Multiculturalismul – arma corectitudinii politice “inversate”
O. Hurduzeu, ne prezintă în lucrările sale („Sclavii fericiţi”,”Antiamericanismul corectitudinii politice”) multiculturalismul ca fiind “arma culturală” a corectitudinii politice, prin care aceasta ar urmări să reformeze conştiinţele spre deplina instalare a comunismului (prin plantarea unei mentalităţi colectiviste, de către activiştii grupurilor de minoritari) în SUA
O. Hurduzeu, aduce în sprijinul afirmaţiilor sale ca argumente, enumerarea principalelor caracteristici ale multiculturalismului. Urmărindu-le, am constatat că ele se potrivesc aproape punctual cu concepţiile şi acţiunile grupului de la Păltinis. Cum însă C.M.Spiridon, reuşeşte să le sintetizeze prezentându-le succint în articolul său ”Globalismul şi arma sa culturală ( Convorbiri literare, nr 12, 2002) şi cum C.M.Spiridon, fiind el însuşi “creator de biblioteci”are mai multă greutate în faţa minoritarilor minţii, voi face referire la acest articol, spre a-mi motiva observaţiile. Aşadar, voi lua pe rând aceste caracteristici ale multiculturalismului enumerate de Hurduzeu (prezentate de C.M.Spiridon), spre a-mi motiva afirmaţiile. Aşadar, aceste caracteristici vizează următoarele aspecte:
1. Raportul transcendenţă – democraţie.
O.Hurduzeu, atenţionează asupra faptului că pentru multiculturalism, transcendenţa nu ar fi compatibilă cu democraţia.
Să ne amintim aici ce spune H.R. Patapievici în “Omul recent”, despre democraţie : prin democraţie nu se poate ajunge la valoare tocmai pentru că valoarea este transcendentă! Iată-l deci pe intelectualul nostru care înfierează corectitudinea politică, folosindu-se de „arma sa culturală”. Iar pentru că G.Liiceanu a reproşat românilor că nu şi-a ajutat intelectualii să fie Havel, să vedem cum se raporteaza Havel la acest raport dintre transcendenţă şi democraţie…
În articolul său „Globalismul şi arma sa culturală” pe care deja l-am citat, C.M.Spiridon, reiterează în deplin acord cu Hurduzeu, poziţia lui Havel privitoare la acest raport, poziţie exprimată în cursul unei conferinţe susţinută în 1994 în SUA : “Omul modern şi-a pierdut ancora transcendentă şi odată cu ea, singura sursă adevărată a responsabilităţii sale şi a respectului de sine” Experienţa transcendenţei este “o experienţă cu adevărat universală care unifică sau care ar putea să unifice – întreaga umanitate”. De fapt, Havel se pronunţă pentru o democraţie transcendentă (înţelegând-o ca fiind nu doar necesară ci şi relizabilă, transcendentul nerăpindu-i realitatea!). Mai mult, pentru Havel, după cum arată autorul articolului sus amintit “democraţia transcendentă este singura sursă posibilă, temeinică, a respectului de sine al individului, a respectului pentru ceilalţi, pentru ordinea naturii, ordinea umană şi pentru autorităţile seculare”, căci spiritul democraţiei este “unul integrator şi regenerator, care ne va conecta cu mitologiile şi religiile tuturor culturilor şi ne va deschide o cale de a le înţelege”.
2. Raportul drepturi individuale -drepturi colective.
Nu există drepturi individuale ci numai drepturi colective ale minorităţii căreia-i aparţii, astfel că, ne spune O.Hurduzeu şi C.M.Spiridon deopotrivă, multiculturalismul este inamicul declarat al individualismului.
Individualismul excepţionalist al păltinişenilor, prin dinamitarea individualismului autentic (bazat pe drepturile tuturor indivizilor), promovând doar drepturile politice ale minoritarilor minţii, este exact acest lucru: drepturi individuale depline, au doar indivizii unei colectivităţi restrânse, tocmai în virtutea apartenenţei la această colectivitate : aceea a unui grup minoritar pe baze genetice, de „minoritari ai minţii”. Deci, drepturile individuale depline „curg” din drepturile colective ale grupului de prestigiu minoritar, iar acestea la rândul lor „curg” din corectitudinea… de cod genetic.
3. Relativizarea valorilor.
Multiculturalismul, în viziunea lui Hurduzeu relativizează valoarea, căci, în concepţia acestuia, operele clasice nu sunt valori prin ele însele ci prin imperialismul cultural al bărbatului alb.
H.R. Patapievici relativizează după cum am văzut deja, opere clasice ale filosofiei politice, aşa cum este cazul lucrărilor lui J.Rawls. Relativizarea este obţinută pe două căi: prin calificative negative (am amintit deja calificativele puse lui J.Rawls) şi prin ignorare sau alambicare (vezi bibliografia haotică de la „Omul recent”).
Iată şi un alt aspect al relativizării valorilor: nulitatea este declarată valoare daca aparţine unui grup minoritar. Voi demonstra că această caracteristică reproşată de O Hurduzeu multiculturalismului (şi reiterată de C.M.Spiridon în articolul său „Globalismul şi arma sa culturală”), este uşor de depistat şi în practica păltinişenilor..
În 2004, în Editura Humanitas, apare o carte “reconstruită” de G.Liiceanu şi Cătălin Partenie; reconstruită din caietele lui Alexandru Dragomir, după cum ni se spune (Florian Roatiş analizează tot în Observator Cultural, nr 17, iunie, ac, aspecte interesante ale acestei „reconstruiri”). Cartea, intitulată “Crase banalităţi metafizice”, îl are însă ca autor pe Al. Dragomir – tocmai pentru că este vorba de o reconstruire. Al.Dragomir însă, nu a scris nimic, după cum recunoaşte chiar el într-un interviu acordat în 15 iunie 2002 (2002 fiind şi anul morţii sale), lui Fabian Anton ( interviu aflat şi în Observator Cultural nr. 17, iunie 2005).
Deşi Al.Dragomir nu a scris nimic, Editura Humanitas publică însă “scrierile postume” ale sale atât în volumul din 2004 (“Crase banalităţi metefizice”), cât şi în 2005 (“Cinci plecări din prezent”).
Această situaţie, creată de apariţia unor lucrări ale cărui autor recunoaşte chiar în anul morţii sale că nu a scris scris nimic, este destul de ciudată. Ciudăţenia se risipeşte însă dacă reflectăm puţin asupra acestei caracteristici pe care Hurduzeu o atribuie multiculturalismului : nulitatea este declarată valoare dacă aparţine unui grup minoritar.
Acum, rog să fiu bine înţeleasă: lăsând la o parte consideraţiile lui Jeni Acterian ( “Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit”, Editura Humanitas, 1991, pag 447), nu-mi permit să afirm (şi n-aş afirma despre nimeni aşa ceva), că Al.Dragomir ar fi o nulitate. Dar, din punctul de vedere al afirmării în plan publicistic, atât timp cât recunoşti că nu ai scris, că nu te-a interesat în nici un fel notorietatea, neţinând contactul cu publicul prin conferinţe, prelegeri sau întâlniri cu studenţii, deci atât timp cât nu activezi în acest plan, din acest punct de vedere, al notorietăţii publice, eşti o nulitate strict în sensul că publicul nu te cunoaşte. Pentru public nu exişti.
Interviul acordat lui F. Anton de către Al.Dragomir, dezvăluie însă aspecte tulburătoare dacă ţinem cont că Al.Dragomir, omul care susţine că nu a scris şi publicat nimic (dar căruia-i apar două cărţi de scrieri postume reconstruite de reprezentanţi ai Grupului de prestigiu de la Păltiniş), a fost prieten cu Noica, un prieten şi mentor inclusiv al grupului acestuia de studenţi, a aparţinut prin natura valorilor, a sferei ideatice împărtăşite, grupului de minoritari ai minţii.
Interviul este cu atât mai şocant cu cât ţinem cont şi de cuvintele prin care A.Pleşu îl portretizează pe Al.Dragomir în prezentarea cărţii “Crase banalităţi metafizice”, citez: “Voia pur şi simplu, să priceapă, să răspundă cinstit câtorva întrebări care i se păreau importante. Restul era pentru el ornamentaţie anexă, dacă nu impostură. I se părea deplasat să scrie ceva înainte de a fi avut răspunsuri finale”, Dacă reţinem de aici motivaţia faptului că Al.Dragomir nu a scris deoarece considera că nu are raspunsuri finale (ceea ce mi se pare oarecum…nefilozofic având în vedere că măcar filozofii ar trebui să fie conştienţi de miracolul acestei lumi care tocmai prin infinitatea ei ni se refuză blocând tentaţia nostră de a ne înstăpâni nesocotinţa în ce are ea esenţial), rămâne însă valabilă cealaltă parte a mărturiei lui A.Pleşu despre Al.Dragomir : aceea a faptului că răspundea cinstit doar întrebărilor care i se păreau importante. Că restul, i se părea …impostură. Sigur, este vorba de intrebări importante în plan filozofic; cu atât mai mult se impune însă concluzia că în plan cotidian Al.Dragomir n-ar fi răspuns întrebărilor lui F.Anton dacă n-ar fi fost importante şi mai ales, prin răspunsurile date n-ar fi făcut trimitere la “efectele nocive” ale faptului că nu a scris, cu referire la scrierile apărute şi vândute deja sub numele său, fără a fi el însuşi un impostor. Iar acum, voi reda acele părţi ale interviului care-mi motivează afirmaţia…
La intrebarea lui F.Anton, privitoare la ce a scris, câţi studenţi au ajuns în camera sa, Al.Dragomir răspunde, citez: “N-au ajuns…Eu nu am scris nimic…În afară de chestia asta cu Oglinda eu nu am scris nimic şi nici n-am de gând să scriu. Nu mă interesează”. Iar acest răspuns este dat după cum relatează autorul interviului, “într-o perioadă în care anticarii din preajma Universităţii Bucureşti, vindeau, dactilografiate, tot soiul de aşa-zise scrieri, semnate Al. Dragomir“.
Finalul interviului este însă revelator. F.Anton îl întreabă pe Al. Dragomir, cum s-ar simţi “ca tânăr după ce ar cumpăra un volum de Al. Dragomir şi apoi ar auzi din gura autorului, că el nu a scris nimic . Iată răspunsul lui Al.Dragomir : “La asta nu pot răspunde decât cu nemţescul ”unglablich“, incredibil. Mă stupefiază. Nefiind deloc interesat în notorietatea mea, nu am fost deloc interesat, adică nu m-au preocupat niciodată efectele nocive ale acestui refuz de notorietate. Adică până acum nu m-am găndit niciodată că faptul că nu mă ştie lumea, că nu am scris nimic, că nu am publicat nimic, ar putea să aibă şi laturi negative.” ( F.Anton, interviu, “Sunt filozof de la 16 ani“ O.Cultural, nr 18, 30 iunie -6 iulie, ac).
5. Multiculturalismul, este în concepţia lui Hurduzeu, ne spune mai departe C.M.Spiridon în articolul amintit, un “hibrid născut din încrucişarea unei politici ultraliberale cu o ideologie de stânga ce are accente totalitare”.
Deja am demonstrat, minoritarii minţii îşi rezervă drepturi şi iniţiative totale, în perfect spirit ultraliberal (dar în virtutea codului lor genetic performant) şi tot în virtutea acestuia, pe filieră elitistă, profund antidemocratică, pregătesc mentalul pentru reântoarcerea la paternalism, anticamera totalitarismului. Atât doar că în locul unei ideologii de stânga, în cazul păltinişenilor, avem de-a face cu o ideologie de extremă dreaptă, care însă se intâlneşte perfect în prelungirea vocaţiei nedemocratice cu comunismul, aspect reliefat din plin de eseurile lui Ciprian Şiulea “Anticomunismul”- I şi II”( Observator Cultural, nr 17 şi 18 iunie-iulie 2005).
6. Multiculturalismul, în concepţia aceluiaşi autor, este îndreptat împotriva prejudecăţilor eurocentriste, heterosexuale, antiminoritare, naţionaliste şi elitiste.
Conform corectitudinii politice ”inversate“,, a cărei armă este, strategia păltinişană denunţă “cu mânie culturală”, orice orientare antielitistă, sau promotoare a altor minorităţi în afară de cea a minoritarilor minţii.
Mai departe, urmând “inversiunea”, Grupul de la Păltiniş promovează dimensiunea naţională, “sentimentul românesc al fiinţei”până la punctul în care o transformă în fetiş, în închidere, exact în momentul în care trebuie să fim receptivi la fenomenul integrării care nu este una spaţială ci valorică. Paradoxal, fetişizarea, păltinişizarea întregii culturi, are un ciudat efect de de anulare a naţionalului : cultura română nu se reduce la Noica, Eliade, sau Cioran.
7. Multiculturalismul este o viziune simplificatoare asupra culturii care este “gândită în termenii rasei, orientării sexuale şi apartenenţei etnice.
Teoria celor două tipuri de cod genetic, unul pentru omul de masă altul pentru omul de elită, coduri genetice diferite între ele generând prezenţa sau lipsa discernamântului, determinând sau nu performanţa, are mi se pare, conotaţii rasiste.
Tentaţia simplificării se extinde asupra noţiunii de elită: sfera elitei este redusă doar la dimensiunea ei instrumentală (capacitate mentală, bagaj de cunoştinţe) afectând filonul moral al acestei noţiuni.”Moralitatea”, s-ar institui, cred, în urma unui demers paternalist de substituire a deciziei elitei, deciziei majorităţii.
Toate drumurile duc la Roma…
Deşi inversată, corectitudinea politică a păltinişenilor reuşeşte să atingă aceiaşi ţintă, ca şi corectitudinea politică (în varianta O.Hurduzeu). Afirm aceasta deoarece, în articolul său, „Antiamericanismul corectitudinii politice” (Convorbiri literare, nr 12, dec., 2002), tot O. Hurduzeu ne face o prezentare a valorilor pe care le erodează corectitudinea politică, în SUA : individualismul, dinamismul, religiozitatea, patriotismul.. Aşa cum am procedat şi mai sus, am analizat comparativ efectul Weltaschauung-ului de Păltiniş asupra acestor valori şi am ajuns la concluzia că este identic cu cel pe care Hurduzeu afirmă că îl are corectitudinea politică. Pe rând îmi voi argumenta punctul de vedere:
a. Prin individualismul excepţionalist, care nu este fundamentat pe drepturile universale ale tuturor indivizilor (datorită defectului de cod genetic), ca şi prin preluarea concomitentă a unei identităţi şi drepturi – privilegii în condiţiile în care ceilalţi nu le au- colective, de grup minoritar, minoritarii minţii golesc de continut notiunea de individualism;
b. Prin concepţia privitoare la un cod genetic dihotomic, respectiv cel al “creatorilor bibliotecii”, un cod genetic performant spre deosebire de cel al majorităţii românilor, nu poate fi încurajat nicicum dinamismul, spiritul întreprinzător al acestora, care par pierduţi într-un fel de masă…vegetală, de vreme ce sunt lipsiţi de discernământ (vezi H.R.Patapievici, “Anatomia corupţiei”);
c. Paradoxal, deşi păltinişenii par a promova valorile ortodoxiei, le încalcă în ce are ea esenţial: dogma creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cea a liberului arbitru şi dictonul iubirii.
(CONTINUARE IN NUMARUL VIITOR)