ACUM.TV

Gata cu sărbătorile, gata cu lacrimile. În acea vineri dinainte de Crăciun răceala a pus stăpânire pe mine. Cu febră, cu tuse, am stat la pat, am luat antibiotice. Îl aşteptam pe Ovidiu. N-a venit. Mi-a telefonat că îi pare rău dar nu poate trece peste lacrimile fiicei sale. L-am înţeles. Dar am plâns. Aşteptarea devenise insuportabilă, i-am cerut să-mi spună dacă i-a trecut cumva dragostea pentru mine, să mă elibereze de speranţe. „NU!”, mă iubeşte la fel de mult, face totul să poată veni la mine, caută bani, vinde maşina, lasă Bucureştii şi vrea un nou început în acest colţ de ţară. Telefoane, scrisori cu vorbe dulci, plăcute, cuvinte de iubire, poezii melancolice.

Încurajare că dacă nu va fi de Crăciun, apoi de Revelion vom fi împreună. Aşa că am împodobit bradul pentru copii, am pus cadourile sub el, am stat cuibărită în pat. M-a colindat la telefon şi cu vocea lui caldă m-a anunţat că soseşte pe 30. Mi-a trecut febra ca prin farmec, am ieşit la cumpărături, lumânări aromate, şampanie, un cadou pentru el. În bucătărie mă învârteam vioaie pregătind reţetele lui favorite, cântam şi lumea era a mea. De la aragaz dădeam şi câte o fugă la calculator să citesc poşta din 5 în 5 minute. Şi a venit mesajul lui: îi pare rău, nu poate veni, sunt visul lui cel mai frumos, mă iubeşte, m-a iubit mereu, dar…sunt lacrimile fetiţei, nu poate să aleagă între mine şi ea. La final, dacă îşi găseşte liniştea mă va căuta şi mă va găsi. Am rămas ca de piatră. Nu mi-a mai trebuit nimic. Am plâns cum n-am plâns de mulţi ani. I-am trimis un email cu „la mulţi ani!” şi apoi „………”

Ce puteam să-i spun? Nu sunt supărată pe el. Îl înţeleg, e o alegere imposibilă. De la bun început mi-a fost teamă de această relaţie. Undeva în subconştient era avertizarea de durere. A mea şi a altora. Am ignorat acest gând şi am mers mai departe pentru că a insistat, venea cu declaraţii de dragoste, cu planuri de viitor, cu vise frumoase. Sufletul meu tânjea de fapt după iubire, ani în şir fusesem acuzată de lipsă de curaj, de renunţare, că m-am retras în cochilia mea unde nu las pe nimeni să pătrundă. Apoi a venit el şi mi-a cerut să am răbdare, să aştept. Am fost rugată să înţeleg, să nu uit, să nu dispar, să nu tac… Să cred că se poate. Mi-a spus că are nevoie de mine. Şi am ieşit din cochilia cu care mă acomodasem, din plăcerea de a întâlni fără teamă dimineţile, fără durere serile. Am avut curajul să îndrăgesc, să aştept, să sper. Dar mi s-a spus că nu se mai poate, că trebuie să înţeleg, să tac. Şi am rămas cu tristeţea, cu lacrimile, cu durerea şi… cu înţelegere. Între focurile de artificii, în pocnetul şampaniilor, în noaptea de revelion. Eu, la calculator, recitesc toată istoria noastră.
Cu BOLD sunt scrisori de-ale lui către mine.

Când am plecat la Bucureşti în acea delegaţie prelungită eram o femeie puternică şi îmi doream doar să-mi întreţin sufletul şi trupul după vieţile trăite până atunci. Eram într-o relaţie virtuală cu P. şi cochetasem de ceva timp cu el, îmi convenea stilul lui fair play, era ideal pentru ceea ce-mi trebuia pe atunci. În vâltoarea marelui oraş simţeam o infuzie de tinereţe şi în braţele lui P. m-am regăsit cu toată feminitatea mea, de la vibraţia inimii când a îngenuncheat în faţa mea şi până la spasmele necontenite în patul care nici mult n-a mai rezistat după ce-am ieşit noi din cameră. Era minunat. Ce mai îmi trebuia? Ce m-a făcut ca la plecare, în Gara de Nord, să mă joc cu telefonul şi să-l sun pe Ovidiu? Ne scriam pe net de ceva timp, îi vorbisem fără nici un gând. El îmi povestise despre monotonia căsniciei lui, despre cercul în care se simţea prizonier, de la mamă la nevastă, de la copil la afaceri. Eu îi eram o confidentă inofensivă, ba chiar o sfătuitoare ca mai hârşită prin viaţă. Era soare de toamnă, mă simţeam minunat, l-am sunat pe Ovidiu să-i împărtăşesc din prea plinul meu. A venit până să plece trenul şi mi s-a lipit de suflet cum nu m-aş fi aşteptat. Când tocmai credeam că mi-am reasigurat echilibrul, am descoperit că totuşi aveam nevoie de un bărbat să-mi fie pereche, alături mereu, în gesturi cotidiene şi nu doar la întâlniri romantice.

În acea seară de august a maturităţii mele am simţit cu toată fiinţa mea că viaţa pe care o trăisem până atunci s-a transformat într-o banală poveste ce se poate cuprinde într-o frază şi în faţa mea se deschide adevărata poveste ce mi-a hărăzit-o soarta. Nu mai ştiu cum s-a înşiruit totul, de la neaşteptatul tău telefon din Gara de Nord până ce te-am zărit în capătul peronului, cu bagajul uşor, cu privirea după acul minutarului ce se apropia de ora plecării trenului. Vor spune unii că poate razele soarelui în amurg au potenţat imaginea ta strălucitoare, dar eu spun că beznă de-ar fi fost, lumina ochilor tăi m-ar fi fermecat la fel.

El mai înşiră multe metafore, eu rezum: trenul dădea să plece şi atunci el a urcat cu mine să putem vorbi. O oră încheiată ne-am luat unul altuia vorba din gură, aveam atâtea să ne spunem şi descopeream cu bucurie cât de bine ne completam şi ce puncte nevralgice alinam. Când a coborît în Ploieşti eram contrariată puţin: venisem la Bucureşti într-o escapadă şi plecam cu sentimentul uitat de mult al unei îndrăgostiri plină de speranţă. Nu-mi venea să cred că într-o oră ajunsesem să ne facem planuri de viitor împreună!

Am ajuns acasă pe la 2:30 noaptea, am mai lungit-o pe drum, nu mă trăgea aţa. Mi-e rău. Mă simt rău. Plâng. Simt că mă usc. Am găsit o casă de care în mod normal trebuia să-mi fie dor. Şi nu mi-e nimic. Sunt plin de tine. Trebuie să fim tari acum, şi eu, şi tu. Spune-mi că eşti tare, că eşti încrezătoare în acea şansă, cât de mică, de a se termina totul cu bine. Eu cred în ea, cred în tine şi am nevoie de tăria ta să mă întărească şi pe mine. Dă-mi liniştea iubirii tale, să-mi găsesc şi eu liniştea necesară, fără de care nu pot gândi. Şi este nevoie de multă raţiune, pentru ca viitorul să nu ne surprindă. M-am gândit mult pe drum.Voi veni la tine, dar până atunci mai sunt multe de făcut.

Au urmat şiruri lungi de mailuri, adesea la fiecare zece minute, telefoane, scrisori şi colete poştale. A venit la Baia Mare pentru o săptămână şi lăcrimam pe furiş văzând cum puiul meu simţea ce înseamnă să aibă un tată, reamintindu-mi eu însămi cum este să existe un bărbat în casă. Şi ce bărbat, la care fiecare gest era tandru şi blajin, care mă înconjura de răsfăţ la fiecare pas. Mi-era limpede că e prea dulceag pentru gustul meu, prea moale, dar umplea un gol pe care îl credeam de-a pururi de neacoperit. Mi-a arătat ce frumos ar fi putut fi. Încât visurile sale derulate cu entuziasm copilăresc m-au antrenat pe mine, cea care mă lăudam a fi vindecată.
Doar că din clipa în care el a început demersurile pentru a pleca din Bucureşti către mine am avut brusc revelaţia sfârşitului. Şi totuşi am sperat că va fi posibil, totuşi mi-am întreţinut iluzia.

Atâtea întrebări la care probabil aştepţi răspunsuri clare. Te-am simţit intrigată de faptul că nu pun cărţile pe faţă cu soţia mea, ţi-am simţit nerăbdarea. Şi eu sunt plin de dorinţa de a te vedea, mi-e dor de tine, şi dacă viaţa ar consta doar din asta, mâine aş fi în Baia Mare. Aşa cum îţi scriam însă, nu vreau să vin şi să fiu o povară în plus. Să treacă examenele fetiţei şi voi vedea cum fac.

Ei, au trecut cu bine şi examenele fetiţei şi nici un semn concret al eliberării sale.

Orice legatură se desface până la urmă, doar că eu am ales calea lină a dialogului în trepte. Acum este clar deja că dragoste între mine şi soţia mea nu mai există, mie îmi este clar. Ea încă speră şi luptă. Nu o condamn şi uneori îmi este atât de milă de ea încât mă ascund şi plâng.

Şi din nou vorbe despre lacrimi, doruri, poezii. Mă analizam singură şi nu-mi venea a crede că sunt aceea care se lasă dusă de acest val de duioşie şi speranţă într-o iluzie. Ne-am mai întâlnit de câteva ori, la mine sau într-un hotel pe Valea Prahovei, au fost zile de foc în care trupurile noastre au vibrat la unison, m-am simţit ca într-o căsnicie ideală. Şi crede-mă, ştiu să preţuiesc asta după alte două căsnicii care au plecat de la iubire pătimaşă şi au sfârşit prin violenţă şi durere. Dar de pe urma cărora am rămas cu doi copii ca nişte îngeri. Dar timpul trecea…

Dacă ar fi vorba doar de mine, de dezamăgirea mea, pe aceasta mi-aş asuma-o. Dar mi-e frică de dezamăgirea ta, că nu voi fi ceea ce te aştepţi să fiu, că vei dori mai mult decât pot eu face. Nu m-am exprimat chiar ideal când am pus în balanţă dragostea fiicei mele faţă de a noastră. Este vorba de pierderea prezenţei fiicei mele. Nu am s-o mai văd decât sporadic şi atunci lipsa ei va fi oare compensată de dragostea pe care ţi-o port eu ţie? Poate sunt prea slab pentru tine? Mă gândesc la momentele mele de slăbiciune când am plâns şi începe să-mi fie ruşine de acele momente.

În tot acest timp eu am ţinut să precizez mereu că nu am vrut să-mi reproşeze vreodată că din cauza mea şi-a distrus familia. L-am îndemnat să vorbească direct cu fetiţa, ca un tată adevărat. Să-i explice că despărţirile fac parte din viaţă, că dragostea pentru ea este neştirbită şi nu i-o poate lua nimeni altcineva.
Îl vedeam că se chinuie şi nu găseşte nici o soluţie. Ca un adolescent se zbătea între neputinţa de a pleca şi dorinţa de a veni la mine. Şi deodată a venit brusc vestea că soţia lui e bolnavă grav. El s-a gândit că asta e o armă să-l determine să rămână lângă ea dar eu am refuzat să cred că o femeie se poate preta şi la aşa ceva. Sunt lucruri cu care nu te joci şi l-am îndemnat să fie alături de ea, să meargă imediat la doctori şi să se clarifice mai întâi.

A plecat fără mine la doctor, probabil ostentativ, altă dată i-am cerut să nu mă mai plimbe după ea ca pe un căţel, şi acum şi-a ales momentul. Nu este nici o problemă cu asta, ştiu la ce doctor s-a dus şi la o adică voi merge doar eu să aflu despre ce este vorba.
Azi noapte ne-am certat. Începe să nu mai fie calmă situaţia. Am insistat asupra aspectului bolii, şi în replică mi-a spus că de abia aştept să moară ca să plec spre tine. De aici nervii mei au cedat şi au sărit câteva scântei. Nu mă mai încorsetează lacrimile ei, nici ea nu le mai varsă atât de uşor, de aici puţină aciditate în comunicare. Vrea să organizeze ceva de ziua mea, iar eu am spus că nu am nici un chef să vină toţi şi să mă ţină sub lupă, să urmarească reacţiile mele faţă de ea. Se pare că toată lumea şi-a dat seama de ceea ce se întâmplă şi, mai direct sau mai voalat, primesc tot felul de sfaturi privind viitorul meu. Nimeni însă nu mă întreabă pe mine ce vreau.

Acum când recitesc toate astea, când îmi amintesc toate scenele dramatice, între timp îmbolnăvindu-se şi mama lui, mă tot gândesc cum de am intrat în tot acest iureş, cum de am dat liniştea mea monotonă pentru o dragoste chinuitoare ce s-a degradat pe măsură ce timpul se scurgea. Nu e vina mea că totul are un început şi un sfârşit. Sunt vinovată doar pentru că atunci când soarta a vrut să ne întâlnească, eu nu m-am opus suficient. Sunt vinovată pentru un flirt nevinovat. Sunt vinovată doar pentru că sunt aşa cum sunt. Pentru că îmi place să trăiesc, pentru că vreau să mă bucur de viaţă, pentru că nu vreau să cedez dezamăgirilor, pentru că am curajul să-mi înfrunt problemele, pentru că vreau să merg mai departe.
Şi ne-am spus şi vorbe neplăcute, mai dureroase fiind în scris sau la telefon, când nu poţi vedea ochii celuilalt, când nu poţi să-l simţi cu adevărat ce vrea să spună, eventual să poţi să-l mângăi dacă doare prea rău.
I-am spus că are darul de a complica lucrurile. Prea multe întrebari îşi pune, prea multe probleme îşi face singur. Iar eu, care m-am obişnuit deja cu cele pe care le am, nu mai vreau altele. Ar fi chiar o prostie din partea mea să insist, după doua mariaje sfârşite cu divorţ, într-o relaţie care poate să-mi aducă şi mai multe probleme. Şi n-am putut să nu mă gândesc la ai lui, la soţia lui care a spus, şi s-ar putea să fi avut dreptate, că eu doar l-aş fi rupt de lângă cei dragi, de locurile cunoscute, şi până la urmă nu aş mai fi avut nevoie de el, deoarece sunt o femeie prea puternică pentru el.
Ştii ce mi-a răspuns?

Îi faci pe alţii egoişti fără să observi de fapt egocentrismul tău propriu, aducând ca argument zbaterea ta zilnică, însă nelăsând pe nimeni să se zbată în locul tău. Nu ai nevoie de nimeni să te ajute, pentru că atunci nu ai mai fi tu cea care le rezolvă pe toate, nu ai mai reuşi să îţi motivezi martiriul, care îţi aduce motivaţia purtării tale faţă de ceilalţi.
Bunul simţ m-a făcut să nu pot trece cu bocancii peste soţia mea, peste întreaga mea familie, peste 20 de ani de viaţă. Şi credeam că vei aprecia asta în perspectiva în care am fi fost împreună sau, mă rog, că te-ai fi gândit că nu ai de ce să îţi fie frică lângă mine, chiar dacă situaţia ar lua o întorsatură rea. Acest bun simţ al meu văd că este considerat slăbiciune.

Apoi a urmat o nouă împăcare, o nouă îmbrăţişare atunci când am reuşit să ne întâlnim din nou, am dat uitării toate şi am sperat din nou.
Pluteam din nou şi prietenii de aici din Baia Mare erau convinşi că de sărbători, când vom fi împreună, vom putea în sfârşit să ne simţim ca un cuplu.
A ieşit aşa. Gata.

Relaţia cu Ovidiu mă doare acum. Parcă mi s-a dat o bomboană şi apoi mi-au luat-o. Mi s-a deschis o fereastră, am fost lăsată să privesc dincolo de ea şi apoi s-a închis. Eu mereu am pus accentul pe sentimentele mele, a contat să iubesc EU. N-am înţeles acele femei care spuneau că este important să fii iubită şi nu să iubeşti. Nici acum nu sunt de acord, eu fără să iubesc nu pot. Chiar dacă îmi aduce multe suferinţe acea dragoste. Începusem să visez, să-mi imaginez că suntem împreună dar nu-mi reuşea să văd continuitatea acestui vis, mereu exista în gândurile mele teama că mă voi plictisi uşor cu Ovidiu, că mă va deranja pesimismul lui. Are darul de a complica lucrurile, de a vedea totul în lumini sumbre, iar micile problemele pentru el se transformă în dezastre. De câte ori îl întrebam, când mă suna, „cum îţi merge?”, foarte rar când auzeam ceva de felul „bine, mă descurc”. Mai ades: „rău, sunt distrus”, „mi-e scârbă de viaţa mea”, „mama e în spital, sunt terminat”. Ca seara mamă-sa să fie deja acasă, dupa un mic control medical şi un tratament indicat. După frecuşurile mele, căci explodam, se forţa să mă convingă că el este de fapt altul, vesel, dornic de viaţă, dar nu m-a convins niciodată, nu mi-a demonstrat. Nu ştiu cum va fi, ce va fi, dacă mai vine. Dorul meu faţă de el atinsese apogeul în ajun de Crăciun, îmi imaginam că dacă l-aş vedea, aş leşina. O atingere de-a lui credeam că ar echivala cu un extaz. Dar după urcuş, vine coborâş…… Pentru un alt urcuş (spre el) e nevoie de timp, de investiţii din partea lui, de provocări. De la distanţă nu-i va mai reuşi. Ceva s-a rupt.

Cred că eu sunt o norocoasă şi mereu m-am considerat astfel. Am avut parte de mult frumos. De ceea ce a contat pentru mine. Desigur cu multe dureri, suferinţe, dar cum altfel să apreciezi frumosul?!

Acest articol a fost publicat vineri, 11 noiembrie 2005 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.