Cind restul este mai mare decit partea, logic ar fi ca ceva sa se revolte in anatomia interna a structurii.
Nu sint structurolog, anatomist, logician, politician, filozof, poet sau analist. Nu sint multe, dar cu toate astea mi se pare ciudata lipsa de reactie a intregului cind partea sa – cea numita „clasa politica” – face cam ce-i trece prin cap fara a fi penalizata (ce zic, nici macar deranjata) de reactiile restului.
*
Romania, anno domini 1989 – se schimba dictatura Ceausescu. Noii veniti la putere au ochii larg inchisi – si evadeaza mai degraba in spatiile nemarginite ale unui miine mai bun decit sa faca ceva bun, astazi.
De atunci, ochiul public (si urechea) sta atenta la doua sute de partide, din care zece parlamentare, deci guvernabile – care toaca vorbe si pierd vremea in talk-show-uri cu arie de raspindire nationala. Zece partide; intr-un judet, circa 2.000 de cotizanti fiecare. Face, la toata Romania, cam 1 milion de membri de partid. Parlamentar. Baietii astia (copii nevrednici ai unei Romanii care, din pacate, n-a admis la timp avortul) fac si voteaza si propun pe listele parlamentare, la alegeri, nume. Practic, 1 milion – din 22 de milioane de romani – dau girul viitoarelor mari nume ce se vor fi amestecind in ietele dezastrului numit Romania.
Adica unul din douazeci…
Chestia asta se numeste democratie.
*
Invit pe oricine la un miting in doi in Piata Palatului, ca sa protestam (si sa cerem demisii) pentru reducerea sperantei de viata in Romania cu 9 (noua!) ani.
Ne ucidem (Noi, Poporul Roman) batrinii, daca nu facem asta; nepasarea – ca si tacerea – te face complice.
Ei bine, pun pariu ca nimeni nu vine. Daca vine, pun pariu ca nimeni n-o sa-si dea demisia
*
Deci, sintem complici.
Prin urmare, restul poate foarte bine sa dispara – fiind, oricum, inexistent in spatiul public. Spatiul public al ideii, al iubirii sau al actiunii civice, acolo unde „restul” nu poate face nimic, si nu spune nimic. Sau, egal, poate spune un singur lucru: traim, in continuare, intr-o dictatura. A nepasarii.
Sa trati bine!