Ciudat bizar si straniu e faptul cum unii dintre noi uita sa fie copii. Toti se tem sa vorbeasca pentru ei si prefera sa plagieze sau, mai grav, sa spuna ce le dicteaza altii.
Nimeni nu mai are timp sa admire un rasarit sau un apus de soare. Prea putini, mai inteleg cat de clare si limpezi sunt picaturile de ploaie. nimeni nu se mai simte ca in basme cand ninge…Si atunci ma intreb eu, cum e posibil asa ceva? Pentru ca scopul acestor frustrari si abtineri am incetat de mult sa il mai caut.
Amintiti-va cum era cand erati copii, cand totul era in nuante de roz, cand nu va pasa de nimic. Va mai aduceti aminte sentimentul acela de libertate? Ganditi-va, aproximativ, de cat timp ati uitat cum e. Multi dintre Noi spun “ce n-as da sa mai am o data macar anii aceia”. Dar ceea ce uitam prea des e ca nu conteaza varsta. Important e cat de mult esti dispus sa risti pentrut a te simti implinit, pentrut a avea o viata pe “gustul” tau.
Zilele trecute a nins. Probabil ca pentru multi dintre noi asta nu inseamna decat mai multa treaba dimineata, curatatul zapezii, sau mai multe haine imbracate. Asta se intampla in cazul celor care lasa aparentele sa le distruga visele. Pentru mine a fost un moment de neuitat. Am preferat sa imi imbrac sufletul in hainele de printesa si sa simt fiecare fulg de nea ce se lasa adiat de suflarea cenusie a hornurilor fumegande. Am iesit afara. Am luat un loc langa felinarul uitat de lume din fata portii si am stat. Am stat si mi-am hranit sufletul cu fericire. Probabil fantastic de multa in comparatie cu ceea ce mi pot oferi oamenii. A fost un moment “kodak”, pentru a parafraza o reclama veche. Cuvintele nu isi mai aveau rostul. Timpul a luat o pauza. In acel moment nu exista nimic in afara de un sentiment pur,inocent. Ningea. Putini dintre Noi inteleg acest lucru. Am o propunere “haideti sa-i ajutam si pe ceilalti sa simta din nou, hai sa le dezamortim inimile impietrite, inimi care mai bat doar din inertie”.
Evident era ceva normal . Celor care se gandesc prea mult inainte sa se urce pe sanie si sa alunece pe derdelus(e doar un exemplu aleatoriu), le sugerez ca dimineata in drum spre servici, cand pasesc avand capul plecat de atatea griji, sa se opreasca o clipa. Doar o clipa. In fond, ce e o clipa intr o viata de om? Sa se opreasca si sa priveasca in jur. Le promit ca in afara de lumea asemanatoare lor nu v-or vedea nimic. Dar cand isi doresc cu adevarat sa vada un lucru simplu dar special, sa priveasca in sus. Sa priveasca cerul. Sa vada cat e de frumos. Fie ca e innorat, ploua, ninge e soare, surprinderea de pe fata lor va fi aceiasi. Cum veti reactiona cand veti redescoperi ca cerul e albastru? Si ca e de mult acolo sus? Va las pe dumneavoastra sa descoperiti in momentul cu pricina. Dar va asigur ca veti avea o zi mult mai placuta. Dupa ce invatati sa priviti printre randuri. Si veti intelege cate bucurii putem avea daca ne dorim cu adevarat.
In final tot ce incerc eu sa spun este sa va deschideti din cand in cand inima pt ca a trai in anonimat nu duce nicaieri….Cand aveti ceva de spus, cand sunteti siguri ca aveti dreptate, indrazniti. Ridicati-va si spuneti. Tare si concret pentru a fi siguri ca toata lumea a inteles. Nimic rau nu se va putea intampla. In cel mai rau caz nimeni nu va intelege. Dar deja nu mai apartine de domeniul nostru reactia pe care o pot avea “capetele incuiate”. Cel putin veti zambi. Si un zambet sincer e mai valoros decat toate milioanele de dolari.