Toată lumea a început să bocească cifra anunţată de Institutul Naţional de Statistică referitoare la creşterea economică, mult sub aşteptările cele mai pesimiste. Aproape toată lumea a trecut cu vedere însă jumătatea plină a paharului anunţată de domnul Ion Ghizdeanu, preşedintele Comisiei Naţionale de Prognoză.
„În această perioadă, PIB-ul fără agricultură a crescut cu 5,8% comparativ cu primele 9 luni ale anului 2004, ceea ce arată potenţialul real de creştere a economiei.”
În 2004, creşterea economică s-a situat la 8,3%, beneficiind din plin de un an agricol favorabil, precum şi de amplificarea consumului care a înregistrat creşteri record de peste 13%. Anul acesta, agricultura a înregistrat o scădere de 12,6%, scădere datorată condiţiilor meteo nefavorabile.
Din acest punct de vedere, analiştii şi experţii au făcut două mari greşeli. Au subestimat efectul inundaţiilor asupra economiei, atât în ceea ce priveşte valoarea nominală, cât şi în ceea ce priveşte durata pe care se vor întinde în timp. A doua greşeală a fost aceea de a considera că simpla introducere a cotei unice va avea darul de a impulsiona economia.
Astfel au rezultat nişte aşteptări prea optimiste care au generat prognoze la fel de optimiste: BNR a fixat o ţintă de inflaţie greu de atins, revizuită deja de două ori, guvernul a revizuit deja ţinta de creştere economică şi va trebui să o mai revizuiască odată…
O a doua veste bună care apare din raportul INS este creşterea investiţiilor cu 9,4% în trimestrul al treilea – care a depăşit pentru prima oară după multă vreme creşterea consumului, este drept, numai cu 0,1%.
Ţinând cont de situaţia meteo nefavorabilă, de valul de schimbări din prima jumătate a anului, era firesc ca economia să înregistreze un oarecare recul, până când firmele se adaptează la noile regului ale jocului. Din păcate, bâlbâielile administrative prelungite au făcut ca această perioadă să se lungească puţin însă, per ansamblu, semnalele sunt pozitive şi sunt întărite de acest ultim raport al INS.
Semnalele care îngrijorează sunt însă altele:
– Avem o economie puternic dependentă de agricultură, singurul sector rămas aproape complet nerestructurat. Nefiind restructurată, agricultura românească este puternic dependentă de capriciile naturii – asta şi datorită unei infrastructuri precare.
– Deficitul extern poate deveni pe termen mediu o mare problemă. Deocamdată, deficitul este finanţat aproape integral din investiţiile străine directe şi remiterile românilor care lucrează în străinătate. După momentul aderării însă, procentul poate să scadă undeva spre 40% conform unor prognoze.
În ceea ce priveşte agricultura, actualul guvern a reuşit să pună anul acesta bazele rezolvării problemelor: pachetul de legi privind proprietatea, impozitul pe terenul agricol şi rentele viagere. Desigur, acestea sunt doar paleative şi nu pot rezolva singure problemele. În sectorul rural România se va confrunta în scurt timp cu o problemă socială importantă. Dacă ne uităm şi la experienţa celorlalte ţări care au aderat la Uniunea Europeană, observăm că integrarea este un proces îndelungat, care se desfăşoară relativ lent faţă de
aşteptările actuale ale românilor, care îşi imaginează că după 2007 toate problemele vor dispărea de la sine prin aderarea ţări noastre la Uniunea Europeană.
Cea de-a doua problemă este una mai delicată şi din păcate statul nu dispune de foarte multe pârghii, atâta vreme cât grosul său este dat de consumul privat. Şi aici în statistica INS se găseşte o informaţie interesantă şi anume că doar cca 20% din importuri sunt aferente consumului privat (adică bunuri de larg consum, alimente, etc.) restul fiind importuri „de completare”, care se regăsesc în economie.
De altfel, asistăm la o schimbare importantă şi a structurii exporturilor, în care ponderea confecţiilor şi încăţămintei – adică a mărfurilor cu valoare adăugată mică scade în vreme ce produsele industriale cresc. Ca să nu mai vorbim de lovitura dată recent de Rompetrol prin achiziţionarea distribuitorului Dyneff, cea mai mare achiziţie românească din istorie.
Pe de altă parte însă, în vreme ce prin băncile româneşti bălteşte o sumă de circa 6 miliarde de euro care nu-şi găseşte utilizare, Ministerul Transporturilor se împrumută din străinătate de circa 1,4 miliarde euro. La fel şi Primăria Bucureştiului, care a solicitat o jumătate de miliard de euro. Nu fac parte dintre cei care susţin neaoşimsul cu orice preţ, dar sunt convinşi că băncile româneşti (vorba vine, fiindcă ele sunt filiale ale unor bănci străine) ar fi putut asigura finanţările în condiţii competitive. Ideea este că aici avem instituţii de stat care „faultează” din neştiinţă, din lipsă de coordonare, din prost management, chiar politica statului.
Din acest punct de vedere, în 2006 ar trebui să vedem în sfârşit o mai bună coordonare a instituţiilor statului. Din punct de vedere legislativ, actuala administraţie a făcut în linii mari ce trebuie. Este momentul să treacă la pasul următor: transformarea instituţiilor statului în instituţii funcţionale, coerente şi bine coordonate între ele.