Adrian Mac LimanAdrian Mac Liman este un ziarist spaniol de origine romana care traieste in Madrid, scriitor si analist politic, membru al Grupului de Studii Mediterane din cadrul Universităţii Sorbona – Paris, autorul binecunoscutelor carti: Palestina – el volcan (Palestina – vulcanul), Ed. Popular, Madrid 2001, şi El caos que viene (Haosul care vine), Ed. Popular, Madrid 2002, si este unul dintre cei mai avizati specialisti internationali in problemelele Islamului si Orientului Mijlociu. S-a nascut la Bucuresti acum aproximativ 60 de ani si a trait in capitala pana la varsta de 14 ani, undeva in zona Batistei. Tatal acestuia a fost, in perioada interbelica, directorul revistei literare Discobolul, amic bun cu Eugen Ionescu, Emil Cioran si alti scriitori foarte cunoscuti in anii ´30. In aceasta revista, Eugen Ionescu a debutat cu primul poem, inainte de-a se “converti” in dramaturg.
Dupa intoarcerea pentru prima data in tara, petrecuta acum vreo cativa ani, mai precis in anul 2001, Adrian Mac Liman a inceput sa-si recupereze treptat memoria intamplarilor din copilaria indepartata. Amintirile gradinilor superbe si ale strazilor Bucurestiului de alta data i-au invadat memoria cu farmecul lor. La intoarcerea in Romania, dupa mai bine de 40 de ani, Adrian Mac Liman avea o strangere de inima, emotionandu-se la gandul ca totul o sa fie de nerecunoscut. Si cu toate acestea, a avut placuta surpriza sa descopere ca multe dintre zonele pe care le stia din copilarie si-au pastrat farmecul desi au suferit importante transformari. N-a fost dezamagit nici de imaginea noului Bucuresti si nici de oameni. Oamenii care l-au impresionat prin eruditia si inteligenta lor. Oamenii care si-au pastrat o anumita demnitate culturala. Adrian a ramas cu sentimentul ca in sfarsit, dupa aproape jumatate de secol, o paranteza existentiala s-a inchis. Adrian Mac Liman a plecat din tara cu sentimentul coplesitor de tristete ca n-o sa se mai intoarca niciodata, ca n-o sa mai vada locurile copilariei, si, odata ajuns in occident a ramas cu impresia ca Romania este un capitol incheiat din viata lui. Prima destinatie a familiei Liman a fost Elvetia unde au locuit o perioada destul de indelungata de timp, in „aceasta tara foarte frumoasa, foarte interesanta si foarte… plictisitoare in acelasi timp”. Acolo a avut ocazia sa-si urmeze cariera de ziarist lucrand aproape 20 de ani dupa care, hotarandu-se ca a venit vremea unei schimbari majore, a parasit „tara fabricantilor de ciocolata si a ceasurilor” indreptandu-se catre Orientul Mijlociu in calitate de corespondent special de presa al unor publicatii spaniole. Fascinatia unor locuri precum Jerusalim, Aman sau Beirut, l-au facut pe Adrian Mac Liman sa-si redefineasca anumite concepte despre existenta. Aici a avut parte de cateva intamplari fantastice care l-au marcat profund in tot ceea ce avea sa intreprinda ulterior. Faptul ca in peregrinarile lui a stat de vorba atat cu israelieni cat si cu palestinieni, ascultandu-le necazurile, a insemnat foarte mult pentru el, reusind intr-un fel sa-si creeze o adevarata simbioza de limbaj. Ba mai mult chiar, a avut la un moment dat ciudata senzatie ca poate sa comunice intr-o limba pe care n-o invatase niciodata. In peregrinarile sale, Adrian Mac Liman a avut ocazia sa stea de vorba cu importanti oameni politici, cu personalitati marcante ale mileniului. De la celebrul Don Juan de Borbón, pana la si mai “celebrul” Osama Bin Laden (Osama bin Mohamad bin Awad bin Laden), cu care a stat fata in fata, in timpul negocierilor dintre Natiunile Unite si Afganistan.
Stiu ca ati calatorit foarte mult, in calitatea pe care ati avut-o de corespondent de presa, in zona Orientului Mijlociu si ca ati avut parte de foarte multe intamplari. Care a fost intamplarea cea mai impactanta pe care ati trait-o in Orientul Mijlociu?
Au fost mai multe intamplari care m-au marcat. Am avut la un moment dat previziunea de-a simti cand am fost arestat, am avut certitudinea ca pot sa comunic in mod real cu persoane care vorbeau o limba necunoscuta. Intr-o zi de vara, faceam un traseu pe care-l faceam de obicei foarte des, plecam de la moschee din zona intr-un periplu pe acoperisul caselor. Exista asa ceva acolo, un drum al celor cunoscatori care utilizeaza acoperisul caselor pentru a se deplasa dintr-un loc in altul al orasului. Si dintr-o data, din spatele cupolei unui acoperis a aparut o persoana, absolut impresionanta, de o statura giganta cu care am avut o convorbire de mai multe minute. Nu stiu sa spun cate dar cu siguranta ca au fost multe. Am vorbit intr-o limba care apartinea dialectului arab, dar pe care, mi-am dat seama dupa aceea ca de fapt n-o invatasem niciodata. A fost, cred eu, una dintre cele mai impactante intamplari pe care le-am trait in acele zone. Sa comunici cu un strain intr-o limba necunoscuta si sa realizezi ca poti sa raspunzi tuturor intrebarilor pe care ti le pune fara sa fi invatat in prealabil dialectul respectiv. A fost impresionant.
Sunteti nu numai un ziarist recunoscut in mass-media spaniola ci si un scriitor de succes. Ma refer doar la cateva dintre cartile pe care le-ati scris: Palestina: el volcan, Editura Popular, Madrid, 2001 si El caos que viene – Haosul care vine, Ed. Popular, Madrid 2002. As vrea sa-mi spuneti cate ceva despre cartile pe care le-ati scris.
Cartile mele sunt mai degraba carti didactice decat beletristice, de fapt, in momentul in care le-am scris nici nu m-am gandit la texte de beletristica. M-am gandit mai mult la faptul ca zona Orientului Mijlociu este foarte putin cunoscuta mai ales in Spania. La intoarcerea din Orientul Mijlociu am avut ocazia sa stau de vorba cu prietenii mei spanioli, ziaristi si nu numai care imi puneau toti aceeasi intrebare: de fapt ce se petrece pe-acolo? Cine sunt palestinienii ? Ce vor cu adevarat israelienii? Si asa am inceput sa scriu. Greu este sa scrii prima carte dupa care totul devine mult mai simplu, mult mai usor. Te gandesti la o tema si apoi te apuci de scris. Asa s-au nascut si cartile mele. Mi-ar placea sa pot sa mai scriu cateva pentru ca mai am destule de spus. Mai am destule de explicat, de povestit. Poate ca de fapt cartea mediatica este mai interesanta decat cartea didactica, mai anecdotica, totusi cand incepi sa explici o situatie coflictuala, mai ales cea din Orientul Mijlociu, trebuie sa explici si care sunt reactiile umane. Imi aduc aminte ca in timpul razboiului din Liban, in 1982, am avut cu toti o reactie foarte controversata pentru ca in primele 10 zile ale razboiului s-a intamplat un eveniment foarte ciudat. Un refugiat palestinian destul de in varsta a parcurs vreo 8 km carand in spate un pilot israelian ranit grav pe care l-a predat comandamentului israelian din regiune. A fost intrebat de catre un capitan: „cum se face ca dumneata care esti palestinian aduci aici un ranit care este israelian ?!” , la care batranul, s-a uitat lung in ochii militarului si i-a spus: „seamana foarte mult cu fiul meu, de asta l-am adus aici…fiul meu a murit…a murit intr-un atac israelian in zona Galileii…nimeni nu mi l-a adus… macar sa vad cadavrul. M-am gandit ca poate parintii acestui pilot ar vrea sa-l mai vada macar o singura data”. Asta-i partea anecdotica si nu didactica a intamplarii dar cred ca lucrurile astea ar fi bine sa se afle.
Sunteti una dintre putinele persoane care au reusit sa-l cunoasca personal pe Bin Laden. Acest Bin Laden atat de controversat, devenit atat de „celebru” in urma atentatelor savarsite de catre organizatia pe care o conduce. In ce imprejurari a fost posibil sa stati in preajma acestuia?!
Bin Laden, practic a fost facut „celebru” de catre „dusmanii” lui care au reusit sa ne convinga de faptul ca este intruchiparea raului. „Intruchiparea” raului pe care eu am cunoscut-o in mai 1983 seamana foarte mult cu intruchiparea raului de astazi. Pe Bin Laden l-am cunoscut in Elvetia, el era casierul, secretarul, administratorul delegatiei afgane care a participat la tratativele organizate sub auspiciile Natiunilor Unite pentru incercarea aplanarii conflictului din Afganistan. Cu ocazia asta am participat si doi sau trei ziaristi occidentali, in acest fel reusind sa-l cunosc pe Bin Laden. Un Bin Laden care mi-a dat impresia unui om de peste 50 de ani, cu parul si barba albe, cu o expresie de om imbatranit prematur, cu niste idei care pareau de-a dreptul infantile. Intrebandu-l ce varsta are, acesta mi-a raspuns oarecum jenat: „am 25 de ani”. Ceea ce ne-a spus atunci, la varsta de 25 de ani este de fapt ceea ce gandeste si acum. Daca s-a schimbat ceva la el intre timp, atunci cred ca practic si-a mai imbunatatit vocabularul. Probabil ca are un limbaj putin mai sofisticat decat acum 20 de ani dar ideile sunt practic aceleasi, nu si le-a schimbat absolut deloc, motiv pentru care, in momentul in care am revazut imaginea lui la televiziune, mi-am adus aminte perfect de personajul pe care-l vazusem acum 20 de ani, personaj care, de ce sa nu recunosc, m-a socat si impresionat si caruia, nu stiu de ce, in mai 1983 i-am luat un interviu fara sa-mi dau seama atunci cat de important are sa devina in timp, ca marturie documentara. Acest interviu s-a publicat in revista La Vanguardia si pe care l-am redescoperit intamplator acum vreo doi ani de zile. Foarte ciudat ma simt de cate ori am ocazia sa-l vad sau sa-l aud la televizor pe Bin Laden, acelasi Bin Laden pe care-l cunoscusem si cu care am stat de vorba, un Bin Laden „clasicizat”, abordand acelasi tip de discurs pe care-l avea si acum 20 de ani. Mi-am adus aminte de interviu pentru ca, in momentul in care am inceput sa scriu cartea despre Bin Laden, mi-am amintit ca in una din editiile ziarului in care am publicat interviul, redactorul sectiei internationale a schimbat titlul si a pus un subtitlu: „Bin Laden spune ca”. In momentul in care l-am intrebat de ce a schimbat titlul pentru ca, de fapt acolo se afla o intreaga delegatie, practic toti sefii reprezentanti ai rezistentei afgane, colegul meu mi-a raspuns ca, in realitate, cel mai impactant discurs pe care l-a perceput a fost al acestui Bin Laden. Colegul meu mai traieste si astazi, m-am intalnit de cateva ori cu el si am vorbit despre acest lucru si desi nu-si mai aducea deloc aminte de aceasta intamplare mi-a spus ca ziaristii buni au intotdeauna un al saptelea simt foarte dezvoltat ceea ce le permite sa intuiasca lucruri devenite ulterior de notorietate. Adevarul este ca daca mi-ar fi spus cineva acum 20 de ani ca Bin Laden o sa ajunga „stire de prima pagina” n-as fi crezut. Cineva, acum 20 de ani, a hotarat sa puna un titlu de genul „Bin Laden spune ca”… si Bin Laden continua sa spuna si astazi.
Care a fost reactia pe care ati avut-o in momentul atentatelor din America? Ati banuit inca din prima clipa ca la origine s-ar afla organizatia condusa de Bin Laden?
Cred ca am fost la fel de socat asemenea majoritatii occidentalilor, asta pe de o parte, pe de alta parte cred ca ma asteptam la asa ceva, poate nu la un atentat anvergura celui savarsit in 11 septembrie dar contactele cu lumea araba moderata, cu oamenii de acolo, nu neaparat cu radicalii, care imi spuneau ca la un moment dat are sa explodeze ceva, m-au facut sa prevad intr-un fel ca o sa se intample un atentat, pentru ca atitudinea occidentului fata de lumea araba, fata de anumite tari din lumea araba, fata de miscarile fundamentaliste, fata de miscarile traditionaliste din lumea araba, duceau inevitabil catre o explozie. Am fost intr-adevar socat de aceste atentate dar nu m-am mirat prea tare. Nu m-am mirat pentru ca era totusi previzibil sa se intample asa ceva. De cate ori am ocazia sa ma deplasez in tarile arabe, de 3-4 ori pe an, stau de vorba cu prietenii mei de acolo, cunostintele mele, arabi musulmani sau arabi crestini, si imi spun mereu acelasi lucru: „ne jigniti, ne insultati, ne umiliti…pana cand ?!” Pana in 11 septembrie. Si dupa 11 septembrie. Dar se pare ca deja „incarcatura exploziva” era acolo de multa vreme. In ce masura nu a fost exploatata aceasta situatie de anumite cercuri occidentale ca sa creeze un nou dusman dupa „disparitia” comunismului, nu stiu. Ceea ce stiu totusi e ca din 1993, publicatii foarte serioase americane printre care si Washington Post au inceput sa afirme ca probabil Islamul ar fi „dusmanul” cel mai potrivit pentru ca – mentalitate tipic americana si postmoderna – Islamul e atat de mare incat poate aparea pe ecranul televizoarelor americane ca o enorma pata verde la fel ca si comunismul care era o pata rosie deci foarte usor de identificat. Si aveau nevoie de un dusman care sa poata fi extrem de usor de identificat. Astfel, Bin Laden nu este altceva decat un „produs” sau mai degraba un „subprodus” al politicii americane, care poate fi exploatat foarte bine si care este de altfel exploatat pentru ca s-a creat un climat anti-arab in occident si mai cu seama in Statele Unite, dupa 11 septembrie, care ne face sa credem ca totusi, pe langa tragedia care a fost o tragedie, exista si un interes anume al anumitor cercuri pentru a crea cu orice pret imaginea unui nou „dusman”. Ceea ce nu inseamna ca Bin Laden sau Al Qaeda nu sunt dusmanii occidentului. Numai ca argumentele pe care le prezinta Al Qaeda, Bin Laden, nu au practic mare lucru in comun cu propaganda anti-araba la care au dreptul cel putin cetatenii Statelor Unite. Nu vorbesc de europeni unde situatia este mult mai variata, europenii avand o cu totul alta perceptie asupra acestui fenomen si asupra atentatelor, decat americanii si o o alta perceptie depre ceea ce inseamna democratia si libertatea sau drepturile omului.
De ce credeti ca, imediat dupa atentatul din SUA, cel mai important atentat s-a produs pe teritoriul spaniol ? De ce nu in Anglia, Franta sau Germania ?!
In Franta nu, pentru simplul motiv ca francezii au avut pe teritoriul lor terorism islamic inca de multa vreme, au luptat impotriva lui si au reusit sa-si puna la punct instrumentele pentru a putea tine sub control elementele radicale, in Anglia nu – pentru ca totusi este vorba despre o insula care poate fi foarte usor controlata in ciuda faptului ca majoritatea institutiilor care incearca sa exporte radicalismul islamic isi au sediul in Anglia sau poate tocmai pentru acest motiv. Primele instrumente de propaganda ale Arabiei Saudite, de la sfarsitul anilor `60 si inceputul anilor `70 se aflau la Londra, motiv pentru care, poate nu ar fi fost foarte potrivit ca un atentat de asemenea proportii sa aiba loc in Anglia unde totusi se mentine o structura idoelogica, o structura propagandistica si o structura financiara a acestor elemente radicale. De ce in Spania ?! Pentru ca Spania a fost, dupa Anglia, tara care a sprijinit 100%, sau poate chiar mai mult de 100%, daca se poate spune asa ceva, initiativele presedintelui George Bush. Si totusi Spania era o tara in care se putea ajunge mult mai usor, se puteau „strecura” teroristii mult mai usor. De fapt, asta este si ceea ce s-a intamplat.
Pe de alta parte trebuie cunoscut faptul ca istoria Spaniei este o istorie foarte ciudata. In majoritatea cartilor de istorie spaniole aparute pana acum 10 ani, aproape in fiecare capitol care trata o anumita epoca se putea citi: „razboi impotriva Islamului”, asta pe de o parte, pe de alta parte, harta pe care o are in biroul sau regele Marocului, arata ca regatul Marocului, frontierele regatului Marocului, ajung pana la Toledo. Iar istoria care se preda in Arabia Saudita spune ca Andaluzia face parte din „pamantul islamic” si ca acest teritoriu trebuie „recucerit”. De ce Spania ?! Nu numai sprijinul acordat de catre presedintele Aznar americanilor ci si toate aceste date istorice care exista si care pentru multi musulmani sunt extrem de importante. Spre exemplu cand au aflat prietenii mei arabi, universitari, ca in Spania nu exista nici macar un singur ziar de limba araba si ca nu exista companii de teatru care sa puna in scena piese arabe, au ramas de-a dreptul socati pentru ca, in perceptia lor, Spania era considerata o tara islamica. Deci, conexiunile dintre prezent si trecut, din pacate, au facut sa fie posibil un asemenea atentat si aici, pe teritoriul spaniol.
As dori sa-mi spuneti cate ceva despre activitatile pe care le-ati avut in ultimii ani, stiu ca sunteti implicat intr-un proiect sustinut de catre Universitatea Sorbona din Paris, ca ati avut o intensa activitate didactica si ca aveti cateva proiecte de perspectiva interesante care vizeaza si Romania.
In ultimii ani am predat o serie intreaga de cursuri la diverse Universitati private din Madrid si la un Centru de Studii Politice din Barcelona, colaborez la diverse ziare spaniole si incerc sa mentin ritmul de publicare a unei carti o data pe an sau o data la doi ani. Majoritatea cartilor publicate se refera la Orientul Mijlociu si la tarile prin care am poposit dar, ma gandesc din ce in ce mai des la posibilitatea de a scrie si o carte despre tara pe care am parasit-o. De altfel, deja mi-a fost solicitata in Romania publicarea cartii mele aparute la Madrid, El caos que viene ( Haosul care vine), carte in care fac o analiza a radicalismului islamic si in care vorbesc despre intalnirile cu Bin Laden si cu alte personaje care, practic au marcat ultimii ani de istorie. A fost o carte greu de scris mai cu seama ca am avut „norocul” sa am un editor care nu prea se uita la televiziune. Dupa 11 septembrie cred ca majoritatea colegilor mei ziaristi spanioli, stiind ca l-am cunoscut pe Bin Laden, au tinut neaparat sa vorbeasca cu mine. Ceea ce editorul meu, care nu se uita la televiziune aproape deloc, nu stia. Intr-o zi, stand de vorba cu el in legatura cu „personajul” Bin Laden si atentatele teroriste mi-a spus ca tema nu i se parea deloc interesanta dar, daca as avea o propunere in legatura cu radicalismul islamic s-ar putea sa se gandeasca si la el. Dat fiind faptul ca „tema” nu era interesanta pentru el, am asteptat 48 de ore inainte de a prezenta propunerea, o carte despre radicalismul islamic si motivele care au dus la savarsirea atentatelor teroriste. In cele din urma editorul meu a decis ca poate fi o tema „publicabila” si astfel a aparut cartea „El caos que viene”. Aceasta a fost istoria acestei carti care se pare ca a avut un mare succes atat in Spania cat mai ales in America Latina.
Ce inseamna succes in momentul in care vorbim despre o carte publicata in Spania?!
Cand eu vorbesc de succes cu referire la o carte ma gandesc mai mult la succesul intelectual decat la cel comercial. Succesul comercial in Spania, daca vorbim de eseu, reportaj, nu are absolut nimic in comun cu beletristica. Succes pentru un roman in Spania inseamna peste 30.000 de exemplare vandute in timp ce pentru un eseu pe teme politice tirajul nu depaseste 3000 de exemplare iar daca cele 3000 de exemplare ajung sa se vanda iar cartea se reediteaza, atunci intr-devar se poate vorbi despre succes. Cartea mea, „El caos que viene” este deja la cea de-a treia reeditare iar in Spania, o carte care poate interesa cateva mii de persoane poate fi considerata o carte interesanta. Poezia in schimb se editeaza aici, ca de altfel in foarte multe alte tari occidentale, intr-un tiraj derizoriu, de cateva sute de exemplare. Sa fii poet in lumea vorbitoare de limba spaniola nu-i o viata usoara. Cand o sa am timp o sa incerc sa-mi termin si romanul pe care am inceput sa-l scriu, un roman in care vorbesc despre dragoste, despre ura, despre ezoterism, o carte foarte frumoasa dar si foarte complicata, o carte greu de scris, dar, mai bine vorbim despre acest lucru alta data. Nu-mi place sa vorbesc despre lucrurile care nu sunt definitivate. Proiectul exista, lucrez la el, din pacate sau poate din fericire, actualitatea ma obliga sa ma opresc din lucru destul de des.
Inteleg faptul ca pastrati o legatura, cel putin in ultimii ani, foarte intensa cu Romania, cu oamenii de acolo. Ce v-a determinat sa faceti acest lucru?
Pastrez contactul cu tara si incerc sa ajung acolo cel putin o data pe an. E bine sa-si revada omul radacinile, sa stie unde sunt si mai ales sa stie ca sunt acolo. Pentru mine acest lucru este extrem de important. Nu numai faptul ca am redescoperit pietrele de temelie pe care le-am lasat in urma mea dar mai ales oamenii.
Gelu Vlasin
Madrid
http://site.neogen.ro/geluvlasin