caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

EXIGENŢE CREŞTINE ÎN DOCTRINELE POLITICE (II)

de (9-1-2006)

Capitolul 1
LIBERTATEA POLITICĂ ÎN LUMINA
CREDINŢEI CREŞTINE

Problema libertăţii politice este una dintre cele mai învăluite în confuzie probleme ale politicului, care a provocat prin excesele sale din dreapta şi stânga multe greutăţi şi chiar tragedii ale societăţii omeneşti organizate. Punerea însăşi a problemei a fost şi este dificilă. Prima sursa de eroare a fost confundarea sau în orice caz suprapunerea problemei libertăţii de voinţă (libertatea cu „L\” mare) cu cea a libertăţii politice. Desigur, o anumită concepţie despre problema libertăţii de voinţă a omului nu poate să nu aibă consecinţe asupra atitudinii politice în materie. Dar este esenţial, în tot demersul doctrinar, să arătăm şi să ţinem seama că libertatea politică este altceva şi nu o putem substitui concepţiei asupra libertăţii omului ca atare. Să ne amintim de ceea ce am spus deja: politicul nu poate nici să acorde libertate omului, nici să i-o răpească. Această libertate face parte din condiţiile existenţei sale dincolo de orice activitate politică. Societatea, prin intermediul politicii, poate doar constitui cadrul, premisele în care omul alege – liber pentru cei care cred în spirit sau neliber (!?) pentru cei care afirmă că existăm într-o lume integral determinată cauzal.
Credinţa omului, concepţia lui despre lume, despre el însuşi, despre destinul său, acceptarea sau nu a transcendentului – modul în care el ne apare şi legăturile sale cu el – sunt probleme care nu numai că interesează, dar condiţionează convieţuirea noastră în societate.
Mai mult decât atât, perioade lungi din istoria omenirii au stat sub semnul nevoii de acceptare de către oameni a unei credinţe comune. Acel echilibru social, condiţie minimală de existenţă a societăţii, de care politicul este în primul rând răspunzător, a presupus, în lungi perioade din viaţa societăţii omeneşti, nevoia de participare a membrilor din societate la aceeaşi credinţă, ceea ce a făcut ca societatea organizată să impună milenii întregi crezul de viaţă oamenilor. În consecinţă, politicul a jucat un rol mare în edificarea credinţei omului, creând iluzia că problema aderării la adevăr este de competenţa societăţii organizate. În realitate, dacă urmărirea binelui este menirea persoanelor din societate, apoi mai ales aderarea la adevăr, liberă şi responsabilă, cade în primul rând în sarcina persoanelor, şi nu a societăţii organizate.
Scoaterea alegerii concepţiei de viaţă, a credinţei oamenilor, dintre elementele care condiţionează imperativ convieţuirea şi permiterea, aşa cum este bine şi firesc, ca aceasta să se facă de către persoanele din societate, în afara constrângerii sociale, a fost un proces lung, neterminat încă, şi care în mod firesc nu poate fi total. Acceptarea ideii că autoritatea socială nu este chemată să impună o anumită concepţie de viaţă – cu consecinţa ei, pluralitatea, inclusiv cea privind organizarea politică a societăţii – s-a impus în general în prezent, constituind elementul esenţial de recunoaştere şi promovare a libertăţii politice. Dacă societatea organizată nu este chemată să organizeze şi să impună o anumită credinţă, ea este chemată în schimb să asigure condiţiile ca persoanele din societate să aleagă liber. În acest sens, este esenţial să înţelegem relativitatea acestei libertăţi, faptul că ea, prin natura ei nu poate să fie absolută în sensul că asigurarea condiţiei unei opţiuni libere se face întotdeauna de pe poziţia acceptării şi aderării la o anumită concepţie de viaţă a celor care sunt chemaţi să asigure libertatea politică. Ţine exclusiv de înţelepciunea şi de buna credinţă a oamenilor politici ca aderarea lor la o anumită credinţă, şi implicit încurajarea ei, să nu lezeze opţiunea liberă de constrângerea statală a celor care nu le împărtăşesc credinţa O neutralitate totală a conducerii politice a societăţii în privinţa alegerii concepţiei de viaţă este în intenţie o supralicitare ipocrită şi în realizare o imposibilitate.
Problema libertăţii politice considerată de pe poziţia creştină ridică unele dificultăţi în perspectivă istorică.
După cucerirea cu greu a tolerării sale (având ca punct de reper Edictul din Milan al împăratului Constantin), Creştinismul a trecut repede la sprijinirea unor regimuri totalitare, în care credinţa creştină era nu numai permisă, nu numai încurajată, dar chiar impusă prin puterea statală. Condiţiile acelei societăţi de după Edictul din Milan erau tocmai cele care cereau politicului să realizeze prin constrângere o acceptare unanimă a unui crez – premisa echilibrului şi, peste tot, a supravieţuirii sale.
Cum a putut o religie care pleacă de la afirmarea naturii spirituale şi libere a omului să accepte să servească drept element de coeziune menţinut prin constrângerea statală?
Problema este complexă şi răspunsul nu este uşor de dat. în condiţiile istorice respective, este de constatat că nevoia echilibrului social, a coexistenţei sociale, presupunea impunerea unui crez comun şi se justifică drept o altemativă mai puţin rea, chiar dacă ea nu rezolvă în realitate problema credinţei, care rămâne o adeziune liberă a persoanei umane la Adevăr. Exista apoi un alt factor care favoriza totalitarismul acelei societăţi: credinţa creştină îşi trăia entuziasmul începutului.
Un raţionament simplu şi aparent inatacabil statua: rostul omului pe pământ, suprema valoare a sa este mântuirea, pe care nu o poate obţine decât prin credinţa în Isus Cristos. Societatea organizată trebuie să asigure maximum de bine, iar componenta majoră a acestui bine este aderarea la Adevăr, care este Isus Cristos. In această perspectivă, impunerea cu orice mijloace a credinţei creştine, premisa mântuirii noastre, devine componenta esenţială a activităţii politico-sociale a statului. De fapt, justificarea politico-socială a totalitarismului dogmatic a fost acea nevoie de echilibru, de unitate socială despre care am vorbit şi care, pe măsura dezvoltării tehnicilor superioare de organizare statală, şi-a pierdut pertinenţa
In ceea ce priveşte justificarea doctrinară a totalitarismului, pe care am amintit-o mai sus, ea nu rezista unei analize de profunzime nici de pe o poziţie creştină şi nu a rezistat nici timpului. În primul rând, nu statul este chemat să realizeze acel bine a cărui componenta principală este mântuirea, ci persoanele dotate cu libertate. Societatea organizată prin politică trebuie doar să asigure condiţiile optime de urmărire de către persoanele din societate a binelui, inclusiv a mântuirii. În al doilea rând, aderarea la Adevăr este – şi creştinismul o afirmă primul – valoroasă şi mântuitoare numai în măsura în care se petrece în zona, oricât de mică, în care omul este liber de constrângerile exterioare. Cu cât obstrucţionarea acestei libertăţi de alegere este mai mică, cu atât valoarea existenţială a ei creşte. De altfel, aderarea mântuitoare la Adevăr nici nu se poate realiza prin constrângerea statală. Numai sâmburele de libertate, oricât este el de mic şi intenţionat micşorat de către puterea politică, constituie legătura noastră cu Dumnezeu.
Neintervenţia societăţii organizate în demersul persoanelor spre mântuire nu este radicală şi’ absolută. În primul rând, limita acestei libertăţi, a neamestecului statului în acest proces mântuitor, este dată de acea nevoie de a asigura un cadru stabil şi propice unităţii strict necesar convieţuirii sociale. În al doilea rând, manifestările multiple ale persoanelor libere pot favoriza sau, dimpotrivă, obstrucţiona realizarea destinului lor etern. Statul, puterea politică, nu poate să fie indiferent la realizarea cadrului social de natură a influenţa pozitiv aceste manifestări. Dacă autoritatea politică nu are menirea de a înlocui alegerea liberă a persoanelor privind credinţa lor, apoi o neutralitate absolută, o absenţă totală în a favoriza o alegere este o utopie plătită scump în perioada contemporană. Dacă, sub pretextul echidistanţei, statul nu favorizează o alegere bună a persoanelor din societate, sigur o încurajează pe cea rea.
Găsirea unei corecte atitudini a societăţii organizate privind problema capitală a demersului spre mântuire, respectând libertatea persoanelor şi în acelaşi timp favorizând o bună alegere, este esenţială pentru o politică creştină. Ţine de înţelepciunea şi arta oamenilor politici de a nu interveni prin constrângere în alegerea concepţiei de viaţă a oamenilor în societate şi de a nu împiedeca manifestarea oricărei credinţe, dar, în acelaşi timp, a asigura elementul necesar unei alegeri responsabile, eliberate de atotprezenţa răului în viaţa omenirii. Desigur, această înţelepciune nu poate duce la o libertate totală de manifestare în condiţiile inerţiei spre rău a omului (consecinţă sau nu a căderii în păcat, dar oricum existentă în viaţa omenirii). Dar nici în alte domenii situaţia nu este alta Cine poate pretinde, de exemplu, ca în numele libertăţii cuvântului să se permită apologia crimei, a asasinatului şi a violului?
În concluzie, o politică de inspiraţie creştină, eliberată de dificultăţile şi erorile întâmpinate în decursul istoriei, trebuie să promoveze libertatea politică, cu tot cortegiul ei de instrumente juridice menite să o apere de abuzurile autorităţii, care are tendinţa spontană de a se manifesta tiranic în diferite moduri. Aceasta înseamnă că mărturisim oportunitatea scoaterii de sub autoritatea statală, în anumite limite despre care am amintit mai sus – a alegerii şi mărturisirii credinţei oamenilor, a concepţiei lor asupra existenţei, a moralei, a raportului cu statul, a acceptării sau respingerii lui Dumnezeu. Nu este vorba, deci, de libertatea cu „L\” mare, ci de această limitare a autorităţii statului, care presupune în concret libertatea conştiinţei, a cuvântului, a presei, religioasă şi, prin consecinţele sale fireşti, permiterea participării tuturor la treburile publice.
De pe o poziţie creştină se poate scăpa de erorile care pândesc societatea în legătură cu această problemă atât de sensibilă a libertăţii politice.
Pe de o parte, ingerinţa pernicioasă în libertatea unor fiinţe spirituale, îngustând nepermis domeniul în care acestea pot alege liber şi, pe de altă parte, aruncarea societăţii într-o situaţie la fel de rea – cea a libertinajului sterilizant şi ucigaş de suflete.’ Lupta pentru libertatea politică împotriva constrângerii autorităţii statale în probleme de conştiinţă a dus, cum se întâmplă mereu în societatea umană, la o eroare de sens contrar. S-a indentificat eliberarea de constrângerea statului în procesul de căutare a Adevărului cu eliberarea de Adevăr, cu adoptarea unei concluzii sceptice în ceea ce priveşte nevoia şi justificarea credinţei.
„ Omul liber” devenit scopul final – conştient sau nu – al celor care luptau pentru „libertate” era omul care nu adera la nici o credinţă, omul aşa-zis liber de prejudecăţi, liber-cugetătorul, de fapt omul eliberat de cugetare şi adevăr.
Pentru o politică de inspiraţie creştină, această concepţie asupra libertăţii trebuie să fie considerată la fel de nocivă ca şi totalitarismul. Singura libertate adevărată, nu cea politică, ci cea existenţială, este cea despre care Isus ne spune: „Adevărul vă va face liberi” (loan 8-32).
Prin urmare, o politică de inspiraţie creştină în această problemă este una care promovează cu rigoare eliberarea persoanei de constrângerea statală în ceea ce priveşte alegerea concepţiei de viaţă, a credinţei, dar, în acelaşi timp, consideră că statul nu se poate dezinteresa de crearea condiţiilor unei alegeri responsabile.
Scopul omului – şi deci şi cel pe care societatea civilizată trebuie să şi-1 însuşească – nu este să rămână suspendat în univers, golit de orice credinţă, ci acela de a adera la adevăr.
Acest proces de aderare la Adevăr trebuie eliberat de constrângerea statală, dar nu de protecţia şi ajutorul societăţii organizate. Aşa cum se vede, poziţia corectă a politicului în această privinţă este pândită de eroare în stânga şi dreapta, dar dificultăţile demersului nu trebuie să ne facă să-1 ocolim. De fapt, ca în orice altă problemă vitală, omul este pus în faţa unei opţiuni dificile, care nu poate fi rezolvată aprioric prin aplicarea unor norme rigide, eliberându-1 total de dificultatea alegerii.
După ce am trăit în secolele trecute, în mod dureros, eroarea tiraniei spirituale, trăim acum cu disperare consecinţele unui libertinaj sterilizant pentru valorile adevărate şi omorâtor de suflete prin valurile de violenţă, pornografie, minciună existenţială ce se revarsă în primul rând asupra tineretului, întunecându-i orizontul spre viitor.
Este greu, urmărind modul în care la diferite niveluri se încurajează acest proces, să nu ajungem la concluzia că este încurajat conştient de cei care, fiind în slujba „celui rău\”, doresc pervertirea societăţii şi a sufletului omenesc.
Coborând în arena luptelor politice şi obligaţi să facă faţă răului cu armele şi mijloacele specifice domeniului, creştinii nu trebuie să uite că rămân angajaţi în primul rând în lupta despre care ne vorbeşte Sf. Apostol Pavel: ,,Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii răspândite în văzduhuri” (Ef. 6-12).

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Comertul cu iluzii

Exista o vreme, cand, revine in noi dorinta acuta de a ne intelege propriile ziduri. Tot mai des ne trezim...

Închide
18.226.93.22