1. Mario Vargas Llosa în România
2. Un film-eveniment: Moartea domnului Lăzărescu
3. In memoriam: Ion Irimescu
MARIO VARGAS LLOSA ÎN ROMÂNIA
Mircea Martin: “În întreaga operă a lui Mario Vargas Llosa, în eseuri, dar şi în romane, se perpetuează o critică a adevărului: o critică a adevărului social şi istoric din perspectiva adevărului literar şi o critică a adevărului literar din perspectiva unei virtualităţi imaginare şi imaginate, a aptitudinii sau inaptitudinii de a fi a individului în funcţie de propriile-i dorinţe şi frustrări, de pulsiuni şi obsesii, de iluzii şi nostalgii, de lacune şi de speranţe nemărturisite. De aici complexitatea neobişnuită a prozei sale, ca şi dramatismul extrem spre care e purtată adesea viaţa de zi cu zi a personajelor sale, fie ele principale ori secundare. Llosa scrise parcă împreună cu aceste personaje, care îl inspiră, îi sugerează de fiecare dată replici şi soluţii, nu sînt deloc simple marionete la dispoziţia capriciilor sale de autor.
Din experienţa sa corporală şi spirituală, din experienţa lor socială, care conţine momente de rezonanţă generală şi de unicitate ireductibilă, rezultă şi posibilităţile de convergenţă, de asamblare şi de construcţie a romanelor înseşi.” (Bucureştiul cultural, Nr. 23+24) (22, Nr. 814, 11-17 octombrie 2005)
Mircea Mihăieş: “Absenţa scriitorilor de la întîlnirile cu Maria Vargas Llosa sugerează un lucru încă şi mai grav: totala lor lipsă de încredere în ceea ce fac. Adoptînd jalnica tactică a struţului, îşi imaginează că vor supravieţui ei cumva şi valului neprielnic actual. Mă tem că n-o vor face. Vizita în România a lui Mario Vargas Llosa a fost un bun prilej pentru a mai studia încă o dată reacţiile creatorului român la stimuli externi. Ele s-au dovedit, şi acum, dezolante. Şi asta nu pentru că ar exista obligaţia ca, dintr-o dată, toată lumea să scrie în România ca Llosa. Ci pentru că în România pînă şi scriitorii au ajuns să respire acelaşi aer de indiferenţă a sinistraţilor care, în loc să ridice diguri contra furiei apelor, se refugiază în bodegi şi meditează la duşmănia soartei.” (România literară, Nr. 39, 5-11 octombrie 2005)
Mario Vargas Llosa: “Tare mă tem că această lume cibernetică, în ciuda prosperităţii şi forţei ei, a înaltului ei nivel de viaţă şi a descoperirilor ştiinţifice, va fi extrem de necivilizată, letargică, lipsită de spirit, o umanitate resemnată, alcătuită din roboţi care au renunţat la libertate. Fireşte că e foarte puţin probabil să se împlinească această perspectivă sumbră (…). Depinde doar doar de viziunea şi de voinţa noastră ca această utopie macabră să se realizeze sau nu. Trebuie să acţionăm dacă nu vrem ca, o dată cu literatura, să dispară ori să ajungă în podul cu vechituri şi acea sursă a imaginaţiei şi insuficienţei ce ne modelează sensibilitatea, ne învaţă să vorbim elocvent şi riguros şi ne face mai liberi, cu vieţi mai bogate şi mai intense.” (Dilema veche, Nr. 71, 27 mai-2 iunie 2005)
UN FILM-EVENIMENT: MOARTEA DOMNULUI LĂZĂRESCU
Laurenţiu Brătan: “Desigur că Moartea Domnului Lăzărescu vorbeşte despre criza, birocraţia şi nepăsarea din spitalele româneşti şi-n general despre deriva societăţii româneşti de astăzi. El reuşeşte să vorbească însă despre problemele fundamentale ale oamenilor de pretutindeni şi dintotdeauna. […] Finalul e unul dintre cele mai bune văzute în cinema de mult timp încoace. E la fel de natural ca tot restul filmului, aruncîndu-l puţin într-o zonă de ciné-vérité. Întregeşte un parcurs, rotunjeşte un film care e ridică deasupra a 99% din creaţia românească din toate timpurile. […] Tandemul Cristi Puiu – Răzvan Rădulescu a dat cinematografului românesc un film-eveniment, iar Cannes-ului 2005 ‘unul dintre cel mai bune filme ale acestei ediţii’, cum îmi spunea un francez la-nchiderea festivalului, unde filmul a obţinut Premiul Un certain regard.” (22, Nr. 812, 27 septembrie – 3 octombrie 2005)
Cristi Puiu: “La Moartea domnului Lăzărescu nu m-a interesat atît moartea, cît murirea. Am realizat că, de fapt, cînd murim, murim cu poveştile altora în cap, în mod inevitabil. Poate doar dacă eşti singur sau dacă se întîmplă să mori în somn sau dacă este un factor de circumstanţă moartea devine mai spectaculoasă decît altele… Dar dacă se întîmplă să mori înconjurat de oameni, mori cu poveştile lor în cap, pentru că îşi spun poveştile, tu le asculţi şi toată identitatea ta, toate lucrurile pe care le-ai adunat o viaţă întreagă, toate lucrurile care te definesc pe tine ca individ dispar aşa. Şi dacă te duci, iei cu tine povestea ăluia din faţa ta. Nu-i povestea ta, dar în acelaşi timp te duce la povestea ta.
În final, sîntem, cumva, condiţionaţi de cuvinte, de comunicare verbală. De-asta spun tot timpul că Moartea… este un film despre comunicare. Lipsă de comunicare, comunicare, whatever… Mi se pare că sîntem atît de condiţionaţi de comunicarea cu ajutorul cuvintelor, încît uităm (şi nici măcar nu avem cum să recuperăm asta) că există şi alte forme de a comunica. Uităm că mai putem comunica şi altfel şi nu sîntem atenţi la celelalte semne.” (Observator cultural, Nr. 31(288), 29 septembrie – 5 octombrie 2005)
Tereza Barta: “Fenomenul ‘Cristi Puiu’ nu s-a născut într-un vid. Deşi îl citează pe Éric Rohmer ca principală sursă de inspiraţie, pe mine limbajul său cinematografic mă duce mai degrabă către lumea lui Milos Forman (cu ceva mai multă disperare) şi a lui Emir Kusturica (cu ceva mai puţină poetică). Dar şi în lumea documentarului autohton, la filmele pline de umor şi tragic ale lui Copel Moscu sau la cele pline de tandreţe şi tragic ale lui Laurenţiu Damian. Oricare va fi fiind modelul lui Puiu, profunda şi adînca umanitate cu care el priveşte viaţa şi pe noi, oamenii încurcaţi în meandrele ei, pare să devină semnătura sa de marcă: Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, filmul său de scurtmetraj premiat la Berlin, primul său lungmetraj Marfa şi banii, ca şi scenariul filmului Niki Ardelean, colonel în rezervă, au toate ca numitor comun acest sentiment de modestie, de respect şi perpetuă fascinaţie în faţa fenomenului numit Viaţă.” (Dilema veche, Nr. 89, 30 septembrie – 6 octombrie 2005)
IN MEMORIAM: ION IRIMESCU
Pavel Şuşară: “Ion Irimescu este o prezenţă cu totul specială în spaţiul artistic românesc. Era un om foarte inteligent, cultivat, plimbat prin lume şi cu fantastică ştiinţă a supravieţuirii sociale, nu numai a supravieţuirii în sensul strict logic al cuvîntului. El e important ca ca artist pentru că a reuşit să salveze arta de orice influenţă a sistemului realist-socialist. Arta lui nu a fost marcată de disfuncţiile acestui sistem. Ion Irimescu a facut o artă solară, afirmativă pînă în pragul decorativului. E un artist care a perfecţionat un tip de imaginar, care s-a desfăşurat creator pe un imaginar propriu.” (Adevărul literar şi artistic, Nr. 792, 1 noiembrie 2005)
Zamfir Dumitrescu: “Un artist, un martor şi o instanţă. Este un apologet al Umanismului şi un exeget al Omului. Este un vizionar şi o conştiinţă lucidă. Fără inovaţii ostentative, cu o forţă greu de evaluat la o privire superficială, a reuşit să contrapună ritmurilor istoriei propria sa identitate artistică. Opera lui Ion Irimescu lasă să se întrevadă artistul de o rară sensibilitate, transmiţîndu-ne, în acelaşi timp, un sentiment de echilibru şi linişte.” (www.acad.ro)
Dan Hăulică: “Există un destin de frumuseţe în pilda lui Ion Irimescu, care explică de ce o creaţie complexă, întinsă pe atîtea decenii, cum este sculptura lui, răspunde unor date ale marii tradiţii sculpturale şi, în acelaşi timp, ale sensibilităţii românesti. Cum se poate vedea în muzeul de la Fălticeni, orice atinge mîna artistului se vede izbăvit de orice convenţie şi conformisme. Această fidelitate s-a produs fără pedanterie de programe, cu o eleganţă liniştită, care se manifestă la fiecare operă, nu e nici o dorinţa provocatoare de a se pune în acord cu mode care nu-l exprimă, dimpotrivă, este un fel de esenţială sociabilitate, o dimensiune la care nu medităm destul într-un secol al atîtor manifestari care transformau libertatea şi dreptul de revoltă al artistului într-un carnaval pitoresc.” (www.acad.ro)
Reviste electronice
revist@ – grupaj din principalele reviste culturale (22, Dilema veche, România literară, Observator cultural, Adevărul literar şi artistic, Ziarul de duminică, Suplimentul de cultură) (100-150 K). Se afişează săptămînal (de obicei lunea) pe portalul cultural LiterNet. “Revista lui Alin este un soi de memorie condensată a efemerului jurnalistic – paginile aurii ale gesturilor noastre recente: eşti în ea, deci exişti!” (Alex. Leo Şerban). Se distribuie la 1.100 de abonaţi în weekend.
cinem@ – grupaj cu informaţii şi comentarii despre cele mai bune filme de pe posturile TV (100-150 K). Contribuie la educaţia cinematografică, dezvoltarea spiritului critic şi vizualfabetizare. “În societatea de astăzi care cunoaşte o expansiune uriaşă a vizualului în cele mai diverse şi neaşteptate forme, a învăţa să priveşti devine o necesitate practică.” (Mircea Vasilescu) Se distribuie la 950 de abonaţi în weekend.
no comment – un anunţ ciudat, o informaţie care te buimăceşte, o scenă care te lasă gură-cască. (50-100 K) “Fiecare manipulat trebuie să aibă cel puţin un minut pe zi de ‘No comment’, într-o ţară ca a noastră unde în fiecare tramvai de mult scrie clar: ‘manipulantul nu stă de vorbă cu pasagerii’.” (Radu Cosaşu) Se distribuie la 1.200 de abonaţi în weekend.
Pentru abonament gratuit menţionaţi opţiunile într-un mesaj la alin@cristea.com
Pentru renunţare la abonament menţionaţi “sfîrşit” lîngă opţiuni