Articol semnat Cristina COTEANU
Prin 2000, conduceam una din conferintele pe tematica extinderii UE in cladirea Charlemagne a Comisiei Europene. Conferinta avea ca public, intr-o o sala imensa, cateva sute de experti din toate colturile Europei – care nu lucrau pentru institutiile europene – dar care erau interesati sa se puna la curent cu evolutia politicii europene in cadrul unui dialog deschis si liber. Conferinta aborda o tematica extrem de controversata in acea vreme: extinderea. Subiectul extinderii incingea spiritele in ciuda acordurilor europene prestabilite intre Uniunea Europeana si tarile din Europa de est.
Nu cred ca va spun nici un secret, Romania era de fiecare data “oaia neagra” a Estului Europei. Mass-media occidentala si ma reduc la cea din Bruxelles, abunda in mesaje despre demantelarea bandelor de delicventi romani si albanezi care operau in nu stiu ce colt din Belgia, sau despre consecintele pentru economia romaneasca a tinerilor romani instruiti si care plecau din Romania spre tarile Uniunii europene sau continentul american. La televiziunea neerlandofona si francofona, reportajele despre prostitutia infantila in Italia erau difuzate si redifuzate.
In timpul acelei conferintei, cliseele negative despre Romania acelor ani (doar acum cativa ani!) nu incetau sa se etaleze in atmosfera infierbantata dar paradoxal relaxata pentru ca in sala se presupunea ca nu era, cel putin aparent, picior de est-european, ce sa mai vorbesc de picior de roman! Imi venea insa sa intru sub masa cand auzeam replicile usturatoare la adresa Romaniei. (Acum cand ma gandesc, tinand cont de acei ani, parerea mea este ca negocierile s-au desfaurat rapid.) La sfarsitul conferintei pe care o conduceam, unul dintre Europeni care se exprimase vehement impotriva integrarii Romaniei, se indreapta spre masa de prezidiu unde eram si imi adreseaza in Engleza, replica “Voi sunteti viitorul Europei!”. Am facut ochii mari, nestiind daca sa surad sau sau sa ma arat mirata. Numai ironia sa imi mai lipsea dupa avalansa caustica de replici. In sinea mea, ma intrebam daca poate si-a dat seama dupa numele meu ca, de fapt, sunt romanca. Si in timp ce ii multumeam cautand din ochi sa vad daca numele meu mai era inca afisat pe masa, il intreb “De ce?” si “De ce, voi”?
Gazduind conferinta si fiind in continua miscare la diferite paneluri, nu mi s-a mai pus numele pe masa iar cand acesta era rostit, nimeni nu-l pronunta corect fiind mai mult frantuzit. Expertul mi a raspuns calm cu argumente ce tineau de tineretea si competenta. Am aflat in final ca “Voi” se referea la tineri. Nu am sa stiu niciodata daca si-ar fi mentinut vorbele in cazul in care ar fi stiut ca sunt romanca dar primul meu gand ascuns a fost sa iau replica lui ca un compliment adresat Romaniei si ca un sfarsit fericit pentru romani.
Intotdeauna am considerat ca subiectul extinderii nu poate sa insemne altceva decat un dialog despre “viitorul Europei” si nicidecum despre sfarsitul ei. Si totusi opiniile par sa fi impartite. In numarul sau din noiembrie-decembrie 2005, Revista Foreign Affaires publica articolul lui Laurent Cohen-Tanugi intitulat „Sfarsitul Europei ?” Teza evocata de Cohen-Tanugi permite o lectura simplista a crizei Uniunii Europene dar care prezinta avantajul de a corespunde realitatii prin care trece Europa. Articolul ofera un raspuns europeanului care se interogheaza asupra Uniunii Europene si sustine ca iesirea din impas a Uniunii Europene nu se va rezolva prin reforma legislativa si institutionala (a institutiilor europene) ci prin decizii pragmatice care sa permita iesirea din impas a economiei europene.
Odata cu respingerea Constitutiei Europene de catre francezi si olandezi spune Laurent Cohen-Tanugi, Uniunea Europeana se pozitioneaza intr-o criza profunda. Autorul, admite ca este vorba de o criza inerenta proiectului european. Dar totusi puncteaza ca virtutile politicii externe de expansiune si-a atins limitele: Uniunea Europeana extinsa este din ce in ce mai inefectiva. Autorul nu ne spune in mod explicit ca sfarsitul Europei se va datora extinderii, dar prin plasarea profundei crize in conexiune cu unificarea lasa sa se sub inteleaga ca sfarsitul Europei este riscat de extinderea Uniunii Europene.
Crize, da, suntem de acord, dar de ce se legam neaparat aparitia crizelor de ideea unificarii? Si de ce sfarsitul Europei din cauza extinderii? Cohen-Tanugi ne spune ca dezbaterile dinaintea referendurilor cu privire la Constitutie Europene au aratat dezacordul populatiei in ceea ce priveste cresterea economica, somajul, imigratia, `dumpig-ul` social practicat de noile state UE, proiectul integrarii Turciei si globalizarea. Dezbaterile au reliefat ingrijorarea fata de abilitatea Uniunii Europene de a rezolva aceste probleme avand in vedere eterogenitatea cele 25 state membre, incapabile sa actioneze eficient. Cohen-Tanugi concluzioneaza: respingerea Constituitei Europene este gestul care sugereaza ca procesul unficarii Europei este intr-adevar in profunda stare de criza.
O predictie a sfarsitului Europei generat de contextul crearii Marii Europe ar fi lipsita de realitate. Teoria ‘sfarsiturilor’ abunda in literatura fiind conectata la evenimente istorice majore. Cunoastem cu totii best-seller-ul lui Francis Fukuyama “The End of History?”, care in 1992 argumenta legitimitate democratiei liberale ca sistem de guvernare peste in tot in lume si prevalenta modelului liberal sa asupra monarhiei, fascismului si comunismului. Pana la urma, Fukuyama si-a reconsiderat teoria si a declarat ca nimic din ce s-a produs in ultimii 10 nu a dus la concluzia ca democratia liberala este singura solutie pentru societatea moderna, multumindu-se sa puncteze cateva din mai importante evolutiile cele in aceasta perioada, precum crizele economice din Asia si intarzierea reformei in Rusia.
Sau sa luam in considerare « sfarsitul » rivalitatii intre marilor puteri care a adus notorietatea lui Samuel Huntington. In 1993, in articolul sau despre “Clash of civilizations”, Samuel Huntington prezicea ‘sfarsitul’ rivalitatii intre marilor puteri prin inlocuirea acesteia cu un ‘conflictul de civilizatii’. Hungtington argumenta ca toate civilizatiile vor trebui sa se tolereze reciproc. Propun un contra argument teoriei lui Huntington pe care doar limita de spatiu nu-mi va permite sa o dezvolt aici. As spune ca rivalitatea marilor puteri va fi inlocuita de integrarea culturala care va guverna lumea in evolutia sa. Astfel spus, civilizatiile vor trebui sa invate unele de altele din diferentele lor si nu numai sa se tolereze unele pe altele asa cum propunea Hungtington. Iata ca si aici putem imagina un sfarsit evolutiv.
Si totusi, intorcandu-ne la sfarsitul Europei, cine ar putea crede ca o Europa care incearca sa replice neincetat si sa aduca contra-argumente la conceptiile adanc inradacinate in viziunile clasice pe care le avem asupra sistemului politic, economic si social national, poate muri? Sa nu ne asteptam ca UE sa atinga vreodata nivelul perfectiunii! UE este imperfecta iar dosarele controversate de politica europeana care poate acum zac undeva intr-un dulap de birou, vor fi scoase la lumina numai atunci cand tensiunea politica, presiunea nationala si opozitia endemica se vor diminua.
Daca primele valuri de extindere nu au dus la sfarsitul Europei atunci de ce ar trebui sa ne temem de al cincilea si al saselea val? Si de ce in loc sa ne focalizam pe tensiuni, sa nu consideram crearea Marii Europe ca un proces de consolidare a proiectului european. Tensiunile interne UE au fost mai mult productive decat contra productive si au devenit o regula de evolutie in UE : consolidarea economica printr-o moneda unica, extinderea ariilor de cooperare la politica economica, bugetara si sociala, la imigratie si justitie etc. Crizele au existat din totdeauna, incepand din 1954 odata cu esecul Comunitatii Europene de Aparare, continuand cu tensiunile bugetare care au existat in anii 80 si acum, cu respingerea Tratatului de la Nisa si Maastricht de catre irlandezi si respectiv de danezi si terminand cu esecul referenduri-lor asupra Constituţiei Europene. Criza Europei nu incepe cu ‘non’-ul Francez sau ‘nee’ Olandez si nici nu anticipeaza sfarsitul Europei in pragul crearii Marii Europe. Aceste evolutii nu sunt decat provocari carora li se va raspunde prin lectii de politica si care nu reprezinta in nici intr-un caz esecul final al ordinii juridice si institutionale a Uniunii Europene.
Aceste crize nu sunt de fapt, decat reflectarea unor serii de reforme prin care institutiile europene si reforma legislativa au trecut. Prin cresterea economica pe care o genereaza atat in vechile cat si in noile state, extinderea aduce cu ea prin proiectele de infrastructura finantate de UE si incurajarea investitile directe, competenta si tinerete. Dupa statisticile oficiale, numarul locurilor de munca numai in vechile state va ajunge la 300.000 dupa completarea valului extinderii. Noile state membre UE vor contribui la cresterea diversitatii culturale, la schimbul de idei si la o mai buna intelegere intre popoare. Extinderea ar trebui sa fie masurata la adevarata sa valoare. Europenilor ar trebui sa li explice importanta Marii Europe, care mai ieri se reducea la o piata interna comuna preponderent economica. In loc sa ne focalizam pe crize, ar trebui sa ne dam seama de faptul ca proiectul european este in evolutie si ca da, oamenii politici trebuie sa fie atenti la acel “breaking point”, la acel punctul de echilibru necesar pentru ca Uniunea Europeana sa ramana o realitate economica si sociala functionala. Problema ‘sfarsitului’ nu este decat o istorie a oamenilor politici si nu a evenimentelor “stricto senso”, a oamenilor politici care uneori iau decizii fara a reusi sa iasa din tiparele propriilor lor frontierele nationale in care se afla marginite sistemele lor politice, economice si sociale.
Crizele, daca ar fi sa fie reprezentate matematic, s-ar putea rezolva prin urmarirea convergentei intr-un sistem de doua coordonate, pe abscisa s-ar putea pozitiona variabila (X) “modelului social” spre care Europa aspira, iar pe ordonata, s-ar putea inscrie variabila (Y) “limitelor extinderii Europei”.
(X) Variabila modelului social este dominata de clasica confruntare intre model protectionist si cel liberal. 7 principii ar trebui reglate pentru a rezolva aceasta confruntare:
1. consolidarea ordinii constitutionale UE prin adoptarea unei Constitutii europene care marcheaza sfarsitul tensiunilor generate de nevoia de reforme institutionale;
2. renforsarea spatiului de libera circulatie printr-o politica coordonata de imigratie, azil si de apropiere a politicilor penale intre statele membre UE;
3. convergenta politicilor sociale nationale pe baza stabilirii unor obiective comune europene;
4. rezolvarea problemei deficitului democratic european prin implementarea efectiva a unei strategii de comunicare a Europei;
5. reglementarea pietii interne europene care sa permita flexibilitatea astfel incat sa se asigurare conditiile pentru o concurenta reala in contextul national si european;
6. pozitionarea UE ca o putere globala cooperare, in cadrul OMC prin echilibrarea relatiilor de cooperare si promovarea unui model social consensual pentru tarile membre UE;
7. consolidarea pozitiei UE in ceea ce priveste relatiile de stabilitate si securitate prin intarirea capacitatii de actiune si de coordonare in operatiunile umanitare, de democratizare si mentinere a pacii.
Dincolo de aceste 7 principii, in plan pragmatic, nu trebuie sa uitam Níşa Bruxelles. Este vorba de Comisia Europeana care detine in mod autonom puterea de a se ocupa de controlul in domeniul dreptului concurentei si care prin puterea sa de decizie detine instrumentele pentru orientarea diferitelor strategii de politica economica. Bruxelles decide in ultima instanta asupra tuturor operatiunilor de mare anvergura relative la achizitii, fuziuni si restructurari ale marilor companii care pot, conform dreptului european, sa afecteze concurenta pe piata interna unica prin aranjamente obscure. Comisia are competente strategice si in privinta negocierilor cu Organizatia Mondiala a Comertului. Iata, ca Níşa Bruxelles are un rol decisiv in alegerea modelului social dupa care vrea sa se conduca Uniunea Europeana.
(Y) In ceea ce priveste ‘ordonata’ extinderii, Comisia europeana a lansat pe 9 noiembrie 2005 o “Strategia politicii de extindere”. Strategia ofera o perspectiva clara nu numai Croatiei si Turciei cu care s-au deschis negocierile de aderare in octombrie 2005 dar si celorlalte tari din Balcanii de Vest. Domnul Olli Rehn, Comisarul European care se ocupa de extindere, declara ca Uniunea Europeana nu poate sa abandoneze responsabilitatile pe care le are in raport cu aceste tari. Strategia va fi ghidata de urmatoarele trei principii: consolidare, conditionalitate, comunicare. Cei trei « C » inseamna consolidarea angajamentelor Uniunii Europene, implementarea riguroasa a conditiilor de aderare si o mai buna comunicare cu privire la extindere. Strategie oferita de Comisie se vrea a fi un ‘filtru democratic” oferit atat tarilor partenere cat si scepticilor europeni ai extinderii. Numai viitorul ne va da un raspuns in ceea ce priveste felul in care Comisia europeana si tarile partenere vor raspunde eficient la implementarea acestei strategia sa de comunicare.
Doar intersectia dintre aceste doua coordonate carteziene X/Y (model social/limitele extinderii), ne va permite stabilirea pozitiei, nu a unui punct in plan si in spatiu, ci a Marii Europei in planul relatiilor internationale in contextul globalizarii. Ceea vor trebui oamenii politici sa ia in considerare este atingerea acelui “breaking point” care va obliga Europa sa nu depaseasca acea masura perfecta a imperfectiunii sale cu riscul ajungerii la Marele Sfarsit. Riscul nu exista intr-o Europa prin definitie progresiva si atat timp cat punctul de echilibru se misca armonios intre abscisa si ordonata!