25 octombrie 2005. Cerul senin si cat se poate de inocent se inscrie ca un zambet fariseic, dublat de dezastrul provocat in urma cu 24 ore. Autobuzele au inceput sa circule, insa cu program de duminica, semafoarele nu functioneaza, haosul domina sudul Floridei si paralizia, socul zilei de dinainte se transforma de data aceasta in vacarm si panica generala. Sunt organizate cantine ambulante de catre Crucea Rosie, de catre alte organizatii umanitare si totodata garzi nationale, forte de ordine incerc sa restabileasca circulatia pe arterele principale.
Nu mai am nici linie telefonica acasa. Sunt si mai izolat. Frigiderul se dezgheata si arunc restul de alimente perisabile. Se sugereaza evitarea consumarii apei de robinet, ar trebui fiarta….daca ar fi curent electric. Mai am bere si apa plata in sticle. Mai am ceva portocale .
Cu bicicleta incep sa cobor de a lungul arterei Palmetto Park inspre ocean. Cu un slalom printre sute de copaci cazuti , imi par cavaleri rapusi la datorie si verdele inca pur al frunzelor ma indeamna sa cred ca viata merge inainte.
Ajung intr un fel de piata in zona de est, zeci de oameni se inghesuie sa primeasca un galon de apa si un sac de gheata, distribute cu generozitate de servicii guvernamentale.
Multa lume saraca si copii. Fara sa vreau imi amintesc de cozile interminabile din Romania si ma inscriu si eu in plina canicula sperand ca voi primi si eu un galon de apa.
Nimic nu schimba din comportamentul omului aflat in momente limita: frica, foame, sete etc. Lumea vocifereaza, critica presedintele si guvernul american ca nu ajung la timp cu ajutoarele necesare, ca tot omul sarac e cel ce sufera. Cartierele bogate beneficiaza de generatoare si de conditii speciale. Nu zic nimic si privesc copiii obositi, surescitati de absenta jocurilor din net, ori a desenelor animate. Ii bucura in schimb ca nu merg la scoala.
Dupa o ora de stat la coada ma aleg si eu cu un galon de apa si cu o punga de gheata. Le ofer unei familii cu cativa copii, ma privesc cu ochi foarte mirati si cumva suspiciosi. O familie de emigranti din antilele franceze/ Le vorbesc in creola si le spun ca nu sunt un Blan Manant (in traducere ar fi un alb ticalos, un fel de ocupant francez asupritor). Cand realizeaza ca vorbesc limba lor se insenineaza si imi multumesc.
Ciudat ca pe langa saraci, la coada se inscriu si bogati, asta vazandu-se dupa Mercedes_ul sau Lexus –ul in al carui portbagaj isi plaseaza infimul ajutor umanitar galonul de apa si gheata…Daca tot e gratuit de ce sa nu profite. De aceea sunt bogati doar !
Ajung la ocean. Apa pare sa fie un animal prietenos si se gudura la picioarele catorva vilegiaturisti curiosi. Plaja e intesata de crengi si tot felul de ramasite pestrite din ceea ce nu cu mult in urma fusese mobile, indicatoare de circulatie, umbrele, acoperisuri, lampi, etc si se inscriu intr-un muzeu post mortem, sumbru, ca dupa un naufragiu.
De data aceasta naufragiul vine dinspre uscat, spre ape.
Este interzisa intrarea in apa, inotul.
Nu am cerut explicatii si nici nu am incercat sa aflu de ce.
Pedalez spre casa si ma simt parca al nimanui, si parca nu stiu ce va fi maine.
Cat va dura starea de necesitate si ce va urma numai Dumnezeu stie.
Imi spun: It s not my business ! Faptul ca Florida are un guvernator frate cu presedintele Americii ne va avantaja. Faptul ca traiesc in provincia Palm Beach, una dintre cele mai bogate Statele Unite va avea un regim preferential, altfel vorbind experienta din Louisiana nu se va repeta.
Nu e cazul sa mi fac griji.
Don t hurry to be happy!
Trec din nou prin cartierele de oameni saraci si obiditi, lipsiti de apa si aer conditionat si de strictul necesar. Case fara acoperis, masini distruse de copaci, agoniseli de o viata dispersate in cioburi si aschii.
Oamenii simpli si saraci nu si au pierdut curajul. Zambesc si isi zic ca viata isi merita sensul, pe cand bogatii varstnici cu asigurari si resurse financiare pentru inca alte generatii sunt disperati ca nu au curent si ca trebuie sa si sacrifice zilele nejucand golf sau nemergand la cazinou. Pentru ei viata in roz este zguduita si desfigurata si reactioneaza mai rau decat ultimul muritor din Trailer Park (cartierul de case mobile, suburbie afectata mereu de intemperiile tropicale). Sunt revoltati si foarte impacienti si se plang.
Cei ce au pierdut totul si sunt ei insisi proscrisi unei saracii permanente privesc destinul cu ochii deschisi. Imi fac semn si ma saluta cu acel How’ you doing, expresie tipica sudului Americii de Nord.
Imi revine paralela cu inundatiile din Romania din acest an si cu cele petrecute aici.
De unde vorba pictorului Hieronymus Bosch: Pestele mare mananca pestele mic.
Revin fericit ca nu am patit nimic si ca am inca patul confortabil, chiar daca intunericul se asterne si umblu prin casa orbecaind.
Sunt in viata si asta conteaza !
Noaptea incepe cu ora 21 00 si totul este supus interdictiei de a mai iesi din casa. Pana la ora 0600 dimineata cei gasiti in strazi sau in afara locuintelor lor vor fi arestati.
Starea de necesitate isi pune amprenta, desi voci singulare si rebele se opun. Oare ce s-ar intampla sa circule miile de masini in noapte pe sosele si strazi neiluminate, intersectiile fara semafoare si mai ales cum ar fi intunericul bantuit de criminali si spargatori abia asteptand o ocazie sa atace ?
Incerc sa scriu un poem despre Ovidiu si tristele zile la Pont si adorm amanand poemul pentru altadata.