ACUM.TV

Dimineaţa mă întâmpina de fiecare dată cu un sărut răcoros pe fruntea îmbrobonată de vise.  Şi cu verdele frunzelor de tei ce-şi fluturau zâmbetele la fereastră, chemându-mă. Şi cu multe altele…

În tigaia încinsă sfârâiau papanaşii rumenindu-se.  Laptele gros şi acrişor se lăsa aşteptat preţ de o clipă pe fundul cănii smălţuite, unduindu-se apoi într-un val de savoare. Mă amuzam ţinându-mi cana la gură şi zgâlţâind-o cu grijă pentru a nu-mi izbi dinţii de buza lui metalică, domolindu-mi foamea ca un pui de vrabie. O felie de pâine neagră mă aştepta acoperită sub ştergarul înflorat, iar borcanul cu miere arunca sclipiri arămii dându-mi impresia că o mână fermecată nu-l lasă să se golească…

Din palma de grădină în care convieţuiau florile, cei doi pruni, via şi mărul de lângă gard, auzeam zumzetul albinelor ce-şi duceau traiul într-unul din cei trei stupi, făcut dintr-un lemn albicios care  părea foarte bătrân. Nu-mi trezea reacţia tihnită ca cea din faţa orbecăielii pe mai multe voci a păsărilor din spatele casei. Doar un fior de teamă . O dată m-a înţepat o albină în timp ce stăteam acolo la masă. Ochiii bunicului au fost destul de tineri încât să mă elibereze de acul înfipt între degetele de la mână. Apoi a masat locul dureros cu sare. Când mi-a spus că albina va muri, m-am consolat imaginându-mi durerea ei.

Mierea aceea nu am mai găsit-o nicăieri de atunci. Am căutat-o amintindu-mi de acel cihlimbar fluid în care linguriţa se adâncea cu dificultate şcoţând la iveală o urzeală de parfumuri ferecate ca o taină regală.

Drumul mierii era deseori într-o canistră adusă cu trenul de unchiul meu, pasionat apicultor. Om, albine, flori, regine, chiar şi trântori, ce-o mai fi fost nu ştiu, dar din toată combinaţia asta aurul polenului de abia se scurgea în borcanele pregătite din timp. Îmi amintesc cum se albeau de efort mâinile lui în timp ce forţa mierea să se scurgă din acel uger uriaş de plastic, iar ea, ascultătoare se oprea exact când se umplea borcanul.

Îl iubeam pe unchiul. Poate din cauza acelei mieri sau poate pentru că pe prima lui soţie a chemat-o Paulina, apropiindu-mă într-un fel aparte de amintirea unei fiinţe dragi pe care nu am cunoscut-o decât din povestirile casei de la ţară. Iar dacă numele are puterea de a invoca pe cei dispăruţi dintre noi, atunci am înţeles de ce suna în vocea bunicului atât de dulce chemarea mea. Am simţit astfel din copilărie că numele meu s-a contopit cu mierea şi albinele, ducând cu el umbra tinerei învăţătoare dintr-un sat de munte. Unchiul meu s-a întors târziu de pe front, fusese prizonier la ruşi, iar acasă şi-a găsit soţia grav bolnavă de inimă. Aşa mi-au povestit. Adusese cu el o mandolină. Stătea pe prispa casei şi cânta în dupamiezile în care se strângeau copiii pe la poartă. Curând după întoarcerea sa Paulina a murit, iar el a vândut tot şi a plecat.

Apoi a îndrăgit albinele. Ducea o viaţă nomadă de dezrădăcinat al sorţii, călătorea alături de stupi, studia, prepara tot felul de leacuri din propolis şi miere.

Şi parcă ieri, iată-l în pragul casei noastre cu vorba lui domoală :“ Paulina, uite ce ţi-am adus !”

Acest articol a fost publicat duminică, 21 august 2011 la rubrica Perspective spirituale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.