Din eseul “Minoritarii Minţii” reiese cu claritate faptul că reprezentanţii “Şcolii de la Păltiniş” formează un grup de prestigiu care reclamă privilegiul de a fi considerat singura autoritate culturală din România. Consider că această afirmaţie este întru totul corectă. În eseul respectiv se afirmă de asemenea că privilegiul respectiv este reclamat invocând predestinarea genetică a membrilor grupului şi aşa-zisa dizidenţă anticomunistă a acestora. Faptul că nişte pretinşi ultrademocraţi invoca predestinarea genetică drept criteriu de selecţie a elitei culturale este adevărat; consider însă că afirmaţia referitoare la presupusa dizidenţă a acestora este falsă.
Doamna Mihacea pare să nu cunoască faptul că liderul spiritual al grupului, Constantin Noica, a cedat în închisoare foarte rapid presiunlor făcute asupra sa de Securitate (fapt consemnat de N. Steinhard în “Jurnalul fericirii”) şi să ignore faptul că în perioada Ceauşescu partidul a abandonat discursul internaţionalist-comunist în favoarea discursului naţionalist-comunist. Este evident faptul că toate sistemele totalitare mistifică istoria şi caută să se legitimeze atribuindu-şi rădăcini în trecut – morţii nu pot protesta.
Autoarea pare de asemenea să nu cunoască sau ignoră faptul că discursul grupului de prestigiu din care făcuse parte Noica în perioada interbelică era pregnant de un nationalism primitiv de inspiraţie nazistă – valorile supreme nu erau familia şi dreptul de proprietate ci neamul şi voinţa de putere.
“O mişcare politică n-are nevoie de „idei generoase“ pentru a triumfa şi a realiza efectiv…
Extrema dreaptă şi extrema stîngă s-au dovedit creatoare într-o măsură atît de mare, deoarece au făcut totdeauna apel la un ethos vulcanic şi n-au cucerit prin idei, ci prin misticism. Faptul că dreapta pune accentul pe politic şi stînga pe social nu dovedeşte nimic pentru originile dinamismului lor. Mulţimea iubeşte să fie biciuită şi fanatizată. Apoi vin… ideile.” (Emil Cioran – “Schimbarea la faţă a României”)
Prin prisma citatului anterior este uşor de înţeles compatibilitatea doctrinară dintre naţional-comunismul lui Ceauşescu şi discursul “marilor” gânditori interbelici; este demn de subliniat şi faptul că absurda temă a Spaţiului mioritic şi naţionalismul tipic romantic al lui Eminescu au fost însuşite cu acelaşi patos de legionari şi de propagandiştii lui Ceauşescu.
În anul 1996 am publicat în cartea “Procesul Tranziţiei” un eseu intitulat “Fenomenul Păltiniş”. Susţin că prin eseul respectiv am deconspirat farsa pretinsei dizidenţe a grupului Noica-Liiceanu-Pleşu, însă comentariul meu a fost ignorat pe deplin. Considerând că nu şi-a pierdut din actualitate îl supun atenţiei cititorilor interesaţi.
FENOMENUL PĂLTINIŞ
Este inadmisibil ca un filosof român care se laudă că a studiat în original filosofia greacă, germană, precum şi opera unor importanţi scriitori clasici, moderni şi contemporani, să nu cunoască limba română.
Consider că domnul Liiceanu, cel capabil să analizeze deosebirea dintre categoriile filosofice Geist şi Seele (Spirit şi Suflet), nu e capabil să facă distincţie între două verbe, mult mai uşor de explicat, din limba maternă: a rezista şi a supravieţui.
Domnia sa afirmă cu mândrie că e reprezentantul unei categorii care a rezistat dictaturii – intelectualul din estul postbelic: “Un intelectual venit din estul postbelic şi trebuind să vorbească în faţa unui forum al culturilor vestice va aduce cu el nu numai obişnuitul orgoliu rănit al culturilor mici, ci şi mândria esenţială de a fi rămas, dincolo de o istorie care îşi propusese să îl transforme în altă specie de om („omul nou”), un european. Priviţi-mă, va spune acest intelectual, pot citi, uneori chiar vorbi, în trei-patru limbi moderne; am studiat singur latina şi greaca, pentru a avea acces în original la textele filosofiei antice. Pot discuta cu dumneavoastră despre Homer, Platon, Sf Augustin, Shakespeare sau Goethe; sau despre Flaubert, Thomas Mann, Kafka, Yourcenar sau Umberto Eco. Sau despre Derrida.”
Puţină modestie nu i-ar strica domnului Liiceanu!
N. Steinhard afirma în “Jurnalul fericirii” referindu-se la Părintele Stăniloaie (citez din memorie): „a spune că doi şi cu doi fac patru însemna în anii ‘60 să vorbeşti despre crimele săvârşite de comunişti şi nu despre cele săvârşite de habsburgi în numele catolicismului în urmă cu două secole.”
Domnule Liiceanu, a rezista înseamnă în primul rând a spune adevărul, a spune că doi şi cu doi fac patru, cu orice preţ. Pentru dumneavoastră a spune că doi şi cu doi fac patru însemna a studia filosofia antică în vreme ce Securitatea căuta să-i asasineze pe intelectualii contestatari din exil?
Au existat oare în România oameni care au rezistat dictaturii?
Cum puteai rezista?
A fost şcoala de la Păltiniş un ghimpe în ochiul sistemului comunist sau a fost poate unealta acestuia?
Libertatea de a gândi a fost singura Libertate pe care sistemul nu a putut-o interzice. Cenzura, propaganda, teroarea, au încercat să o îngrădească, dar nu au putut să o interzică.
Au rezistat dictaturii comuniste acei oameni care nu au acceptat să fie cumpăraţi şi nu au încetat să spere în viitor. Afirm că în România nu a rezistat nimeni prin cultură. Au rezistat mulţi oameni cu ajutorul culturii, dar prin cultură nu a rezistat nimeni.
A fi rezistat cu ajutorul culturii însemna să citeşti o carte nedorită sau interzisă, să asculţi o emisiune culturală la Europa Liberă, să vezi un film care să-ţi întărească speranţa într-un viitor mai bun.
A fi rezistat prin cultură ar fi însemnat să fi scris o carte care să sfideze teroarea. Să publici în ţară o astfel de carte era imposibil, cel care formula o critică oricât de blândă era persecutat, dar nimeni nu poate interzice literatura de sertar — totuşi aceasta nu a existat.
Deşi în anii de glorie ai Păltinişului Securitatea tocmea asasini pentru a suprima vocile incomode din exil, domnul Liiceanu vrea să ne convingă de faptul că Păltinişul a fost Mecca rezistenţei spirituale româneşti. Mecca unei rezistenţe care, vorba lui Caragiale, a fost sublimă dar a lipsit cu desăvârşire, căci una din poruncile profetului Noica era: Nu vă implicaţi social si politic. (Pe antrenorul de spirite îl interesau caii de curse, nu caii de circ — în limbajul şcolii de la Păltiniş: circ = implicare social-politică). Această poruncă e de fapt laitmotivul „Jurnalului de la Păltiniş” şi domnul Liiceanu admite în final că: “aventura paideică a lui Noica a sfârşit în sublimul don-quijotesc al celui care are nevoie să transforme întreaga lume în scenă a faptei sale.”
Susţin însă că „sublimul donquijotesc” este de fapt grotescul pur căci doar grotesc poate fi un predicator al neimplicării social-politice care cerşeşte bani pentru cultură de la Puterea a cărei intoleranţă faţă de cultură merge până la asasinat.
Arhivele securităţii est-germane au dezvăluit faptul că unii scriitori consideraţi necompromişi politic au acceptat să colaboreze în secret cu represiunea.
În România arhivele Securităţii au rămas ferecate şi datorită intelectualilor necompromişi politic — care după evenimentele din decembrie ‘89 propovăduiseră iertarea ca şi cec în alb. Oare de ce au procedat astfel? Din prostie sau din interes?
Nu ştim exact care a fost relaţia Putere — Cultură, dar nici un om cu bun simţ nu poate afirma că Puterea nutrea respect faţă de cultură, că activiştii de partid erau un fel de despoţi luminaţi care căutau compania şi cereau sfatul cărturarilor. E mult mai probabil faptul că Puterea îi cumpărase pe cărturari.
La începutul anilor ‘80 toată lumea se lămurise că politica de independenţă a lui Ceauşescu fusese o păcăleală. În perioada respectivă România si Albania erau conduse de cele mai represive guverne din Europa. În ţară propaganda devenise insuportabilă, cultul personalităţii făcut cuplului Ceauşescu ajunsese la paroxism, în vreme ce românii de rând începuseră să cunoască lipsurile materiale: foamete, frig, întuneric.
Sute de oameni îşi riscau viaţa, abandonând agoniseala de o viaţă, pentru a ajunge în Vest.
*Andrei (P1eşu) îi relatează (lui Noica) săptămâna petrecută în Germania în urmă cu două-trei luni la un oarecare simpozion. Interesant a fost să descopere că germanii înşişi încep să nu-şi mai afle satisfacţiile doar în bunăstarea lor. Se simt coborâţi la rangul de simplă anexă a planului Marshall, care i-a pus pe linia unui Wiederaufbau, a unei reconstrucţii doar în plan material. Crima lui Hitler ar fi fost aceea de a fi distrus în război toată intelectualitatea Germaniei — îi mărturisea un interlocutor. „Americanismul” a venit să se aşeze tocmai în acest loc pustiit de catastrofa războiului.
„Este teribil de interesant ce-mi spui. Mă bucur să aud că ei înşişi încep să-şi dea seama de propria lor precaritate. În 1948, Adenauer ar fi putut să-i întrebe: «Vreţi unt sau cultură?» Şi îmi place să cred că ar fi ales cultura. Dar el nu le-a propus decât bunăstare. Astăzi au unt din belşug şi sunt prost aşezaţi în cultură… Astăzi, de câte ori întâlnesc un intelectual neamţ de la noi care vrea sa plece în Germania, îl întreb: «În ce Germanie vrei să pleci? În Germania untului sau în Germania culturii?» Iar dacă-mi răspunde că în aceea a culturii, îi spun că, paradoxal, o poate găsi mai lesne aici.”*
Oare cum a cotat Securitatea citatul de mai sus? O fi fost considerat subversiv sau reprezenta dovada loialităţii faţă de regim?
Modul în care e relatat faptul că Noica a fost închis şi persecutat discredita regimul comunist sau era în concordanţă cu versiunea în care Puterea prezenta istoria, versiune care, pentru a părea mai credibilă, admitea că în perioada Dej s-au făcut şi câteva greşeli?
Cred că Şcoala de la Păltiniş a fost creaţia sistemului diabolic care a conceput Piteştiul şi Revoluţia. Susţin că Securitatea a creat în jurul unui om laş şi orgolios un mit pentru a oferi o alternativă elevată, dar complet inofensivă, celor sătui de propaganda dogmatică. Modelul paideic propus de Şcoala de la Păltiniş îndemna la detaşarea de politic şi social — era un fel de narcoză.
Apostolii lui Noica au fost plătiţi pentru a face cultură, deoarece Puterea ştia că acest tip de cultură poate fi folosit ca o supapă de siguranţă pentru refularea unui potenţial contestatar. De aceea afirm că domnul Liiceanu nu a rezistat prin cultură, ci a supravieţuit. Deosebirea dintre verbele „a rezista” şi „a supravieţui” constă în faptul că primul presupune demnitatea.
Domnul Liiceanu a fost cumpărat de sistemul comunist. Deci nu a rezistat.
„Jurnalul de la Păltiniş” este o farsă de proporţii. Domnul Liiceanu susţine că intelectualul român a rezistat dictaturii. Grav e faptul că farsa convine şi a prins: nimeni nu are mustrări de conştiinţă, nimeni nu recunoaşte că a fost laş şi intelectualului român îi face plăcere să se compare cu intelectualul ceh, dar e incapabil să vadă deosebirea dintre poporul român şi popoarele din Europa Centrală.
Ne face plăcere sau nu, ar trebui să ne uităm spre est cu mai puţină trufie şi să ne punem întrebarea: Prin ce suntem noi superiori popoarelor din fosta U.R.S.S.?
I-o place domnului Liiceanu să se considere EUROPEAN, dar ar trebui să ţină cont şi de părerea celor care susţin că graniţa răsăriteană a Europei civilizate coincide cu frontiera de est a Ungariei şi Poloniei. Dragoste cu sila nu se face!
Poporul român ar trebui să-şi caute identitatea şi să înceteze de a mai fi caricatura Occidentului. Pentru a nu fi greşit înţeles sau interpretat, precizez că nu sunt un admirator al civilizaţiei occidentale contemporane pe care o consider decadentă şi extrem materialistă. Spre deosebire de România însă, Occidentul îşi poate permite să fie decadent: România şi Rusia nu au parcurs etapa istorică a iluminismului, trecând brusc de la un feudalism tipic pentru evul mediu la democraţia burgheză.
Consider că poporul român este încă spiritual incapabil de a genera o democraţie funcţională. Aidoma românului de rând, intelectualului român îi lipseşte responsabilitatea socială.
Lipsa de credibilitate a intelectualităţii şi a opoziţiei în ochii omului simplu poate fi explicată prin atitudinea docilă adoptată de intelectualul român în anii comunismului. Faptul că „România a fost singura ţară est-europeană fără dizidenţi” a fost sesizat în Occident, dar complet ignorat în ţară.
Intelectualului român, căruia a cam început să-i placă poza de geniu neînţeles, nu i-ar strica dacă ar medita asupra profunzimii proverbului: „După război mulţi viteji s-arată!”. Poate că astfel ar reuşi să înţeleagă faptul că farsa domnului Liiceanu (farsa intelectualilor) se potriveşte de minune în contextul mai amplu al farsei groteşti a „Revoluţiei” şi a „Perioadei de tranziţie”.
Domnul George Crăciun e scriitor şi lector universitar (predă un curs de teorie literară). Domnia sa susţinea (într-o discuţie particulară) că literatura nu este armă politică.
Afirmaţia domniei sale este categorică şi are un cu totul alt sens decât propoziţia: Literatura poate să nu aibă caracter politic. Personal consider că ultima propoziţie corespunde realităţii şi că domnul Crăciun se înşeală. Atitudinea domniei sale poate fi explicată doar de convingerea că „politica este o afacere murdară”, convingere care este, la rândul ei, greşită.
Pentru a lămuri lucrurile este necesară analiza sensului cuvântului „politica’’.
Consultând un dicţionar explicativ, aflăm următoarele:
1) politica (subst.): provine din grecescul „politike” şi reprezintă arta conducerii statului.
2) politic (adj.): provine din grecescul „politikos” şi înseamnă în legătură cu (referitor la) conducerea statului, referitor la comunitate (referitor la Polis, polis = stat, oraş sau comunitate).
Zicala „Politica este o afacere murdară” se bazează pe necunoaşterea sau ignorarea sensului adjectivului „politic” şi provine din realitatea faptului că majoritatea conducătorilor politici îşi călăuzesc activitatea după principiul „Scopul scuză mijloacele”.
Susţin că rolul religiei, dar şi al culturii, ar fi acela de a asigura unitatea şi prosperitatea spirituală a comunităţii.
Cu atât mai mult, într-o societate coruptă, acolo unde politicienii şi biserica şi-au pierdut credibilitatea, scriitorul poate juca un rol stabilizator, satirizând abaterile de la firesc sau propunând alternativa demnităţii.
Susţin că o astfel de atitudine civică ar fi o atitudine politică (civic înseamnă politic şi nicidecum apolitic).
Dramaturgia lui Caragiale a avut (şi are) un profund caracter politic, motiv pentru care autorul a fost persecutat. Este aberant să credem că persecuţiile la care a fost supus au fost o greşeală — ele au fost reacţia firească a unei societăţii corupte faţă de cel care i-a criticat defectele. Talentul lui Caragiale a dat profunzime criticii, motiv pentru care replica a fost pe măsură (dacă ar fi fost lipsit de talent, ar fi fost ignorat).
Este absurd să afirmi că opera lui Marquez, a lui Carpentier, a lui Böll sau Soljeniţîn nu conţine pagini sau chiar romane întregi care au reprezentat (sau reprezintă încă) o veritabilă armă politică.
Faptul că în România postbelică nu a apărut nici o carte importantă care să fi avut caracter politic nu înseamnă că o astfel de apariţie nu a fost sau nu ar fi necesară. Dimpotrivă. Personal, sunt partizanul afirmaţiei lui Huxley (autorul celebrului roman satiric „Frumoasa lume nouă”): „Tăcerea este un duşman mai mare al culturii decât propaganda cea mai gălăgioasă aservită dictaturii” şi al afirmaţiei: „Literatura adevărată nu se poate naşte decât în condiţii de asuprire”, condiţii care în România comunistă erau pe deplin îndeplinite.
Într-un eseu scris în 1982, Ioan Petru Culianu afirma fără drept de apel că în România postbelică nu există nici un fel de cultură, că totul este zero, denunţând şi farsa jucată la Păltiniş de bufonul Noica.
Printr-o stranie coincidenţă, în anul 1991, după „Revoluţie”, în vreme ce numeroşi intelectuali din ţară vehiculau ideea oportunităţii candidaturii domnului Liiceanu la funcţia de preşedinte al României, Ioan Petru Culianu era asasinat în exil. Asasinarea lui Ioan Petru Culianu nu a făcut mare vâlvă în ţară, evenimentul fiind mai degrabă măturat sub preş. Doar două reviste de provincie („Timpul” şi „Vatra”) au folosit contextul asasinatului pentru a prezenta personalitatea victimei şi pentru a dezbate acuzaţiile grave formulate intransigent de Ioan Petru Culianu cu 10 ani în urmă.
În august 1993 apare în revista „Vatra” articolul domnului George Crăciun intitulat „Ficţiunea ideilor”. Articolul se vrea o analiză a eseului lui Ioan Petru Culianu.
Cred că articolul domnului Crăciun este reprezentativ pentru modul de a gândi al unei considerabile părţi a intelectualităţii româneşti.
George Crăciun este un intelectual cult, dar, spre deosebire de domnul Liiceanu, nu se bate cu cărămida în piept pentru a trâmbiţa lucrul acesta.
Domnia sa îşi prezintă argumentat punctul de vedere şi îi dă în general dreptate lui Ioan Petru Culianu, dar caută să atenueze valenţa critică a eseului acestuia, invocând drept scuză pentru intelectualul român postbelic faptul că în România nu a avut niciodată prioritate ideea şi faptul că românul a fost dintotdeauna pasiv.
Articolul domnului Crăciun trădează însă existenţa complexului de inferioritate faţă de cultura occidentală: „Toată nenorocirea noastră vine din faptul că Şcoala de la Păltiniş nu s-a dorit o Şcoală de la Frankfurt şi ea nici nu ar fi avut cum să fie aşa ceva atâta vreme cât Frankfurt-ul este un oraş în Germania şi nu din România”.
Fraza citată anterior conţine însă o dublă greşea1ă: „Şcoala de la Păltiniş” s-a dorit a fi cel puţin o „Şcoală de la Frankfurt”, dar nu avea cum să fie aşa ceva pentru că în condiţiile de teroare instaurate de regimul comunist ar fi fost posibilă doar rezistenţa individuală. Este aberant să ne închipuim că Securitatea ar fi permis formarea şi funcţionarea unei şcoli de gândire alternativă. „Şcoala de la Păltiniş”, a fost o şcoa1ă de filosofie care promova negândirea, lucru sesizat şi de domnul Crăciun: „o filosofie fără substanţă socială si politică imediată nu este filosofie”.
Articolul domnului Crăciun trădează mentalitatea mioritică — deşi nu-i lipseşte informaţia, este incapabil să ia o decizie radicală. Domnia sa refuză să vadă marea de pseudo-intelectuali pentru care „Jurnalul de la Păltiniş” a fost şi este cartea de căpătâi, oameni blazaţi, snobi, pentru care totul este faţadă. Dacă schimbăm adresa locului de pelerinaj, „Ai noştri tineri” devine groaznic de actuală:
„Ai noştri tineri la Păltiniş învaţă
La gât cravatei cum se leagă nodul…”
Fenomenul Păltiniş confirmă primitivismul poporului român, primitivismul unui popor care se pretinde civilizat, dar care nu a depăşit stadiul idolatriei şi care de un secol şi jumătate nu face altceva decât să se maimuţărească.
În lipsa unei alternative, modelul cultural prin excelenţă aso¬cial Mioriţa — Luceafărul, ridicat la rangul de model cultural definitor pentru spiritualitatea românească, a ajuns să aibă efecte profund antisociale.
Atitudinea prin excelenţă pasivă a intelectualului cinstit a permis afirmarea şi ascensiunea intelectualului şmecher. Căutând să-şi asigure concomitent siguranţa materială şi gloria, acesta este un maestru al mimetismului şi al duplicităţii politice. Elita intelectuală făcea în anii de teroare apologia apolitismului absolut, dar imediat după evenimentele din decembrie ‘89 a decis prompt că reprezintă “instanţa reflexivă şi critică a societăţii, menită să promoveze valorile unei societăţi civile autentice şi să semnaleze cu promptitudine toate derapajele puterii, indiferent de cine ar fi urmat să o întrupeze.” („Jurnalul de la Păltiniş” — ediţia 1990, pag.14)
O astfel de atitudine nu poate fi explicată prin pasivitate sau mediocritate. Ea denotă nesimţire.
La începutul anilor ‘80, când Occidentul se distanţa vizibil de regimul Ceauşescu, Şcoala de la Păltiniş deplângea prăbuşirea culturii în spaţiul situat dincolo de Cortina de fier, iar acum aceiaşi oameni predică necesitatea alinierii fără rezerve a României la valorile civilizaţiei vestice, ignorând pericolul decadenţei pe care în urmă cu un deceniu o criticau. Pentru a fi în pas cu moda, elita intelectuală pune la stâlpul infamiei fanatismul religios, susţinând sus şi tare că drepturile individului sunt mai presus de unitatea familiei.
În mod firesc, zicala „Pleacă ai noştri, vin ai noştri” nu constituie subiect de reflexie pentru elita culturală care nu pare serios preocupată de faptul că fosta nomenclatură comunistă constituie principala forţă politică a „tinerei noastre democraţii” şi de faptul că e foarte posibil ca democraţia românească să eşueze pe malurile Bosforului sau pe coasta Americii Latine.
În anii ‘80 „Jurnalul de la Păltiniş” era citit cu sfinţenie şi snobii, care îţi mărturiseau în şoaptă că sunt profund anticomunişti, considerau perfect justificată critica americanismului care a luat în stăpânire Europa occidentală. Maeştrii au întotdeauna dreptate. După evenimentele din decembrie ’89, maeştrii au schimbat macazul şi discipolii doresc fără rezerve occidentalizarea. Acum oile lui Orwell behăie:
— „Vrem societate de consum!”
Astazi 21 XII 2005 am citit prima data textul dumneavoastra. Mi-a facut placere. Sunteti iconoclast. Sper ca stiti in ce v-ati bagat. Intregul dumneavoastra mesaj pare a avea caracter de ipoteza. Probabilitatea este insa mare ca ipoteza sa fie adevarata. Ceea ce este viabil deplin: tehnica atacului si pozitia de pe care o faceti.
Daca insa se va dovedi adevarata ipoteza dumneavoastra atunci se deschide o configuratie insurmontabila problemei spiritului romanesc.
Probabil ca mi se va publica aici un text pe care l-am facut ieri.Sa nu credeti ca v-am luat ideile.Sunt convingerile mele.
de acord in ce-l priveste pe Lonnie Johnson si Europa Centrala. Frumos spus, numai ca ati omis sa-l citati ;). Una din bolile de care sufera intelectualul roman e impostura. Plagiatul este o subspecie. Atunci cand sunt luate formulari sau idei ale anumitor autori, este bine sa se mentioneze numele lor. Faptul ca nu au fost inca tradusi in romaneste nu este o invitatie la plagiat. Adaugati, va rog, pe lista dvs de defecte ale intelectualului roman si impostura. Si, a propos, includeti-va pe lista.
Stimate domnule Laur Ursu,
Numele Lonnie Johnson mi-a fost pana in momentul citirii ecoului dumneavoastra complet necunoscut. Daca inteleg bine dumneavoastra ma acuzati de impostura si plagiat. Va invit sa va sustineti cu argumente concrete afirmatia sau sa va cereti scuze. In caz contrar va avertizez ca va voi da in judecata pentru calomnie.
Cu stima
G. Cionoiu
Domnule Ursu,
La orice spun – inclusiv la „Domnule Ursu” se pot gasi 3 autori celebri care au mai spus-o. Daca dv. va imaginati ca un autor ca d-l Cionoiu, care isi argumenteaza ideile cu bogate citate si creditari de autori si-ar permite sa plagieze, va inselati. Daca vreti sa-l provocati, poate veti reusi. Dar ce ziceti de o contributie constructiva si din partea dv.?
Nu vreau sa ma transform in arbitru dar sunt enorm de multi care in loc sa se distreze la circul nostru ar putea absorbi din lumina pe care am fi capabili sa le-o oferim.
Va invit sa ma dati in judecata. Atunci va voi spune pagina exacta!
Domnule Maier, va invit, in calitate de arbitru, sa cititi cartea lui Lonnie Johnson, Central Europe : enemies, neighbors, friends. Daca doriti intr-adevar sa verificati plagiatul acestui domn si nu gasiti cartea, voi face un efort pt dv si o voi scana.
Cat despre lumina pe care unii vor sa o ofere: amintiti-va de indelung injuratul si depreciatul Noica: nu se stie cine da si cine primeste. Iar daca Noica nu e suficient, o sa-l invoc pe Socrate, care considera ca nu stie si ca nu are nimic de oferit. Pt el, orice demers catre „idee” era un drum-impreuna.
La polul opus, din punctul meu de vedere, sta cel care isi incropeste argumentatia pe baza citatelor pe care le-ar putea intercala cam o data la 3 randuri. Mi se pare ciudat ca intr-un text intzesat cu citate, atunci cand apare o afirmatie destul de semnificativa, autorul ei real sa fie omis.
In cazul in care nu e vorba de plagiat, si e posibil, este vorba de incultura. Ca intelectual – care ar putea avea pretentia ca reprezinta o lumina (pe care o poate oferi celor smeriti…) – domnul nostru trebuie sa aiba minima decenta ca atunci cand abordeaza o tema sa parcurga mai intai bibliografia aferenta, pt a nu fi pus in situatia penibila de a repeta, literal chiar (surprinzator!) afirmatiile altora.
Este bine ca atunci cand avem o idee „originala” sa ne documentam temeinic asupra tematicii respective, pt ca avem 99% sanse ca altcineva sa ne fi „plagiat” cu multi ani inainte si, astfel, sa ne expunem ridicolului sustinand-o.
Daca dv cunoasteti deja 3 autori care ar putea fi citati pt „Domnule Ursu”, e ok si va iubesc pt asta. Dumnealui insa se plaseaza fie in zona ignorantei, fie in cea a plagiatului. Si se considera suficient de matur pt a ataca pe Liiceanu sau Patapievici!?
Concluzionand: sunt dispus sa discut cu cineva care poate invoca pt orice afirmatie trei surse, mai putin insa cu cineva care citeaza si critica autori si pasaje pe care nu le intelege. Care, in plus, se grabeste sa atribuie altora idei pe care acestia nu le-au sustinut, dar care dumnealui ii sunt foarte convenabile. Va pot exemplifica daca doriti. De asemenea, ma ofer, daca nu puteti face rost personal, sa va trimit „obiectul” plagiatului. Prin urmare sunt cat se poate de deschis pt o discutie.
Eroarea mea: asumată.
Doar pentru ca cititorii nostri să înţeleagă cum a fost posibilă „eroarea” mea, voi repeta d-le Cionoiu, ceea ce deja v-am spus într-un mail precedent:
Ca cititor care a ajuns sa scrie aproape involuntar eu nu cunosc deontologia profesiei Dv. in amanunt. Asadar, eu am acordat prezumtia de nevinovatie celor din Grupul de la Paltinis care s-au autoprezentat drept „victime” care ar fi fost persecutate in vechiul regim. Si chiar daca banuiesc o complicitate, complicitate dovedita de esenta antidemocratica a gindirii celor din acest Grup (care se altoieste perfect pe esenta antidemocratica a comunismului), nu pot afirma mai mult, cita vreme nu sunt in posesia nici unei dovezi.
In ce il priveste pe Noica si adeptii sai- chiar sunt convinsa ca sunt reprezentantii unei gindiri de extrema dreapta; si din cite stiu, la vremea respectiva nu era chiar un „asentiment” intre acestia si ideile de filiatie comunistă. Nici nu aveau cum fi cita vreme si unii si altii, pe filiera autoritarista, se autoprezentau drept elitele” bune” care ar fi trebuit sa conduca.
Dar, bineinteles, aici este loc de discutat si daca Dv., aveti argumente sa afirmati ceea ce eu presupuneam dar nu puteam afirma cu certitudine, cu atit mai bine; doar aşa inaintam spre adevar fiecare aducind fărima lui de lumină, nu?
Cum insa citatele lasa loc interpretarii Dv, iar prezumtia de nevinovatie pe care am acordat-o pina la probe ma priveste doar pe mine fiind poate o lipsa de documentare, am citit atent textele dvs, spre a-mi completa lacunele in acest sens.
Erorile dumneavoastră: asumate?
– Este eronat să afirmaţi că par a nu şti că Noica a cedat în închisoare; acest aspect nu reiese din ce spun eu desi îl pot presupune… ştiu sigur însă din presă că a avut domiciliu forţat, că a fost supravegheat. Şi în logica de mai sus, n-am putut afirma decit acele lucruri de care eram sigură…
– Este eronat deasemeni să afirmaţi despre mine că “ ignoră faptul că discursul grupului de prestigiu din care făcuse parte Noica în perioada interbelică era pregnant de un nationalism primitiv de inspiraţie nazistă – valorile supreme nu erau familia şi dreptul de proprietate ci neamul şi voinţa de putere » Din chiar citatele reproduse de Dvs, din textul meu, reiese clar că mă refer la Noica şi cercul din jurul său, considerîndu-i reprezentanţii unei gîndiri de “extremă dreaptă”.
– Este eronat să spuneţi, generalizînd, că intelectualul roman n-a rezistat; eu cred că aceia care ar fi rezistat cu adevărat, au pierit în închisori. Este eronat să spuneţi că suntem singura ţară est europeană fără dizidenţi, cîtă vreme…există Goma şi cărţile sale ! Mi se pare cel puţin ciudat să nu-l pomeniţi cel puţin în acest context.
– Cea mai mare eroare mi se pare a fi aceea că vă referiţi într-o manieră ciudat de asemănătoare la poporul român, cu cea deja conturată de Horia Roman Patapievici în “Anatomia unei catastrofe »…Căci spuneţi :
»Consider că poporul român este încă spiritual incapabil de a genera o democraţie funcţională. Aidoma românului de rând, intelectualului român îi lipseşte responsabilitatea socială ». Ce înseamnă « spiritual » incapabil ? Eu nu cred asta; cred că spiritual este la fel de capabil ca si noi de exemplu, doar că este manipulat; doar că pînă şi dorinţele îi sunt substituite….Şi aici cred că sunt în perfect acord cu propriile Dvs. afirmaţii de la ecoul pe care l-aţi trimis la textul Minoritarilor Minţii (VI).
La fel….parte din cea mai mare eroare îmi pare afirmaţia, vă citez :
“ Fenomenul Păltiniş confirmă primitivismul poporului român, primitivismul unui popor care se pretinde civilizat, dar care nu a depăşit stadiul idolatriei şi care de un secol şi jumătate nu face altceva decât să se maimuţărească ».
Nu se poate domnule Cionoiu să nu vedeţi în Fenomenul Păltiniş proba unei abile manipulări şi să ajngeţi să afirmaţi un punct de vedere atît de apropiat cu cel al ….Kirkegaard-ului de Păltiniş.
Din lipsa de timp sunt nevoită să mă opresc dar, sper ca faptul că am punctat ceea ce mie mie mi se pare eronat, sa nu fie inteles gresit.
A aparut o problema practica. Trebuie pozitiv depasita. Cred ca responsabilului saitului i-ar reveni sarcina sa o rezolve.
Problema. Sa faca o mica rubrica continand regulile inevitabile ale publicarii unui text aici pe internet. De cand a aparut internetul s-a spart sistemul regulilor de publicare datorita inmultirii si diversificarii continuturilor publicate si autorilor. Existau oprelisti la carti la ziare etc.Vedeti si dumneavoastra ca viata intreaga nu tine cont de obligatii, permisiuni si intredictii praxiologice artificiale, monopoliste, antidemocratice,subversive, etc.Ceva ne mana inainte si nu ne putem opri comunicarea, dezbaterea, cautarea eventual descoperirea de adevar si prescrierea de solutii numai pentru ca trebuie respectate niste intredictii, obligatii etc.In fata enormului munte de conditii prelabile initiativa comunicarii se sufoca;Trebuie sa fim constienti ca nu traim pentru a invarti hartii de colo-colo, a ne cita la infinit.Trebuie sa rezolvam probleme.Daca era vorba ca inainte de a intra in sait sa inventariez contributiile tuturor oamenilor in fiecare chestiune abordata, nici nu m-ati fi cunoscut pentru ca nu vreau sa ma supun manipularii si subjugarii spirituale ci vreau sa comunic cu oamenii si sa rezolvam impreuna probleme ale vietii.
Din motive de autocenzura eu ma abtin sa fac bine romanilor prin traducerea unor texte ale sociologului francez Dumont.Am urmatoarea dilema: ce sa fac? sa respect conditiile prescrise pe coperta cartii lui sau sa comunic urgent justele lui idei, salvatoarele lui prescriptii?Consider ca natural creatorul lucrarii ar vrea ca ideile lui sa fie cunoscute si mai mult decat atat aplicate de catre europeni si abia in al doilea rand ar vrea sa castige bani din vanzarea cartilor lui.La aceasta mai adaug si starea de saracie a noastra a romanilor, ca nu avem din ce sa-i dam lui bani ca sa-i aflam ideile din carti traduse normal.Tot asteptand dupa regulile impuse de afaceristi expira termenul de aplicatie a ideilor si culegem nefastele efecte ale unei gresite conduite nationale demografice.Si atunci care este valoarea muncii acestui cercetator care a vrut sa ne faca bine si noua?Sa iau asupra mea riscul unei traduceri nelegiuite numai in virtutea bunei credinte.Crestinosii astia ma vor pedepsi pentru ca am vrut sa fac un lucru bun.Priviti un exemplu de marsavie, ipocrizie si antiumanism fatis.De aceea au facut comunistii lagarele ca sa nu fie ingradit poporului accesul la invatatura.
Domnului Zob: puteti face oricand o recenzie la cartea lui Dumont. Chiar ar fi bine.
Stimată doamnă Mihacea, vă mulţumesc pentru replică.
Acesta este răspunsul meu:
***Este eronat să afirmaţi că par a nu şti că Noica a cedat în închisoare; acest aspect nu reiese din ce spun eu desi îl pot presupune***
Afirmaţia anterioară mă duce cu gândul la Caragiale.
***Este eronat deasemeni să afirmaţi despre mine că “ ignoră faptul că discursul grupului de prestigiu din care făcuse parte Noica în perioada interbelică era pregnant de un nationalism primitiv de inspiraţie nazistă – valorile supreme nu erau familia şi dreptul de proprietate ci neamul şi voinţa de putere » Din chiar citatele reproduse de Dvs, din textul meu, reiese clar că mă refer la Noica şi cercul din jurul său, considerîndu-i reprezentanţii unei gîndiri de “extremă dreaptă”. ***
Nu ştiu dacă vă este cunoscut faptul că atât Goga cât şi Rebreanu au fost acuzaţi de extremism de dreapta. Noţiunea „extrema dreaptă“ este o noţiune foarte imprecisă. În sprijinul afirmaţiei anterioare vă supun atenţiei un scurt fragment din carte mea “Procesul tranziţiei”:
„În numărul 43/ 1993 al revistei „22” e prezentată o discuţie purtată de membrii de frunte ai G.D.S. cu Alain Besançon:
…Andrei Cornea: Vreau să vă reamintesc de apropierea celebră pe care dvs. aţi făcut-o între Gnoză pe de o parte şi ideologia fascistă şi comunistă, pe de alta…“
Alain Besançon: … idelogia nazistă, nu fascistă. Raportul dintre Hitler şi Franco este acelaşi cu raportul dintre Ceauşescu şi Léon Blum. De fapt punerea sub eticheta „fascismului” a primilor doi este deja o concepţie comunistă.
Doar un ignorant poate compara fascismul spaniol care a salvat Spania de comunism sau fascismul portughez, descris de Mircea Eliade, cu naţional-socialismul german sau cu legionarismul. Dl. Andrei Cornea, membru al elitei intelectuale care pretinde că ar fi oracolul social-politic al României, s-a cam făcut de râs.”
-***Este eronat să spuneţi, generalizînd, că intelectualul roman n-a rezistat; eu cred că aceia care ar fi rezistat cu adevărat, au pierit în închisori. Este eronat să spuneţi că suntem singura ţară est europeană fără dizidenţi, cîtă vreme…există Goma şi cărţile sale ! Mi se pare cel puţin ciudat să nu-l pomeniţi cel puţin în acest context.***
Susţin că din eseul meu reiese cu claritate faptul că mă refer la lipsa intelectualilor contestatari ÎN ŢARĂ în perioada anilor ’80, epoca de glorie a grupului de la Păltiniş. Câtă vreme afirm explicit că în perioada pretinsei dizidenţe a grupului Noica “Securitatea căuta să-i asasineze pe intelectualii contestatari din exil” reiese în mod evident faptul că nu contest existenţa acestora şi implicit nici existenţa lui Goma. Sper că vă este cunoscut faptul că la vremea respectivă Goma trăia în exil.
***Cea mai mare eroare mi se pare a fi aceea că vă referiţi într-o manieră ciudat de asemănătoare la poporul român, cu cea deja conturată de Horia Roman Patapievici în “Anatomia unei catastrofe »…Căci spuneţi :
»Consider că poporul român este încă spiritual incapabil de a genera o democraţie funcţională. Aidoma românului de rând, intelectualului român îi lipseşte responsabilitatea socială ». Ce înseamnă « spiritual » incapabil ? Eu nu cred asta; cred că spiritual este la fel de capabil ca si noi de exemplu, doar că este manipulat; doar că pînă şi dorinţele îi sunt substituite…. ***
Din articolul meu reiese foarte clar că “spiritual incapabil” înseamnă LAŞ şi că acuz de LAŞITATE întreaga intelectualitate, implict şi ÎN PRIMUL RÂND pe aşa-zişii dizidenţi de la Păltiniş. Îmi scapă pretinsa asemănare dintre verdictul meu şi verdictul lui Patapievici.
*** La fel….parte din cea mai mare eroare îmi pare afirmaţia, vă citez :
“Fenomenul Păltiniş confirmă primitivismul poporului român, primitivismul unui popor care se pretinde civilizat, dar care nu a depăşit stadiul idolatriei şi care de un secol şi jumătate nu face altceva decât să se maimuţărească ».***
În mod paradoxal, o afirmaţie bizară făcută de dumneavoastră în eseul “Minoritarii minţii” confirmă în mod strălucit sentinţa pe care o contestaţi anterior: ***L-aş sfătui să privească înapoi în istoria care iată, vine din nou peste noi şi asta nu prin votul lipsit de discernământ al majorităţii românilor dominate de un mental arhaic, mitologizant, ci prin cei mai dotaţi intelectuali ai noştri care vehiculează teorii referitoare la codul genetic al elitei spre deosebire de cel al majorităţii românilor.***
Pe ce vă bazaţi atunci când afirmaţi că persoanele din grupul Păltiniş sunt “cei mai dotaţi intelectuali ai noştri”?
**Nu se poate domnule Cionoiu să nu vedeţi în Fenomenul Păltiniş proba unei abile manipulări şi să ajngeţi să afirmaţi un punct de vedere atît de apropiat cu cel al ….Kirkegaard-ului de Păltiniş. ***
Am demonstrat anterior falsitatea concluzie dumneavoastră. Precizez însă că în cartea “Procesul tranziţiei” am reluat tema dezbătută în capitolul “Fenomeul Păltiniş” şi în cadrul unui amplu comentariu generat de “Cerul văzut prin lentilă”. Când veţi avea timp vă invit să citiţi şi acest comentariu pentru a vă convinge cât de “compatibilă” este poziţia subsemnatului cu poziţia “Kirkegaard-ului (dâmboviţean) de Păltiniş” (www.gheorghecionoiu-criticapostmodernismului.net/ – dosarul ACTUAL sau GHEORGHE CIONOIU).
Pentru a demonstra încă o dată disjuncţia dintre viziunea mea şi viziunea “Minoritarilor Minţii” vă invit să citiţi în finalul acestei replici un scurt comentariu conţinut (de asemenea) în cartea “Procesul tranziţiei”:
„Vreme de aproape două milenii (de la retragerea aureliană şi până în prezent), românii au trăit într-unul din cele mai rele locuri de pe faţa pământului; iniţial în calea popoarelor migratoare, apoi la limita a trei imperii.
Geniul popular românesc a inventat în consecinţă zicalele. „Capul plecat sabia nu-1 taie!” şi „Apa trece, pietrele rămân!”, zicale care recomandă evident ca prudenţa să fie pusă înaintea demnităţii.
Zicala „Capul plecat sabia nu-l taie!” scuză lipsa responsabilităţii individuale şi grav e faptul că el marchează nu doar mentalitatea omului de rând, ci şi pe cea a elitelor. Dar cum plecarea capului este un gest care sugerează lipsa demnităţii, românii au inventat un echivalent al zicalei „Capul plecat sabia nu-l taie!”, echivalent mult mai comod pentru adormirea conştiinţei: „Să nu te pişi contra vântului!”
Urinatul e un act care nu are nici o legătură cu demnitatea, urina fiind o substanţă extrem de profană. Un om care s-a pişat pe el stârneşte râsul şi îşi atrage oprobiul public.
În conştiinţa publică din România contemporană mai există doar varianta vulgară a zicalei; „Să nu te pişi contra vântului!” este busola etică a majorităţii românilor. Convingerea mea personală este că omul mediu de pretutindeni e tentat să nu pună problema demnităţii mai presus de interesul material imediat. Deosebirea dintre România şi o ţară normală constă în faptul că în România nu există o elită dispusă să pună lupta pentru afirmarea adevărului înaintea interesului personal. În conştiinţa majorităţii intelectualilor români, adevărul este un echivalent al pişatului şi asumarea riscului de a-l afirma, un echivalent al prostiei: „Paza bună trece primejdia rea!””
Stimate domnule Ursu,
Vă rog să consideraţi că v-am dat în judecată pentru calomnie cu scop propagandistic şi să receptaţi rândurile de mai jos ca fiind pledoaria acuzării în procesul public pe care vi l-am intentat.
Sunt convins că ţineţi minte că disputa generată de publicarea articolului „Fenomenul Păltiniş” nu este prima noastră confruntare directă. Aţi mai încercat o dată să mă ridiculizaţi în cadrul disputei generate de articolul meu „Scopul farsei „Omul recent””. Invit publicul să citească atât articolul respectiv cât şi schimbul de replici care i-a urmat şi să concluzioneze cine a învins şi cine s-a făcut de râs în disputa respectivă.
Afirm că din disputa respectivă a reieşit clar faptul că pentru a vă susţine punctul de vedere folosiţi în mod intenţionat o serie de trucuri propagandistice în locul argumentaţiei raţionale:
insinuarea ideei că patrenerul de discuţie ar avea o viziune extremistă asupra lumii
refuzul de a discuta o temă incomodă invocând pretextul că partenerul de discuţie ar fi incapabil să gândească logic
deplasarea unor afirmaţii ale partenerului de dialog într-un alt context pentru a-l ridiculiza
distanţarea de un anumit lider de opinie dublată de repetarea ad literam a mesajului operei fundamentale a acestuia având chipurile atuul obiectivităţii.
Constat că în această nouă dispută utilizaţi alte trucuri propagandistice:
calomnia
identificarea volumului de cunoştinţe deţinut de o persoană cu capacitatea sa de a argumenta coerent.
Există fără doar şi poate cazuri de plagiat. Consider însă că un om cu bun simţ are datoria morală de a prezenta dovezi clare atunci când acuză pe cineva de plagiat. Procedura este foarte simplă: trebuie citat textul incriminat şi textul corespunzător din opera plagiată. Câtă vreme acuzatorul nu prezintă aceste probe acuzaţia este considerată calomnie.
Este binecunoscut faptul că în matematică o problemă poate fi adesea rezolvată pe căi diferite. Nu este importantă metoda de rezolvare aleasă, important este ca soluţia găsită să fie corectă.
Cine spune că în politologie şi sociologie este interzisă folosirea metodei intuitive? Dacă un autor vrea să abordeze o temă incomodă cine este autoritatea competentă în măsură să îi indice bibliografia necesară?
Afirmaţia dumneavoastră ***sunt dispus sa discut cu cineva care poate invoca pt orice afirmatie trei surse*** este gargară propagandistică pură. Criteriul de verificare a corectitudinii unei afirmaţii nu este întotdeauna bibliografia. Teoriile propagandiştilor lui Ceauşescu aveau acoperire în scrierile lui Marx, Engels şi Lenin – istoria a avut însă „nesimţirea”să le infirme.
Afirmaţia ***citeaza si critica autori si pasaje pe care nu le intelege… in plus, se grabeste sa atribuie altora idei pe care acestia nu le-au sustinut, dar care dumnealui ii sunt foarte convenabile*** reprezintă o simplă calomnie câtă vreme nu este susţinută cu probe.
Stimate domnule Ursu, probabil vă mai amintiţi că în cadrul disputei generate de articolul „Scopul farsei „Omul recent”” am afirmat că una din afirmaţiile făcute de dumneavoastră este demnă de a intra într-un top al celor mai absurde afirmaţii. Nici afirmaţiei ***sunt dispus sa discut cu cineva care poate invoca pt orice afirmatie trei surse*** nu i-ar sta rău în acest top, dar şi mai potrivită mi se pare întrebarea retorică ***Si se considera suficient de matur pt a ataca pe Liiceanu sau Patapievici!? ***
Pentru ca afirmaţia mea anterioară să nu vă mire, am să vă răspund tot cu o întrebare retorică:
A fost copilul inocent din cunoscutul basm al lui Andersen „Hainele noi ale împăratului” suficient de matur pentru a striga „Împăratul este în pielea goală!”?
Acum faceti si rechizitorii. Maine poimane o sa doriti si executii.
Aţi verificat înţelesul de dicţionar al cuvântului propagandă? Faceţi din nou apel la el, fără a-i cunoaşte sensul. Va dau o definiţie de dicţionar: „propagándã s. f. activitate de răspândire a unor idei care prezintă si susţin o teorie, o concepţie, un partid politic”. Eu nu am făcut propagandă pe acest site, dragă domnule, ci polemică. E o diferenţă.
Să vă ofer acum definiţia dvs. asupra propagandei: „BEHĂIREA LOZINCII POLITIC CORECTE 2+2=5”. Deci eu behăi – frumos spus, politicos. Dar nu va dau in judecata… N-are rost sa mai comentez restul afirmaţiei.
Va citez: “Este binecunoscut faptul că în matematică o problemă poate fi adesea rezolvată pe căi diferite. Nu este importantă metoda de rezolvare aleasă, important este ca soluţia găsită să fie corectă.”
Cu aceasta ocazie doresc sa clarific si „insinuarea” mea ca nu aţi raţiona coerent. Va exemplific:
Eu: „De ce să nu dăm anumite drepturi femeilor? Îmi puteţi da un argument valabil conform căruia femeile nu au dreptul să fie hirotonite?”
DVS: <<„11. Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea. 12. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere. 13. Căci întâi a fost întocmit Adam şi apoi Eva. 14. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii.” (1 Timotei 2) Mesajul fragmentului anterior din Noul Testament este foarte clar. CONSECINŢĂ – într-o biserică în care Noul testament este considerat carte sacră femeile nu au dreptul să fie hirotonite. >>
Domnul meu, unde este argumentul logic coerent prin care deduceţi, pe baza textului invocat, CONSECINTA ca femeile nu au voie sa fie hirotonite? Daca luam ca premise oricare din afirmaţiile citate, nu obţinem pe cale logica drept CONSECINTĂ ideea ca femeile nu au dreptul sa fie hirotonite. La aceasta obiecţie dvs. îmi răspundeţi ca -femeia nu poate fi hirotonită pentru că Sfântul Apostol Pavel nu îi dă „voie să înveţe pe alţii“-. Bun, daca gînditi coerent si sunteţi un om responsabil, trebuie sa acceptaţi concluziile afirmaţiei pe care aţi făcut-o. Iar ele nu se refera doar la hirotonie, ci la orice altceva implica activitatea de “a învăţa pe alţii”. Pt ca “a învăţa pe alţii” este o noţiune foarte generala, care include posibilitatea de a învăţa pe alţii în biserică, în scoală, universitate s.a.
Afirmaţi:„într-o biserică în care Noul testament este considerat carte sacră femeile nu au dreptul să fie hirotonite.” si -Eu am dorit doar să subliniez faptul că afirmaţiile Sfântului Apostol Pavel referitoare la interdicţia hirotonirii femeilor nu admit interpretări opuse (…)-
Chiar aşa? Unde sunt aceste afirmaţii?
Fabula despre oi, porci si snobi, ce reprezintă? Bănuiesc ca tot o idee subtila de-a dvs. Dar nu mai continui cu restul afirmatiilor dvs. argumentate in celălalt topic.
Spuneţi: << Cine spune că în politologie şi sociologie este interzisă folosirea metodei intuitive? Dacă un autor vrea să abordeze o temă incomodă cine este autoritatea competentă în măsură să îi indice bibliografia necesară?>>
Domnule, “metoda intuitiva” reprezintă o contradicţie. Exista metode empirice si metode stiintifice. Intuitive nu, pt ca intuiţia nu e o tehnica. Intuiţia este prin natura ei unica. Nu putem avea de doua ori aceeaşi intuiţie, pentru simplul fapt ca există timpul (vz Bergson). In schimb, putem folosi o metoda de cate ori vrem sau putem.
Spuneţi: <>.
1. Aşadar faptul ca vreau sa discut cu un om competent este “gargara propagandistica”. Da domnule, fac propaganda, acum ai nimerit-o, răspândesc ideea necesitaţii competentei în subiectele abordate. Fără improvizaţii, fără intuiţii. 2. In plus, eu nu am pus in discuţie corectitudinea sau incorectitudinea afirmaţiilor “citate” de dvs., cu sau fără bibliografie, ci tocmai faptul “citării”.
Spuneţi: <>
Probele sunt in articolele dvs. A propos, care este FARSA lui Patapievici domnule, că eu tot n-am înteles, logic? Oare a-l acuza pe acest om de FARSA nu e o calomnie? V-am spus cat se poate de clar ca nu intelegeti Omul recent, o repet. Poate îmi clarificaţi si sensul postmodernitatii, notiune de care uzati, dar care nu se prea pliaza pe reprezentarile curente, acceptate ale acestei notiuni. O fi tot o “behaire politic corecta a lui 2+2=5”? In ce priveste „atribuirea de idei”: pe mine ma acuzati ca sustin teze de-ale lui Patapievici (care?!), iar pe el ca sustine postmodernitatea. Acum va cer eu probele!
Spuneţi: <>>
Ok, mă bucur sa intru si cu aceasta afirmaţie in topul absurdului. Amintesc ca prima era o afirmaţie a mea decontextualizată, scoasă din lanţul argumentativ. Si mai trâmbiţaţi că vă decontextualizez afirmaţiile!. Dvs. pur si simplu interveniţi in text, eliminaţi bucăţi. Iată citatul dvs. din “mine”: <
Acum textul integral:
“E bine ca omul să dea frâu liber imaginaţiei, pentru că astfel se va putea elibera mai uşor, pe de o parte, de gândirea impusă, pe de alta, de capcana propriei subiectivităţi. Astfel, nu va mai fi prizonierul ideologiei şi se va obişnui să gândească singur. Totodată va reuşi să-şi reprezinte, sau măcar să accepte ca posibilă şi viziunea celuilalt.”
Dumnealui a luat una din premisele argumentaţiei si a transformat-o in “absurditate”.
In sfîrsit, a propos de tentativele de manipulare. Ar trebui sa înţelegem că dvs. sunteţi un fel de Parsifal, sau de copil inocent al lui Andersen. Insa discuţia nu se punea in termenii ăştia. Aici raportul este următorul: pe de o parte, omul informat si competent pe o anumita arie, pe de alta, necunoscătorul agresiv care vrea cu tot dinadinsul sa-i dea lecţii primului. Mă întreb daca măcar va reprezentaţi, in forul dvs. lăuntric, că exista un decalaj cultural enorm intre dvs. si Liiceanu, respectiv, Patapievici?
Mă întreb, oare dacă Liiceanu sau Patapievici v-ar da în judecată, cum v-aţi scoate cămaşa? Pentru că eu pe a mea o scot cu o frază: Titlul, anul, ediţia şi pagina cărţii. Dar, o dată ce o să vă dau această satisfacţie, veţi invoca argumentul ignoranţei? Asta nu schimbă cu mult lucrurile, pentru că şi ignoranţa e un păcat, mai ales când te pretinzi o autoritate.
Vă mulţumesc pentru replică, domnule Ursu.
Acesta este răspunsul meu:
***Acum faceti si rechizitorii. Maine poimaine o sa doriti si executii.***
Constat că apelaţi din nou la procedul “stilistic” al insinuării ideii că partenerul de dialog ar avea o concepţie extremistă.
În ce bază afirmaţi că replica mea anterioară ar fi un rechizitoriu? Un om cu cultura dumneavoastră ştie în mod sigur că rechizitorii face procuratura şi că într-un proces penal nu neapărat procurorul acuză. Întâmplarea face că am avut ocazia de a participa direct în calitate de parte vătămată la un proces de calomnie. Susţineţi cumva că este greşit să afirm că “pledoaria avocatului părţii vătămate” este un sinonim pentru “pledoaria acuzării”?
Pe ce vă bazaţi când afirmaţi ***Maine poimane o sa doriti si executii***?
***Aţi verificat înţelesul de dicţionar al cuvântului propagandă? Faceţi
din nou apel la el, fără a-i cunoaşte sensul. Va dau o definiţie de
dicţionar: „propagándã s. f. activitate de răspândire a unor idei care
prezintă si susţin o teorie, o concepţie, un partid politic”. Eu nu am
făcut propagandă pe acest site, dragă domnule, ci polemică. E o diferenţă.
Să vă ofer acum definiţia dvs. asupra propagandei: „BEHĂIREA LOZINCII
POLITIC CORECTE 2+2=5”. Deci eu behăi – frumos spus, politicos. Dar nu
va dau in judecata… N-are rost sa mai comentez restul afirmaţiei. ***
Vă mulţumesc pentru definiţia de dicţionar a propagandei. Nu ştiu pe ce vă bazaţi când afirmaţi că nu aş conoaşte sensul definiţiei citate de dumneavoastră. Susţin că oricine l-a citit pe Orwell va fi de acord că definiţia metaforică propusă de mine este un sinonim al definiţiei riguroase date de dicţionar.
Constat că utilizaţi chiar în aliniatul în care citaţi definiţia propagandei un truc propagandistic – contestaţi vehement faptul că replicile dumneavoastră ar putea avea un caracter propagandistic în loc să îmi cereţi să-mi argumentez pe baza definiţiei propuse de dumneavoastră acuzaţia că aţi face propagandă. Eu voi răspunde însă la întrebarea pe care aţi “omis” să mi-o adresaţi:
Din replicile dumneavoastră reiese în mod evident faptul că răspândiţi idei (în general iraţionale) care susţin Grupul Păltiniş şi teoriile emise de acesta. Vă invit să încercaţi să demonstraţi cu ajutorul dicţionarului faptul că asimilarea Grupului Păltiniş cu un partid ar fi o eroare.
Eu nu am spus că dumneavoastră ca om behăiţi. Eu am spus că propagandiştii behăie. Vă invit să mă daţi în judecată pentru insultă în baza aceastei afirmaţii.
***Va citez: “Este binecunoscut faptul că în matematică o problemă poate fi adesea rezolvată pe căi diferite. Nu este importantă metoda de rezolvare aleasă, important este ca soluţia găsită să fie corectă.” Cu aceasta ocazie doresc sa clarific si \”insinuarea\” mea ca nu aţi
raţiona coerent. Va exemplific:
Eu: „De ce să nu dăm anumite drepturi femeilor? Îmi puteţi da un argument valabil conform căruia femeile nu au dreptul să fie hirotonite?”
DVS: „11. Femeia să înveţe în tăcere, cu toată supunerea.
12. Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere.
13. Căci întâi a fost întocmit Adam şi apoi Eva.
14. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii.” (1 Timotei 2)
Mesajul fragmentului anterior din Noul Testament este foarte clar. CONSECINŢĂ – într-o biserică în care Noul testament este considerat carte sacră femeile nu au dreptul să fie hirotonite.
Domnul meu, unde este argumentul logic coerent prin care deduceţi, pe baza textului invocat, CONSECINTA ca femeile nu au voie sa fie hirotonite? Daca luam ca premise oricare din afirmaţiile citate, nu obţinem pe cale logica drept CONSECINTĂ ideea ca femeile nu au dreptul sa fie
hirotonite. La aceasta obiecţie dvs. îmi răspundeţi ca hirotonită pentru că Sfântul Apostol Pavel nu îi dă „voie să înveţe pe alţii“. Bun, daca gînditi coerent si sunteţi un om responsabil, trebuie sa acceptaţi concluziile afirmaţiei pe care aţi făcut-o. Iar ele nu se refera doar la hirotonie, ci la orice altceva implica activitatea de “a învăţa pe alţii”. Pt ca “a învăţa pe alţii” este o noţiune foarte generala, care include posibilitatea de a învăţa pe alţii în biserică, în scoală, universitate s.a.
Afirmaţi: „într-o biserică în care Noul testament este considerat carte sacră femeile nu au dreptul să fie hirotonite.” si doar să subliniez faptul că afirmaţiile Sfântului Apostol Pavel referitoare la interdicţia hirotonirii femeilor nu admit interpretări opuse (…)
Chiar aşa? Unde sunt aceste afirmaţii? ***
Şi repetarea unor afirmaţii iraţionale dar politic corecte este un procedeu propagandistic. Este oarecum ridicol faptul că în loc să citaţi afirmaţiile mele pretins greşite din “Fenomenul Păltiniş” reveniţi la tema emoţională a discriminării femeii. Dumneavoastră v-aţi lăudat că studiaţi la o universitate din Germania şi că urmaţi ***inclusiv cursuri despre Luther si Reforma***. Sunteţi vă rog amabil să explicaţi principiul “Sola fide, sola Scriptura” şi să demontaţi ulterior afirmaţiile Sfântului Apostol Pavel citate de mine. Eu consider că v-am răspuns deja foarte clar – rog cititorii interesaţi să citească textul disputei noastre anterioare generate de articolul meu “Scopul farsei “Omul recent””.
***Fabula despre oi, porci si snobi, ce reprezintă? Bănuiesc ca tot o idee subtila de-a dvs. Dar nu mai continui cu restul afirmatiilor dvs. argumentate in celălalt topic. ***
Consider că fabula respectivă nu necesită o explicitare suplimentară (rog cititorii interesaţi să o lectureze pentru putea convinge de justeţea afirmaţiei anterioare).
***Spuneţi: Cine spune că în politologie şi sociologie este interzisă folosirea metodei intuitive? Dacă un autor vrea să abordeze o temă incomodă cine este autoritatea competentă în măsură să îi indice bibliografia necesară? Domnule, “metoda intuitiva” reprezintă o contradicţie. Exista metode empirice si metode stiintifice. Intuitive nu, pt ca intuiţia nu e o tehnica. Intuiţia este prin natura ei unica. Nu putem avea de doua ori aceeaşi intuiţie, pentru simplul fapt ca există timpul (vz Bergson). In schimb, putem folosi o metoda de cate ori vrem sau putem. ***
Ce metodă a folosit Einstein când a descoperit celebra formulă a teoriei relativităţii – metoda empirică, metoda ştiinţifică sau (inexistenta?) metodă intuitivă?
***Spuneţi: care poate invoca pt orice afirmaţie trei surse*** este GARGARĂ
PROPAGANDISTICĂ PURĂ (s.m.). Criteriul de verificare a corectitudinii unei afirmaţii nu este întotdeauna bibliografia.
1. Aşadar faptul ca vreau sa discut cu un om competent este “gargara ropagandistica”. Da domnule, fac propaganda, acum ai nimerit-o,
răspândesc ideea necesitaţii competentei în subiectele abordate. Fără improvizaţii, fără intuiţii. 2. In plus, eu nu am pus in discuţie corectitudinea sau incorectitudinea afirmaţiilor “citate” de dv., cu sau fără bibliografie, ci tocmai faptul “citării”.***
Folosiţi din nou procedeul “stilistic” al repetiţiei, domnule Ursu.
***Spuneţi: le intelege… in plus, se grăbeşte sa atribuie altora idei pe care aceştia nu le-au susţinut, dar care dumnealui ii sunt foarte convenabile*** reprezintă o simplă calomnie câtă vreme nu este susţinută cu probe.Probele sunt in articolele dvs. A propos, care este FARSA lui Patapievici domnule, că eu tot n-am înteles, logic? Oare a-l acuza pe acest om de FARSA nu e o calomnie? V-am spus cat se poate de clar ca nu intelegeti Omul recent, o repet. Poate îmi clarificaţi si sensul postmodernitatii, notiune de care uzati, dar care nu se prea pliaza pe reprezentarile curente, acceptate ale acestei notiuni. O fi tot o “behaire politic corecta a lui 2+2=5”? In ce priveste \”atribuirea de idei\”: pe mine ma acuzati ca sustin teze de-ale lui Patapievici (care?!), iar pe el ca sustine postmodernitatea. Acum va cer eu probele! ***
Stimate domnule Ursu, presupun că nu v-a scăpat comentariul doamnei Aurora Mihacea “Minoritarii Minţii”. Doamna Mihacea regretă faptul că eseul domniei sale nu a stârnit ecourile pe care le aştepta. Eu mă simt profund onorat de faptul că aţi ales ca obiect al polemicii articolele mele, dar consider că în mare parte ideile mele referitoare la “importanţa” Grupului Păltiniş sunt identice cu ideile domniei sale. Am să vă răspund în ce constă FARSA lui Patapievici citând un fragment din ecoul meu la articolul “Minoritarii Minţii”:
“Stimată doamnă Mihacea,
În eseul “Minoritarii minţii” dumneavoastră deconspiraţi în mod magistral faptul că grupul de prestigiu de la Păltiniş desconsideră ideea de democraţie autentică şi calcă în picioare printr-un fariseim deşănţat spiritul Ortodoxiei. Consider că atitudinea evident nedemocratică (atitudinea democratică presupune respect faţă de Adevăr) a grupului de la Păltiniş nu poate avea decât două cauze – respectivii ori sunt slabi de minte ori ştiu foarte bine ce fac. Plecând de la premiza că domnii din grupul de la Păltiniş sunt unii dintre cei mai dotaţi fii ai poporului ajung inevitabil la concluzia că dumnealor ştiu foarte bine ce fac.”
Răspunsul la întrebarea referitoae la definiţia pe care o dau postmodernismului este conţinut în articolul „Die Ursache der Dekadenz – das Geld kommt von Rechts und die Dummheit von Links“ (Cauza decadenţei – banii vin din dreapta şi prostia din stânga) publicat de mine în forumul FAZ \”Warum bekommen die Deutschen keine Kinder mehr?” (De ce nu mai fac nemţii copii?) în data de 22 ianuarie 2005. Puteţi citi articolul în original în forumul respectiv sau traducerea acestuia în pagina mea web http://www.gheorghecionoiu-criticapostmodernismului.net/ în fişierul “Biopolitica în lumea postmodernă” (dosarul “Gheorghe Cionoiu”).
***Spuneţi: disputei generate de articolul „Scopul farsei \”Omul recent\”” am afirmat că una din afirmaţiile făcute de dumneavoastră este demnă de a intra
într-un top al celor mai absurde afirmaţii. Nici afirmaţiei ***sunt dispus sa discut cu cineva care poate invoca pt orice afirmaţie trei surse*** nu i-ar sta rău în acest top(…) Ok, mă bucur sa intru si cu aceasta afirmaţie in topul absurdului.
Amintesc ca prima era o afirmaţie a mea decontextualizată, scoasă din lanţul argumentativ. Si mai trâmbiţaţi că vă decontextualizez afirmaţiile!. Dvs. pur si simplu interveniţi in text, eliminaţi bucăţi. Iată citatul dv. din “mine”:
Stimate domnule Ursu,
Eu vă mai spun o data cu speranţa că poate acum întelegeti: eseul „Fenomenul Păltiniş” a fost publicat prima oară în cartea mea „Procesul tranziţiei”. Cartea a fost lansata în iunie 1996 – a apărut la Editura „Brumar” cu ISBN 973-96939-1-1. Eseul a fost republicat în volumul „Mănuşa lui Schiller” (anul 1999, Editura Augusta, ISBN 973-8039-20-7).
Polemica cu dumneavoastră a fost amuzantă, dar acuzaţiile dumneavoastră repetate de plagiat depăşesc deja limitele bunului simţ. Deşi în replica mea anterioară am precizat că eseul „Fenomenul Păltiniş” fusese publicat prima oară în 1996 dumneavoastră mă acuzaţi că am plagiat dintr-o carte editată în 2003 (de fapt 2002).
Astăzi este Ajunul. Dacă pâna luni, 26 decembrie, înainte de apariţia următorului număr a săptămânalului virtual „ACUM”, nu vă cereţi scuze, aveţi cuvântul meu că vă dau în judecată pentru calomnie.
Ţin totodată să precizez următoarele:
Vă voi da în judecată deşi este posibil ca justiţia să considere că doar pentru o acuzaţie de calomnie efortul de a identifica un inculpat numai pe baza unei adrese de mail nu se justifică. Precizez însă că procesul moral pe care vi l-am intentat în cadrul săptămânaluilui virtual „ACUM” nu se încheie odată cu trecerea în arhivă a ecourilor ce au însoţit articolul meu.
Polemica noastră va fi publicată integral într-un capitol al unei viitoare cărţi.
Domnule Ursu, veţi intra în eternitate ca personaj şi vă va judeca cititorul.
Vă doresc un Crăciun fericit!
G. Cionoiu
PS. Mai meditaţi asupra semnificaţiei dictonului „verba volant, scripta manet”.
Domnule Cionoiu,
1. Nu este demn de Caragiale a respecta principiul minim al dreptăţii: a nu-ţi face publice supoziţiile decît în prezenţa unor probe. Dacă aţi fost atent, în tot ce am afirmat în “Minoritarii Minţii », am făcut trimitere directă la textul celor la care m-am referit, sau la Legea care dovedea cele afirmate de mine. Adică la dovadă. Repet: eu judec din perspectiva unui om care nu este jurnalist şi care se încăpăţînează să creadă că între morală şi deontologia jurnalistică nu ar trebui să fie un…clivaj.
Demn de Caragiale este însă limbajul pe care îl folosiţi… Vă citez: “nesimţire”, termen folosit în legătură cu atitudinea pe care o incriminaţi la G. Liiceanu, ilustrînd-o cu cu un citat din Jurnalul de la Păltiniş. Nu credeţi că v-ar fi reflectat mai corect gîndul (şi repulsia faţă de reacţiile demne de Caragiale), cuvîntul “impostură”?
2. Eu nu judec întotdeauna după cum mi-ar dicta indiferent care celebritate; pentru mine, legionarismul a reprezentat la noi un fenomen de extremă dreaptă. Recunosc însă că argumentele lui Alain Besancon sunt demne de luat în seamă… Dar, este de discutat aici. Imi propun chiar un material pe această temă.
Dar chiar şi în cazul în care aş fi folosit un termen imprecis, tot nu este corect să presupuneţi dv “precis” ce doriţi şi să vă oferiţi presupunerea drept certitudine cititorului.
3. Referitor la P. Goma: da, îmi este cunoscut faptul pe care mi-l semnalaţi. Îmi este însă în faţa ochilor şi textul Dv. din pagina întâi în care reproduceţi clar un citat în care se afirmă că România a fost singura ţară sud est europeană fără dizidenti; faceţi această afirmaţie în contextul altor afirmaţii despre” poporul român” prezentat ca „incapabil de a genera o democraţie funcţională”….despre „intelectualul român” şi „atitudinea lui docilă” în anii comunismului…Deci aici este clar că precizarea aceasta este o ultimă ieşire la care apelaţi spre a-mi respinge observaţiile şi să nu vă recunaşteţi eroarea. Şi s-ar putea să nu o percepeţi ca eroare….pentru că din judecăţile generalizante, extrem de dure la adresa poporului român, deduc o anumită apetenţă pentru o intoleranţă extremă.
4. Asemănarea dintre verdictul lui Patapievici şi cel al Dv, asupra poporului român constă în aceea că ambii îl consideraţi incapabil, incapabil de discernămînt (Patapievici – „Anatomia unei catastrofe”)şi „spiritual incapabil” ( „…spiritual incapabil de a genera o democraţie funcţională”).
Repet ce am spus şi în textul Minoritarilor: a nu se scoate din ecuaţie manipularea. A nu se uita că acest popor a avut o clasă politică ce şi-a făcut un act de credinţă din a-l trăda, urmărindu-şi propriile interese.
Acum, vă spun Dv ceea ce-i reproşam şi lui Patapievici: nu…”poporeanul”este cel care a dinamitat democraţia (ce viziune convenabilă pentru guvernanţii noştri !). Şi iarăşi, nu, poporul român nu este incapabil…. De ce să fie? Doar pentru că-l doboară grijile şi nu are cînd citi spre a se deştepta şi a înţelege cînd ceea ce i se spune este manipulare sau nu? Asta nu însemnă că e incapabil, ci că este prins cu activităţi care îi asigură subzistenţa. Dar nu are politicienii săi? Nu, că aceştia sunt chiar cei ce-l manipulează …Dar nu are intelectualii săi? Nu, pentru că aceştia au uitat de unde au plecat şi li se pare că sunt geniile nerecunoscute al unui popor “primitiv “ « care se pretinde civilizat «care spiritual este incapabil !”, care nu reacţionează nu pentru că i s-a spălat şi istoria şi creierul ci… pentru că e „laş” !
Faţă de dv, Patapievici mai adaugă şi o cauză …genetică şi bineînţeles calificarea voturilor…
Acum, ar fi bine să se ştie: nu există popoare spiritual incapabile sau lipsite de discernămînt. Cercetările din domeiu au demonstrat deja că din punctul de vedere al operaţiilor formale (logice), oamenii de oriunde şi de oricînd sunt (şi au fost) capabili de performanţe asemănătoare.
5. Era o ironie! Rezumasem concepţia lui H.R. Patapievici despre mentalul arhaic, mitologizant al poporului român, aşa cum reiese ea din”Anatomia Corupţiei”! Doar pentru că de prea multe ori am făcut referire la acest pasaj din”Anatomia Corupţiei”(dind şi cuvenita trimitere bibliografică), nu am mai pus ghilimelele de rigoare…Iar pentru poporul român din a cărui perspectivă vorbeam, popor manipulat…cu televizorul, să-mi fie iertată această repetare a ceea ce deja se ştie, „cei mai dotaţi intelectuali ai săi” sunt cei pe care-i vede la televizor! Adică: A. Pleşu, H.R.Patapievici, G. Liiceanu…Impresia îi este întărită şi de intelectualii care achiziţionează tot ce scriu aceştia chiar dacă uneori…nu-i înţeleg. Am fost în situaţia să aud un profesor de limba română spunîndu-mi sincer: “N-am putut citi Omul Recent: Patapievici e atît de deştept… Mă depăşeşte!”
6. Vă mulţumesc pentru site-ul indicat: vă voi citi cu mare interes.
7. Aş vrea să mai ating şi problema modelului « asocial” al Mioriţei şi Luceafărului. Doar din lipsă de timp, amân… Dar nu rezist să spun că nimeni şi nimic în această lume nu m-ar sminti într-atît încît să judec o creaţie literara din această perspectivă….Propuneţi cumva o epurare a marilor creaţii ale tuturor popoarelor după criteriul consecinţelor sociale ale acestora? Pentru că vorbim totuşi de Luceafărul şi nu de producţii de genul filmelor pentru care este necesar acordul părinţilor.
Da…este vorba de un model cultural definitor al spiritualităţii românilor: dar depinde de cine evaluează acest model ceea ce vede. Eu de pildă văd o spiritualitate mai filozofică (nu laşă), care îşi asumă şi răul acestei lumi şi care protestează împotriva acestuia descriindu-l în amănunt. Daaa, mi-ar place acest subiect şi poate îl vom atinge altădată.
8. Domnule Laur,
Deoarece aţi adus atingere unui coleg de a cărui ţinută morală m-am convins şi deoarece faceţi asta sub ochii noştri, fac apel la onestitatea pe care vi-o acord pornind de la prezumţia de nevinovăţie, să nu aşteptaţi pîna la proces pentru a da titlul cărţii, anul, editia şi numărul paginii din care afirmaţi că ar fi plagiat d-l Cionoiu şi să faceţi acest gest acum. Altfel, cel puţin pentru mine, prezenţa Dv, aici ar fi profund dezagreabilă. Sper să nu vi se pară incorectă propunerea mea, pentru că, după cum vedeţi, deşi putem fi în dezacord, aici ne expunem punctele de vedere cinstit, în faţă şi nu apelăm la alte mijloace din dorinţa de a ne discredita oponentul.
Stimată doamnă Mihacea,
Consider că ultima dumneavoastră replică nu spune nimic nou, dar este posibil să mă înşel. Cititorul va judeca cine are dreptate.
Vă doresc un Crăciun fericit!
G. Cionoiu
Observ cu stupoare ca textul meu a fost cenzurat. Era o replica in care incercam sa ma apar in fata acuzatiilor dlui Cionoiu. Asta inca nu mi s-a intamplat… Prin urmare, presupun ca atitudinile dlui Cionoiu sunt larg raspandite in cercul acestei comunitati virtuale. Am incercat sa iau apararea cui nu trebuie in locul care nu trebuie si in cele din urma nu mi s-a mai permis sa ma apar pe mine insumi. Domnule, Maier, va pun la dispozitie parola mea de mail, pt a vedea confirmarea acceptarii textului meu INTEGRAL, text care nu apare insa in integral in site-ul dvs. Va asigur ca nu fac parte din nici un grup gen „Paltinis” s.a., intentiile mele fiind motivate de dorinta de a apara un om ale carui idei sunt prost intelese, intr-un moment in care atacurile impotriva lui au devenit o adevarata moda. Asadar am fost un fel de avocat al diavolului in Cazul Patapievici, si am sfarsit prin a fi demonizat eu insumi.
In fine, domnilor ACUM o sa va dau dovada: Lonnie R. Johnson, Central Europe, Enemies, Neighbors, Friends, OUP, 2003, p. 4. Este vorba de capitolul introductiv, intitulat „Where is Central Europe”. In speranta ca acest va aparea, va urez lectura placuta.
Cenzura si plagiatul sunt doua lucruri grave.
Domnule Maier, dvs primiti inaintea celorlalti toate postarile din site. Sper ca acest text va ajunge la dvs si ca va aparea asa; ar fi demn, deoarece nu prezinta supozitii, ci fapte – pe care cineva trebuie sa le asume. Nu ma grabesc sa va asociez cu aceasta situatie. Contez pe judecata dvs. V-ati propus ca arbitru al acestei dispute si acum astept arbitrajul. Plagiatul il puteti proba. La fel cenzurarea textului meu. Va pun la dispozitie parola mea de e-mail, pt a va convinge personal.
—
Textul acesta apare ca atare si imediat, dupa care, bineinteles, voi investiga si voi reveni cu o concluzie. Nu m-am ocupat eu de postari zilele acestea si pornesc de la premisa de nevinovatie. Legat de plagiat, va rog puneti fata in fata cele doua fragmente si sa analizam/clarificam impreuna. Va asigur de intreaga mea buna-credinta. SNM
Domnule Ursu,
Despre acuzatia dumneavoastra de plagiat:
Mai usurel cu pianu’ pe scari, domnule, caci suntem in timpul sfant al Craciunului…
Am copiat sursa indicata de dumneavoastra in ultimul ecou si am dat o cautare in Google.
La adresa
http://www.amazon.com/gp/reader/0195148258/ref=sib_dp_pt/103-3809599-3507037#reader-link
puteti viziona cateva pagini intregi (p.4, 14, etc.), inclusiv indexul lucrarii sugerate de dumneavoastra (editata in 2002, nu in 2003, de OUP).
Nu am gasit nici o indicatie care sa suporte acuzatiile dumneavoastra insistente, multiple de plagiat.
Dragi cititori ACUM,
Termeni gravi precum „cenzura” si „plagiere” aparuti in paginile publicatiei noastre au determinat echipa editoriala RLIV ACUM sa intervina in cadrul dezbaterilor initiate intre cititori, prin investigatia promisa in acest sens de Stefan Maier, editorul principal al portalului.
Rezultatele sunt urmatoarele: Nu este vorba de cenzura, ci de o problema tehnica (problema ce se va repeta de altfel de cate ori se vor folosi controale HTML in texte). Repetam rugamintea de a nu folosi alte simboluri decat cele clasice (ghilimele, bold, italic), in textele trimise spre publicare.
In ce priveste acuzatia de plagiat, a fost adresata rugamintea de a se pune textele fatza in fatza (Mihai Platon a facut investigatia in numele lui Stefan si a publicat concluziile sale).
Astfel, in urma acestor detalii, ramane sa fie facute publice concluziile partilor aflate in conflict, mai exact al cititorului care a adus astfel de acuzatii.
Eram dator cu un raspuns, cu atat mai mult cu cat a aparut o autoritate, in persoana dlui. Platon, care a infirmat cu tarie si pe baza “documentara” afirmatiile mele.
Mai intai, textul incriminat de mine ca “plagiat”: „(…)graniţa răsăriteană a Europei civilizate coincide cu frontiera de est a Ungariei şi Poloniei”
Iata acum textual lui L. Johnson: “The `maximum` historical borders of this region date back to around 1500 and correspond to the western frontier of the Holy Roman Empire of the German Nation, the southern and eastern frontiers of the Kingdom of Hungary, and the eastern frontiers of Poland-Lithuania” (L.R. Johnson, Central Europe. Enemies, Neighbors, Friends, NY, OUP, 2002, p. 4)
Dupa cum se poate observa, ultima parte a frazei lui Johnson e aproape identica cu afirmatia domnului Cionoiu.
Domnului Mihai Platon: Intr-adevar, usurel pe scari, domnule!
Va citez: “puteti viziona cateva pagini intregi (p.4, 14, etc.), inclusiv indexul lucrarii sugerate de dumneavoastra (editata in 2002, nu in 2003, de OUP)”
De ce va grabiti sa infirmati un fapt, cand nu aveti acces la sursa? Unde ati gasit pe amazon.com pagina 4? Pe amazon.com aveti acces la cateva pagini, incepand cu pagina 13. Pagina 4 NU este inclusa in materialul de acolo.
Prin urmare afirmatia dvs. “Nu am gasit nici o indicatie care sa suporte acuzatiile dumneavoastra insistente, multiple de plagiat.” este lipsita de obiect. Nu aveati cum sa infirmati afirmatiile mele, din moment ce nu ati avut acces la sursa. Normal ar fi fost sa va abtineti. De ce ati spus ca putem viziona pagina 4? De ce? Pe baza carei autoritati ati hotarat ca afirmatiile mele nu se sustin?
Domnule Cionoiu: Dupa cum puteti observa, exista o asemanare frapanta intre textul lui Johnson si al dvs. Bineinteles ca acuzatia mea nu se mai sustine, avand in vedere faptul ca textul dvs a fost publicat anterior. Insa la data la care am facut acea afirmatie, informatiile de care dispuneam erau urmatoarele: un text al dvs din 2005, in care nu era precizat faptul ca a fost publicat anterior si cartea lui Johnson, din 2002. Prin urmare concluzia mea nu a fost asa de lipsita de coloana vertebrala. Eu o sa trimit pagina scanata din Johnson la redactia Rliv, pt “vizualizare”. Cu alta ocazie, domnule Cionoiu, va sfatuiesc sa dati referinte inclusiv la propriile texte: precizati daca acestea au mai fost publicate, etc. Astfel vom putea evita situatii de genul celei din RLiv.
Toate bune!!
Domnule Ursu,
Pagina 4 este inclusa in introducerea intitulata Where is Central Europe? si nu este vizibila. Dar este vizibil intreg indexul cartii, iar din el se poate extrage cu usurinta daca subiectul articolului in discutie interactioneaza cu subiectele sursei (sau introducerii sale) indicate de dumneavoastra.
Fondul (si cuvintele cheie care il construiesc) ale articolului pe care dumneavoastra il acuzati nu are nimic de a face cu problematica abordata de carte.
Ati adus in ultimul ecou, foarte tarziu, lamuririle asupra intelegerii dumneavoastra despre „plagiat”. Va felicit ca ati utilizat de data aceasta ghilimele fiindca ele mi se par foarte utile in chiar demonstratia dumneavoastra.
De altfel nu as fi avut nici o suparare daca le-ati fi utilizat si la calificativul de specialist pe care mi-l atribuiti. Posibil ca dumneavoastra sunteti unul dintre cei calificati, recunoscuti, cunoscatori profunzi in domeniul respectiv. Nu cred ca asta va scuteste de atentia necesara asupra acuzatiilor care induc confuzie si defaima.
In termeni simpli, nu va cred acuzatia si tonul patetic si insistent din jurul ei.
Stimate domnule Ursu,
Doresc să vă atrag atenţia asupra faptului că în articolul „Eroarea
Aurorei Mihacea şi Fenomenul Păltiniş” chiar înainte de textul eseului
„Fenomenul Păltiniş” pot fi citite următoarele:
„În anul 1996 am publicat în cartea “Procesul Tranziţiei” un eseu
intitulat “Fenomenul Păltiniş”. Susţin că prin eseul respectiv am
deconspirat farsa pretinsei dizidenţe a grupului Noica-Liiceanu-Pleşu, însă
comentariul meu a fost ignorat pe deplin. Considerând că nu şi-a pierdut
din actualitate îl supun atenţiei cititorilor interesaţi.”
Sper că admiteţi că din fragmentul anterior reiese foarte clar faptul
că eseul „Fenomenul Păltiniş” a fost publicat deja în anul 1996. Nu
sunt eu vinovat de faptul că dumneavoastră aţi citit superficial şi nu
aţi remarcat această precizare.
Cu înţelegere
G. Cionoiu
Urmatoarea precizare nu o fac de pe pozitii de autoritate cum s-ar putea presupune, avand in vedere calitatea pe care o am, de editor al portalului. O fac de pe pozitiile unui om onest care urmareste restabilirea adevarului.
Iar adevarul este, d-le Ursu, ca avem cu totii de invatat in materie de discurs polemic. In ceea ce ma priveste, reusesc deocamdata sa-mi ascund problemele, carentele de informare si poate de educatie, abtinandu-ma de la a ma implica direct in polemici pe subiecte pe care altii sunt mai buni cunoscatori. In ceea ce va priveste insa, v-am dat sansa sa puneti textele care ar fi privit asa-zisul plagiat fata in fata in mod public (si nu pe adresa mea personala) si nu ati facut-o. Sunteti nesigur – si pe buna dreptate – de afirmatia pe care ati facut-o privind plagiatul. Asa cum banuiam, fraza d-lui Cionoiu este tot atat de „plagiat” pe cat este de „plagiat” afirmatia pe care o fac a n-a oara ca Iliescu a adus minerii la Bucuresti.
Adevarul este ca, frustrat de atitudinea d-lui Cionoiu vizavi de „Grupul de la Paltinis” – mai precis fata de Liiceanu si Patapievici (un drept pe care d-l Cionoiu il are) dv. l-ati atacat pe un flanc pe care era aparat.
De ce nu l-ati atacat pentru „insulta per se”? N-ar fi fost mai productiv? Sau insulta in sine este de fapt o METODA a grupului respectiv si deci nu se cuvine a fi adusa macar in discutie?
Contributiile dv. sunt binevenite in continuare. Ca si mine, ca si noi toti, pastrati raspunderea generata de ramanerea lor intr-o arhiva. Iar la sfarsitul zilei sunt, va repet, optimist ca invatam cu totii cate ceva din toate astea.
Poate ca am avut o abordare emotionala, cand am citit criticile adresate de dl Cionoiu lui Liiceanu. Pt mine personal, daca nu pt. o generatie, Liiceanu inseamna Humanitas, editura cu ale carei carti am crescut. Pt acuya de plagiat la adresa dlui Cionoiu imi pare rau, ca a fost nefondata. In fine, fac parte din categoria celor care nu il considera pe Patapievici farsor si pe Liiceanu nesimtit. Iar daca ma enervez din cauza asta si spun tampenii, mea culpa!
O ultima rautate o sa-mi mai permit, la adresa domnului Platon: domnule, am omis partea articolului in care dl Cionoiu isi data textul, lucru care m-a facut sa-l acuz in mod ridicol de plagiat, dar dumneata, pe de alta parte, nu inteleg cum ai putut sa tragi niste concluzii pe baza indexului cartii lui Johnson si a unor pagini (prezentate pe amazon.com) care nu aveau legatura cu subiectul in cauza. Dumneata ai putea sa reconstruiesti Critica ratiunii pure pe baza indexului? Nu ma astept acum sa facem ca-n Caragiale si sa ne plangem unul altuia in poala. Dar pe amazon.com nu este pagina 4 a cartii lui Johnson in mod sigur. Si dumneata scrii negru pe alb ca este. Sau este si nu este vizibila? Atunci cum ati vazut-o? In clipa asta sunt pe amazon(http://www.amazon.com/gp/reader/0195148258/ref=sib_dp_pt/103-0737199-0483002#reader-page) si nu gasesc nicicum pagina 4. Pt ca nu exista!
Domnule Cionoiu, va adresez, fara ironie, scuzele mele pt acuzatia (repet – ridicola!!) de plagiat. Ramane sa le acceptati sau sa ma dati in judecata. Pe de alta parte, in ce priveste cazul Patapievici, cel putin, cred ca si dvs aveti o abordare emotionala. Dar as fi de 2 ori ridicol daca, dupa toata tarasenia asta, v-as da sfaturi.
Stimate domnule Ursu,
Accept scuzele dumneavoastră pentru acuzaţia nefondată de plagiat.
În ceea ce îl priveşte pe Patapievici vă invit să meditaţi asupra următoarei întrebări:
Consideraţi că mesajul cărţii „Cerul văzut prin lentilă” este convergent sau divergent cu mesajul cărţii „Omul recent”?
M-aş simţi profund onorat dacă aţi binevoi să-mi comunicaţi răspunsul dumneavoastră.
Vă doresc toate cele bune.
G. Cionoiu
Toturor celor care au participat la aceasta polemica, dar in special d-lor Cionoiu si Ursu, principalii protagonisti, care au evoluat de la un schimb de replici taios la unul caracterizat de urbanitate si eleganta: jos palaria!
Prin dv., rubrica aceasta a facut o dovada de maturitate!
Ok, merci. Uneori mergem in nebunia noastra pana in panzele albe…
Bine, sa incercam un dialog civilizat. Suntem datori cu asta, dupa atata… Care credeti ca este mesajul Cerului vazut prin lentila? Odata ce am sa stiu care credeti ca este mesajul acestei carti, ma lansez in discutie. In ce priveste Omul recent, eu – deja stiti – am o opinie diferita.
Toate bune!!
Stimate domnule Ursu,
În cartea „Procesul tranziţiei” am comentat şi „Cerul văzut prin lentilă”. Puteţi citi comentariul respectiv dacă accesaţi link-ul http://www.gheorghecionoiu-criticapostmodernismului.net/ în dosarul „Actual” sau în dosarul „Gheorghe Cionoiu”.
Vă doresc lectură plăcută şi aştept cu interes părerea dumneavoastră.
G. Cionoiu
Draga Gigi,
Ma bucur mult sa-ti vad articolele publicate intr-o revista de o asemenea integritate. Pentru mine articolul publicat nu e nou, dar reactia cititorilor care nu te cunosc direct mi se pare amuzanta si ma duce cu gindul la seminariile de socialism stiintific din timpul Facultatii de Silvicultura din Brasov (1986 daca nu ma insel). Vreau doar sa mentionez un episod la fel de amuzant:
Asistentul: „Bine Cionoiule, Comunismul nu se potriveste Romaniei… (…o mica pauza in care realizeaza ce a spus). Mai baieti, ce vreti de la mine? O viata am … (izbucnind in plins cu capul pe catedra)”
Prisecaru (mare om de afaceri in US): „Il rugam pe tovarasul Cionoiu sa nu mai participe la seminariile de socialism stiintific, pentru ca ne strica toata atmosfera.”
Stroe (savurind succesul): „Lasati domn profesor ca nu-i nici o problema… (asistentul plingind cu capul pe umarul lui Stroe).
Ma revolt cind citesc despre acuzatiile de plagiat care ti se aduc si consider ca am o datorie morala sa amintesc anumite fapte petrecute in perioada 1986 – 1990. Eu personal consider ca ai fost unul din cei care au rezistat si nu doar au supravietuit.
Fapte (pentru cei care au nevoie de cel putin trei surse ca sa poarte o discutie):
1. In 1986 la seminarul de socialism stiintific, in urma discutiilor provocate de Cionoiu, profesorul este fortat sa recunoasca in fata clasei: „Comunismul nu se potriveste Romaniei” dupa care izbucneste in plins.
2. In Noiembrie 1987 cind am fost exmatriculati din facultate din cauza implicarii in evenimentele legate de revolta muncitorilor, Cionoiu a avut curajul (nu a fost singurul) sa protesteze trimitind o scrisoare decanului facultatii.
3. In urma nenumaratelor presiuni si „invitatii” la securitate reuseste sa-si pastreze integritatea morala.
Pentru cei interesati in descrierea amanuntita a evenimentelor in acea perioada, recomand cartea „Declaratie de Razboi” a lui Gheorghe Cionoiu publicata in 1993 la Editura Vlasie (ISBN 973-96168-5-2)