După ce Traian Băsescu a recurs la popor – profesorii aflaţi în grevă – premierul a cedat şi a anunţat că va oferi învăţământului 5% din PIB. Pentru prima dată însă avem de a face cu o nuanţare importantă, care merită consemnată.
Creşterea de aproape un procent – care în valoare nominală înseamnă aproape un miliard de euro – va fi acordată pentru proiecte de infrastructură şi nu pentru salarii. Adică pentru reconstruirea şcolilor, pentru dotarea laboratoarelor, refacerea căminelor studenţeşti, pe programe concrete. Reprezentanţii sindicatelor din învăţămând şi-au arătat imediat nemulţumirea, acuzând guvernul de „înşelătorie” şi anunţând că vor continua protestele. „Spune că dă până la 5% din PIB, dar pe programe. Adică, prezinţi programul şi primeşti finanţarea, care, de fapt, se face din fonduri externe“, spune Catalin Croitoru, liderul Federaţiei Educaţiei Nationale (FEN). Ceea ce liderului de sindicat i se pare anormal, este un lucru normal în orice companie privată sau în orice instituţie care se respectă. Nimeni nu dă bani doar pe ochi frumoşi.
Gestul Guvernului dovedeşte o surprinzătoare maturitate şi responsabilitate de care, sincer, nu îl credeam în stare. Mă aşteptam ca acest conflict să fie rezolvat în buna tradiţie românească. Să sperăm că se vor şi ţine de cuvânt.
Până acum problema învăţământului a fost tratată fie în cheie populistă, fie deplasat. Din acest punct de vedere, chiar actualul premier are la activ o gafă de proporţii în acuzarea profesorilor de „evaziune fiscală”, la fel ca şi predecesorul său.
Din păcate, învăţământul a fost considerat de toate guvernele o Cenuşăreasă şi din această cauză a avut parte numai de miniştri anonimi în partid (chiar şi actualul guvern a numit doi anonimi, fără experienţă şi influenţă în Partidul Democrat).
Din această cauză, sistemul a rămas unul anchilozat, care perpetuează instituţii care nu mai au nici o justificare practică (de exemplu Inspectoratele şcolare), precum şi o birocraţie de tip comunist. La 15 ani de la revoluţie, sistemul de învăţământ românesc a rămas în continuare unul orientat către profesor şi „norma didactică” şi nu către elev. „Producţiile” învăţământului românesc nu prea mai au legătură cu societatea şi cu piaţa muncii. Din această cauză, majoritatea absolvenţilor îşi găsesc greu un loc de muncă în domeniul în care s-au pregătit. Un studiu vorbea chiar de un procent de aproape 80%, ceea ce spune foarte mult.
Din acest punct de vedere, cred că este timpul ca învăţământul să fie abordat strict economic. El trebuie redimensionat la nevoile reale ale societăţii, iar din acest punct de vedere descentralizarea este vitală. Şcoala trebuie legată strâns de comunitatea din jur, de economia locală. Ce rost are un liceu de industrie textile într-o zonă în care este foarte dezvoltată industria mecanică sau electronică? Comunitatea locală ar trebui să se implice mult mai mult în activitatea de administrare, la modul activ şi nu doar pasiv ca până acum (practic, şcolile se refac şi se dotează pe banii părinţilor, strânşi mai mult sau mai puţin legal).
De asemenea, trebuie văzut cât anume îşi poate permite statul să finanţeze din educaţia cetăţenilor săi şi la cât trebuie să renunţe şi să ofere alternative. Mitul educaţiei gratuite nu funcţiona nici măcar pe vremea comunismului, când „gratuitatea” era plătită prin muncile agricole prestate de elevi în fiecare toamnă, prin „materialele reciclabile” colectate de elevi sau prin alte diverse forme. Acum, pur şi simplu părinţilor li se cer bani.
De asemenea, trebuie luate măsuri serioase pentru învăţământul rural, unde situaţia este de-a dreptul catastrofală. Practic, copiii din zona rurală sunt discriminaţi şi nu au decât şanse foarte mici de a obţine o educaţie corespunzătoare, numai în cazul în care părinţii lor dispun de suficienţi bani pentru a-i trimite la şcoală în cel mai apropiat oraş sau chiar în capitala de judeţ. În acest mod, aproximativ 40% din copii României le este refuzată şansa dezvoltării.
Abordarea pragmatică nu trebuie să cadă însă în capcana „eficienţei economice” – aşa cum se întâmplă în Sănătate unde citeam recent în presă că nu ştiu ce spital urmează să fie închis pentru că nu este „eficient economic”. Este evident că există comunităţi sărace care nu-şi pot permite întreţinerea unei şcoli – cazul actual al zonei rurale – şi aici statul trebuie să intervină cu măsuri de ajutorare dar şi de stimulare.
Faptul că bugetul învăţământului pe 2006 conţine o abordare pragmatică este un pas înainte. Să sperăm că nu va fi singurul.