Dintr-o nuvela a fabulosului Teodor Mazilu am retinut o fraza care spune cam asa: „prin plesuvie si lipsa desavarsita a simtului umorului, X ii convinsese pe cei din jur ca pot avea incredere in el”. Iata, asadar, doua elemente care par a impune un respect universal: lipsa podoabei capilare si inapetenta pentru umor. Pentru a-l completa pe Mazilu, cred ca pot adauga un alt semnalment al „omului de incredere”: tacerea.
Intotdeauna vei fi bine privit daca stii cand si cat sa taci. Iar daca taci tot timpul, e perfect. Tacerea impresioneaza si-ti aduna lauri deasupra fruntii incruntate si lipsite de breton. Misterul tacerii atrage si imprima un parfum de meditatie aristocratica aerului pe care-l degaji oriunde te-ai afla. Enigmaticul e net superior guralivului. Enigmaticul e precis, oportun, stilat, pe cand guralivul pare mereu unsuros si negru la gulerul camasii. Cel care vorbeste mult e ascultat, dar nu si crezut. Taciturnul nu e ascultat, dar linistea sa e demna de incredere. Pentru ca noi, cei care ascultam linistea celui din fata noastra, o mobilam cu propria nevoie de siguranta. Toate gandurile noastre certarete, toate angoasele si indoielile se sparg in tacerea celuilalt, domolindu-se si disparand precum valurile infierbantate pe uscatul nemiscat. Taciturnul e sacul de box care nu icneste atunci cand il zdrobim cu pumnii defularii. Ne sprijinim de el, imbibandu-l cu sudoarea efortului spovedaniei, iar el tace, rabdator. Da, exista un efort al spovedaniei. Putine lucruri sunt mai epuizante decat marturisirea celor mai adanci ganduri.
Atunci se rup bariere pe care nu le banuiai atat de rigide, se dezradacineaza prejudecati pe care nu le credeai atat de bine infipte in constientul tau. Eliberarea mentala presupune un consum de energie care te vlaguieste. E o stare orgasmica de care ai nevoie.
Cu toate acestea, ma feresc de oamenii lipsiti de simtul umorului. Ironia lui Mazilu era evidenta si sunt solidar cu el. Nu poti avea incredere intr-un om care nu simte nevoia sa rada. Cei care nu stiu sa rada nu vor sti nici sa priveasca in ochii tai. Iar privitul in ochi este esential in acordarea creditului. Cand nu razi, nu esti un om liber. Un om care nu este liber va dori, inaintea propriei eliberari, incarcerarea celor care sunt liberi, razand.
De aceea, mai degraba as bate palma cu Louis de Funes decat cu printul Charles. Mi-as lasa cu deplina incredere destinul in mainile lui Charlot decat in cizmele razboinice si incruntate ale lui George W. Bush. Pentru ca simtul umorului nu inseala niciodata.
Opinii „preconcepute” poate avea oricine. Opinia celor care-l cunosc mai bine pe George W Bush este ca are un „wonderful sense of humor”. Cit despre opinia mea, chiar ca nu mai conteaza.