Cineva a rupt bucăţele de hârtie albastră
Şi le-a împrăştiat pe plaja aceasta
Întinsă ca o masă de la cantina săracilor;
Plină cu de toate.
Era acolo şi ceasul meu, pierdut acum o lună.
Era şi acul de la cravată.
Vestonul nu.
Pe ăsta nu l-am mai găsit niciodată.
De sus părea un maidan pricăjit
Pe care au aterizat păsări albastre
Cu ochii din cristale ultraviolete.
Îţi venea să le strigi: huşti, huşti!
Pantofii Califului din Baghdad
Erau purtaţi de câinele roşu cu picăţele
Iar sirena cu solzi argintii, udă leoarcă,
Abia ieşise din lotcă.
Măturători bărboşi cu găleţi portocalii
Şi cu măturoaie galbene, albastre,
Stăteau în colţul lor nemişcaţi.
Intraseră în grevă japoneză
Şi nu aveau voie să mai rostească nici un cuvânt.
De la bordeiul de-alături
Doamna Speranţa, abia întoarsă de la coafeză,
Ţipa de se auzea până la casa pescarilor
De peste gârlă:
„Mi-a furat cineva testamentul, fraţilor.
Ajutaţi-mă să-l găsesc!
Altfel nu mă pot întoarce-n pământ!”
Toată lumea se făcea că nu aude
Şi vântul a început să alerge
Bucăţelele de hârtie pe plajă.
Doamna Speranţa nu s-a oprit.
Plângea acum înţepenită-n fereastră:
„Era scris pe hârtie albastră.”
Dan David, Los Angeles, 12-11-2004.