„Mosule ce tanar esti!”
Am coborît din tren în Gara de Nord şi la prima vedere nu părea a fi vreun semn că era în ajun de Crăciun. Poate doar un ochi avizat ar fi sesizat un mai mare aflux de călători, o specificitate a bagajelor… Era soare, soare cu dinţi, desigur. M-am aruncat în iureşul oraşului cu aceeaşi plăcere ca de fiecare dată când ajung în Bucureşti. Dar acum m-am grăbit să dau un telefon în speranţa unei întâlniri. OK. La 18, în faţă la Sora. Bucla traiectoriilor bucureştene părea a se închide perfect. Energizat de această perspectivă am luat-o ca de obicei pe Griviţei, refăcând în minte imaginea clădirilor acelea ce arată acum ca după un bombardament, dar care altădată au pulsat viaţă din plin: un cinematograf, un hotel…Amintindu-mi de fiecare dată amuzat de prima rătăcire pe urma şinelor de tramvai, am cotit pe General Budişteanu, apoi pe Luterană şi din Piaţa Palatului într-o parte sau alta… dar n-am să vă descriu acum tot acel periplu.
Timpul zboară mai repede pe Calea Victoriei şi am ieşit în Buzeşti încărcat de pachetele pentru toţi cei care în târgul meu dunărean vor fi pentru o clipă în slujba lui Moş Crăciun. Începuse a se lăsa întunericul şi la Inter văzusem lumânările arzând pe caldarâm în amintirea celor căzuţi pe baricadă. Pe bulevardul emblemă se aprindeau instalaţiile electrice şi m-am trezit brusc într-o altă lume, fermecată, plină de lumini, de culori, o feerie. Nu ştiusem până atunci că poate fi aevea, eu cel obişnuit doar cu bolta plină de stele. Frumoase şi acelea, nu zic nu, dar acum lumea aceea a mea părea departe. Mă simţeam ca într-o replică în oglindă a ‘Stelei fără nume’, profesorul venit din gara aceea unde „nu urcă nimeni, nu coboară nimeni… mă şi-ntreb de ce mai opreşte [trenul].”
Spirale luminoase încolăcind copacii, steluţe, clopoţei, globuri şi fel de fel de ornamente pe fiecare stâlp. Încetinisem pasul ca să le savurez cu uimire şi încântare pe toate. Cum din loc în loc, câte un reflector bine orientat, arunca un fascicol de lumină pe câte un “Moş Crăciun” fixat pe faţada unei clădiri ca şi cum ar fi fost surprins furişându-se cu sacul de cadouri în spate într-un gest complet opus unui hoţ. Luminiţe prin crengile altfel goale de frunze, sonorităţi de colinde în clinchet de clopoţei. Şi mai presus de toate, perdeaua de lumini ce acoperea bulevardul Magheru, ca o mângâiere pe creştet a lui Dumnezeu.
Revelaţia acestei feerii era gata să mă facă să întârzii la întâlnire. Un trandafir alb şi iată-mă postat în colţ la Sora. Clădirea era în renovare şi un pasaj proteja pietonii. Eram cu ochii în toate părţile, nu ştiam de unde vine, nu ştiam cum arată. Era prima întâlnire cu ea. Îi ştiam doar numele şi nick-ul. Da, da… ne cunoşteam de pe un chat. M-a cucerit printr-un “hi,hi” cu care apărea surprinzător adesea, în pauzele de la serviciu. O simţeam acolo şi acel chicotit virtual era ca o caldă strângere de mână, ca o certitudine a unei legături calde. Chiar dacă pe ea mi-o imaginam în biroul ei modern iar eu eram în şcoala noastră din ‘urbea fără nume’.
Acum aşteptam puţin emoţionat pentru că, până la urmă, era un “blind date”. A, mai ştiam totuşi ceva despre ea: e originară din Oneşti. Şi de altfel primul lucru pe care i l-am spus când am văzut-o a fost să îi confirm că acea zicală conform căreia în Oneşti sunt numai fete frumoase este adevărată. E înaltă, suplă şi cu forme, blondă tunsă scurt. Ieşise de la servici şi m-am simţit puţin stânjenit în ipostaza de provincial încărcat de bagaje dar visând la o clipă de rafinament.
Unde mergem?
Nu ştiu, te urmez cu drag oriunde…
Am străbătut câteva străduţe dar barul pe care îl ştia era rezervat unei petreceri de Crăciun, am început să căutăm un altul potrivit. Pe lângă Palat, mai departe, pe bulevardul Elisabeta, nu departe de Cişmigiu, un bar sus, la etaj, o masă lângă ferestrele cât toată faţada. Ne-am aşezat comod, un coniac, un gin, o ţigară, faţă în faţă. Cuvintele se rostogoleau repede pentru că aveam atâtea să povestim, dincolo de chat realitatea năvalnică vine şi copleşeşte totul. Îmi plăcea să o privesc, să îi aud tonul blând, să mă topesc în ochii ei de mărgean precum fulgii de zăpadă ce începuseră să cadă afară. Zăream de sus bulevardul ce se acoperea de zăpadă, în luminile felinarelor cu neon. Dar mă întorceam repede să mă opresc cu privirea în privirea ei uşor melancolică, asortată cu un zâmbet discret , dulce-amar. I-am luat palmele în palmele mele şi brusc am realizat că era prima mângâiere adevărată după ani şi ani de zile, că simţeam emoţia clipei de îndrăgostit, că atingerea mâinilor şi a privirilor este una din minunile lumii atât de accesibilă şi totuşi o raritate.
Era de ajuns şi tăcerea, cadoul nostru de Crăciun era acea clipă de vis.
Se făcuse târziu. Am ieşit în stradă; sub fulgii aceia mari si care nu se grăbeau deloc, eram parcă numai noi doi în oraşul de basm. Am apropiat-o uşor de mine, ne-am sărutat, am regăsit fericirea unui sărut dăruit din suflet, cu dragostea topind fulgii îndrăznind să se apropie de obraji sau de buze. Mă îmbătam de parfumul părului ei şi în îmbrăţişarea aceea îmi regăseam tinereţea. Am mers asa, îmbrăţişaţi, umăr lângă umăr, prin zăpadă. Pe Calea Victoriei era oprit un jeep al cărui contur era marcat cu beculeţe colorate aidoma caravanei Coca Cola din reclame. Lumea basmului este totuşi o lume posibilă.
O staţie de autobuz, o gură de metrou.
O îmbrăţişare, un sărut.
O despărţire.
Dar ca şi Harry Potter am simţit că de fapt, de la linia 9 ¾ am luat un tren spre altă realitate a vieţii.
O nouă viaţă, un nou gust al vieţii.
Şi brusc am înţeles refrenul “Moşule, ce tânăr eşti!”
Se referea la mine. Şi la mine.