PRIMA CARTE
Era o tavernă mică la marginea oraşului Belve, mică şi prăfuită. Doar câţiva se încumetau să mai treacă pe acolo, de obicei doar criminalii mai aveau un samenea curaj. Astfel din, Taverna lui Gill, devenise Taverna Întunecată, iar numele i se potrivea de minune.
În acea seară de octombrie doi călători, mai de doftă, au îndrăznit să calce pragul tavernei. Cel dintâi era încă un copilandru, cu părul răvăşit şi ochii de un verde smarald ce parcă îi jucau în lumina sumbră a încăperii. Celălalt era mai învârstă. Era îmbrăcat precum un vrăjitor, avea o pelerină neagră cu mii de steluţe în culori diferite aranjate haotic, pe cap purta o pălărie mare ce nu le permitea celorlaţi să-i vadă chipul, ce părea întunecat şi sumbru.
Încăperea de la parter era mare, avea mese peste tot şi doar un mic culoar pe care oaspeţii şi hangiul puteau păşi cu greutate. La acea oară taverna era plină, doar o măsuţă mai era liberă, într-un colţ întunecat. Bărbatul l-a tras pe băiat după el, printre mesele murdare şi prăfuite şi s-au aşezat la masa liberă.
Hangiul, un bărbat scund cu chip posomorât a şi venit lângă ei, aproape invizibil:
– Ar fi mai bine să plecaţi domnii mei, le-a şuşotit de parcă nu ar fi vrut să îl audă cineva. Aici nu este loc pentru cineva ca dumneavoastră.
Cei doi păreau că nu îl bagă în seamă. Băiatul a continuat să privească cercetător drumeţii, în timp ce celălalt nici nu s-a obosit să ridicea privirea. Cel mai în vârstă a ridicat mâna şi a şoptit printre dinţi:
– Mâncare şi băutură pentru amândoi.
Hangiul a rămas o clipă ca şi trăsnit, apoi a reuşit să şoptească şi mai încet ca data trecută:
– Dar domnule…
Cuvintele iau fost întrerupte de clinchetul monedelor aruncate pe masă. Monedele erau mari, din aur masiv, aşa cum nu se mai văsuzeră de mulţi ani. Atât hangiul cât şi clienţii au rămas surprinşi văzând minunea:
– Domnule, de unde…
– Nu este treaba ta, l-a repezit bărbatul fără a-l privi. Dacă le vrei trebuie să faci ce ţi-am cerut.
Bărbatul şi-a şters broboanele de transpiraţie şi s-a îndreptat spre bucătărie, acolo unde îl aştepta Wanda, soţia lui. I-a întins cele trei monezi şi a spus abia stăpânindu-şi emoţia:
– Cred că habar nu are cât mi-a dat, cu banii ăştia putea să cumpere toată taverna.
Femeia i-a privit cu atenţie şi a scos un oftat prelung:
– Dacă nu aş şti că au murit toţi aş crede că încă mai există unul…
– Şitttt, i-a acoperit bărbatul gura! Taci femeie nici să nu te gândeşti la una ca asta. Eu cred că i-a găsit pe undeva, nu are nici o legătură… şi-a astupat singur gura pentru a nu-i scăpa numele ce îi tot apărea în minte.
După câteva minute s-a întors la cei doi bărbaţi misterioşi aducându-le mâncarea şi băutura cerută. A observat cum tâlharii aceia ce îi tot frecventau localul îşi aţintiseră privirile reci asupra celor doi străini. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, uşa tavernei s-a deschis şi o femeie mult prea frumoasă a călcat pragul.
Cu toţii au rămas surprinşi, de ani de zile nu mai intrase o femeie acolo. Doar cei doi străini nu păreau deloc intrigaţi de această intrare.
Femeia era deosebit de frumoasă. Avea un corp perfect acoperit doar de o rochiţă strâmtă şi transparentă ce lăsa să i se vadă coapsele mult prea perfecte şi fermecătoare.
Hangiul simţea în aer parfumul problemelor. Începuse să transpire tot mai abundent, temându-se pentru ceea ce avea să se întâmple. Spre surprinderea lui, femeia şi-a făcut loc printre meseni şi s-a aşezat lăngă cei doi străini:
– Ai adus-o, s-a auzit vocea ei caldă?
Vârstnicul nu a spus nimic, parcă încercând să se gândească la un răspuns de moment. După câte clipe a şoptit printre dinţi:
– Da!
– Bine! Corabia este gata, ne aşteaptă mâine în port. Vii…, nu-i aşa, a interogat neâncrezătoare?
– Da, a răspuns la fel de sec. Acum dispari de aici am nişte treburi de rezolvat şi nu cred că ai dori să participi.
– Hmmm, a făcut femeia vizibil deranjată. O şleahtă de porci. Termin cu ei într-o singură clipă.
– Cum doreşti, a spus bărbatul după care a apucat să înfulece cu nesaţ.
După ce a terminat de mâncat i-a făcut semn hangiului să se apropie. Acesta încă transpira din abundenţă iar pe chipul său se putea citi disperarea:
– Domnul doreşte ceva?
– O informaţie, s-a auzit aceeaşi voce rece şi seacă. Îl cunoşti pe Ralph Piticul?
Bărbatul s-a înroşit dintr-o dată iar mâinile au început să-i tremure necontrolat:
– Nu-l cunosc domnule, i-a răspuns pe un ton rece. Şi v-aş ruga să părăsiţi taverna de îndată ce terminaţi.
Hangiul a dat să plece însă ceva sau cineva îl ţinea în loc. A privit cu atenţie şi nici o mână nu era pe trupul său. Şi-a făcut semnul crucii şi s-a întors speriat. Acele fiinţe păreau mult mai rele decât orice criminal ce i-a trecut pragul. Simţea cum o mână îl îngâtuie şi abia mai putea să respire. Femeia s-a ridicat şi-a unduit coapsele şi i-a şoptit la ureche:
– Poate acum îţi aminteşti.
Bărbatul simţea că îi explodează capul şi că nu mai are aer, fără să îşi mai poată controla emoţia a rătat cu degetul spre o masă retrasă din colţul tavernei:
– Mulţumesc, i-a şoptit la fel de suav femeia eliberându-i trupul. Şi acum fugi şi adu o calfă cu vin.
Cel ce părea a fi vrăjitor dădea nemulţumit din cap:
– Nu aşa Urona, nu aşa. Doar nu vrei să atragi atenţia.
Urona şi-a unduit trupul, punându-şi-l în valoare şi a chicotit mulţumită:
– Crezi că nu am atras-o deja?
Pentru prima oară bărbatul şi-a ridicat privirea lăsând să i se vadă chipul de sub pălărie. Era între două vârste şi încă arăta destul de bine, ochii îi erau la fel de verzi ca şi ai tânărului ce îl însoţea iar trăsăturile îi erau mai degrabă nobile. Pentru o clipă privirea i-a părut muştrulitoare, însă a lăsat să se vadă un zâmbet cald şi binevoitor:
– Cu siguranţă că ai atras-o.
Urona a fost mulţumită de răspuns şi a dat să plece spre masa indicată de hangiu, dar bărbatul a prins-o de mână:
– Fii atentă. Ăsta nu e la fel ca ceilalţi.
Femeia i-a trimis un sărut de pe degetele fine, şi-a făcut loc printre mese, unduindu-şi trupul provocator, şi fără să întrebe s-a aşezat lângă o piticanie cu ten creol şi ochii băgaţi în fundul capului:
– Ralph, bănuiesc!
Piticania care moţăia a tresărit speriată. Şi-a aranjat gulerul cămăşii ciudate şi s-a ridicat pe scaun încercând să ajungă la nivelul interlocutoarei:
– Şi cine întreabă, a interogat ţinându-şi ochii aţintiţi în decolteul său?
– Fericirea, a chicotit ea. Cea care îţi va aduce mai multă bogăţie şi mai multă fericire decât ai crezut vreodată.
Piticul părea interesat de ceea ce îi şoptea Urona cu atâta feminitate, aproape că îi venea să se lase sedus de „nimfa” ce îi apăruse în faţă, asta dacă femeia nu l-ar fi prins de gât, băgându-i unghiile lungi direct in beregată. Râsul ei l-a înspăimântat şi mai mult, nu i se mai întâmplase vreodată o asemenea grozăvie:
– Şi acum să trecem la afaceri, plăcerea după, i-a zâmbit maliţios femeia.
– Eşti nebună?, a reuşit să întrebe…
– Uneori. Să lăsăm prostiile. Tu eşti cel ce l-a ucis pe Stook?
Piticul aproape că rămânea fără aer dar a reuşit să spună un „da” gâtuit.
– Bine, a spus femeia dându-i drumul. Atunci tu eşti cel de care am nevoie.
Ralph şi-a masat cu grijă gâtul îndrugând câteva înjurături abia auzibile:
– Pentru ce ai nevoie de mine?
– Am să-ţi dau o slujbă. Şi, e bine plătită.
A privit-o pentru o clipă în ochi încercând să găsească gluma, dar şi-a dat seama că era foarte serioasă iar un refuz nici nu intra în discuţie:
– Nu am mai fost niciodată abordat astfel de o femeie, a recunoscut în timp ce îşi masa gâtul.
– Nu sunt o femeie oarecare, i-a şoptit apropiindu-se prea mult de urechea lui.
Piticul a mai aruncat o privire demonică în decolteul femeii apoi a întrebat pe un ton blând:
– Şi despre ce treabă este vorba?
– O crimă, a spus atât de normal încât chiar şi el s-a cutremurat.
– O crimă?
Urona i-a pus degetele pe buzele scârboase făcându-l să tacă, după care s-a uitat în jur pentru a se asigura că nu o urmăreşte nimeni:
– Da, o crimă. Vei fi plătit regeşte şi te vei putea retrage pentru totdeuna din afacerea asta.
Creatura simţi un nod în gât dar a încercat să alunge senzaţia:
– Despre cine este vorba?
Încă odată a privit în jur, apoi s-a apropiat de urechea lui şi i-a spus calm:
– De mine.
Creatura s-a cutremurat şi şi-a retras capul de lângă al Uronei. A luat o înghiţitură de vin pe nerăsuflate, şi-a şters urechile şi a privit-o aproape disperat:
– Eşti nebună?
– Uneori, ţi-am spus. Dar ce contează pe cine ucizi dacă vei fi plătit?, şi i-a aruncat un săculeţ plin cu monezi din acelea ciudate pe care piticul părea să le fi recunoscut imediat.
– Surimani?!
Femeia i-a astupat cu repeziciune gura:
– Nu rosti cuvântul ştii bine că poţi fi spânzurat şi am nevoie de tine ca să mă ucizi.
– De ce nu te sinucizi, dacă tot eşti atât de nebună?
Urona a scos un chicot:
– Am mai încercat dar nu a mers.
– Şi ce anume nu a mers?
– Nimeni nu a crezut.
– Nu te înţeleg, pe cuvânt de onoare.
Urona s-a înfipt în calfa de vin pe care a dat-o peste cap dintr-o singură înhiţitură:
– Să-ţi explic! Sunt printre ultimii surimani, a spus foarte încet ultimul cuvânt. Regalitatea îi caută pe ultimii rămaşi. Eu nu am reuşit să trec niciodată neobservată iar cunoscătorii înţeleg imediat despre ce este vorba, i-a făcut cu ochiul. Ei bine, am lansat zvonuri că m-am sinucis dar din păcate nu au avut efect. Atunci nu îmi rămânea decât să recurg la o crimă adevărată. De aceea am nevoie de tine. Cine ţi-ar pune la îndoială cuvântul? Mai ales că le vei arăta şi două dintre monezile pe care ţi le-am dăruit.
Piticul începea să înţeleagă, era doar o prefăcătorie iar el era plătit pentru a răspândi zvonul despre uciderea surimanului:
– Bine, şi cum vrei să faci asta?
– Mă gândeam să plecăm împreună şi să ne pierdem în noapte. După o oră te vei întoarce plin de sânge, rănit, bătut şi schingiuit, dar fericit pentru că ai reuşit să omori un suriman.
– Şi treaba cu bătaia o înţeleg, dar cum le voi da cea mai de preţ dovadă, trupul?
Femeia l-a privit insistent:
– Nu te prea pricepi, nu? Oricine ştie că surimanii dispar imediat ce au fost ucişi. În cazul de faţă va fi suficient cuvântul tău, şi apoi imediat ce te vei întoarce prietenii mei, a arătat spre măsuţa întunecată, vor juca o piesă inedită. Te vor acuza că cine ştie ce mi-ai făcut şi vor pleca să mă caute dar nu înainte de a promite că se vor răzbuna. Avem martori, avem motiv, sau poate nu, dar ce contează, doar eşti un criminal.
Piticul şi-a mângâiat barba lungă şi nearanjată. Nu putea să nu recunoască că punga aceea cu galbeni l-ar fi scos din multe încurcături, însă totul i se părea de-a dreptul ciudat:
– Bun, asta s-ar rezolva. Dar toată lumea a văzut că tu m-ai abordat. Cineva s-ar putea gândi la un complot.
– Sigur că te-am abordat şi mai mult te-am angajat pentru al ucide pe Dutt Le Grande.
– Pe duce?
– Exact, atunci te-ai hotărât să ţii banii pentru tine şi să scapi de mine.
– Oricum nu o scot la capăt cu tine. Bine sunt de acord. Şi acum?
– Aşteptă!
Piticul nu mai înţelegea nimic. Ce vroia femeia şi dacă era ăsta era adevăratul motiv pentu care îl angajase. Se simţea uşor ameninţat dar poate frumuseţea ei era de vină.
În scurt timp şi mai mulţi tâlhari şi criminali au intrat în tavernă, iar pentru Urona acela era momentul perfect. A mai băut o calfă de vin şi i-a şoptit piticului:
– Am să mă prefac beată. Tu ţine-mă bine şi zâmbeşte-le ştrengăreşte, astfel nu vor vedea mai mult decât o femeie beată şi un pitic ce încearcă să profite de ea.
Ralph a făcut întocmai şi în scurt timp a reuşit să o scoată din tavernă sub chicotele de îmbărbătare ale celorlalţi.
*
A trecut o oră, o oră de chin şi disperare pentru cei doi străini, abia atunci Piticul a intrat în tavernă plin de sânge şi de sgârieturi. Oricine putea să-şi dea seama despre ce e vorba, cu toţii îl priveau înspăimântaţi, parcă dezaprobând ceea ce a făcut.
Ralph s-a aşezat la masa obişnuită şi a cerut o calfă de vin. Chiar şi privirea lui era rece şi descumpănită. Călătorul cel vârstnic s-a apropiat de el şi l-a întrebat în şoaptă:
– Ce s-a întâmplat?
Piticul a sorbit cu repeziciune vinul încercând să alunge gândul acela, descumpănit a răspuns:
– Ceea ce şi-a dorit să se întâmple.
Bărbatul a schiţat un zâmbet de sub pălăria mare apoi şi-a reluat trăsăturile aspre şi gesturile panicate, urlând cât îl ţinea gura:
– Ai ucis o femeie?!
Ralph, de acum, simţea că nu îşi mai simte picioarele. Poate din pricina vinului sau a frigului ce l-a îndurat:
– Nu era doar o femeie, a răspun cu scârbă. Era o… şi s-a oprit la timp deoarece a văzut pe feţele tuturor că au înţeles.
– Am să mă răzbun, îţi jur că dacă a păţit ceva am să mă întorc după tine iar ceea ce va urma nu o să-ţi placă.
Bărbatul i-a făcut semn copilandrului şi împreună au părăsit taverna sub privirile stupefiate ale clienţilor.
Din nu ştiu ce motiv, Ralph a ieşit după ei. De cum a ieşit i-a văzut chipul vârstinucului ce tocmai îşi scosese pălăria pentru a simţi mai bine aerul rece al începutului de iarnă:
– Lord Tioris, a murmurat de teamă să nu fie auzit.
Bărbatul şi-a întors chipul către el şi i-a strâns mâna prieteneşte:
– Poate că eşti un criminal dar mi-ai fost de mare ajutor în seara asta, şi i-a înmânat o nouă pungă cu bani.
– A, nu!, s-a fofilat piticul. Nu e cazul, serios. Până la urmă nu am făcut nimic doar am jucat puţin teatru.
– Tocmai de aceea meriţi să fii răsplătit….
– Mai bine luaţi-mă cu domnia voastră. Poate o să aveţi nevoie de un criminal prin locurile prin care o să vă aventuraţi.
Cei doi s-au consultat din priviri apoi bătrânul i-a dat acceptul:
– La ora nouă, în zorii zilei te aştept în port. Vom pleca cu „Sorana”, vasul fostului cardinal De Reche. Dar, ai grijă să nu cumva să te urmărească cineva…
– Fiţi pe pace. Cine poate urmări un pitic?
Bătrânul l-a bătut prieteneşte pe umăr. Chiar înainte ca piticul să reintre în tavernă întrebarea a sunat atât de firesc:
– Şi Urona?
– A, da. Mi-a spus că vă aşteaptă în port dar până atunci mai are unele lucruri nerezolvate.
– Inconştienta, a bolborosit bărbatul fără să fie auzit.
O pală rece de vânt s-a pogorât peste Belve, făcând pe oricine să tremure în faţa ei. Străinii s-au îndepărtat de tavernă lăsând felinarul să le fie călăuză din depărtare.
*
Dimineaţa aceea a fost mai friguroasă ca precedentele, aproape că se puteau auzi pietrele trosnind sub frigul ce le apăsa. Corăbiile erau ancorate şi îşi aşteptau clienţii. Lordul Tioris stătea pe lespedea de lemn a unueia dintre ambarcaţiuni, privind în depărtare. Gândul i se îndrepta la anii aceia în care domnise peste Selle. Cât de departe i se păreau acum. După ultimul război toţi surimanii au fost exilaţi şi ucişi, despre el nu se ştia că ar fi un suriman dar frumoasa lui soţie, Urona abia păcălise moartea.
Fuseseră vremuri îmbelşugate, mai ales pentru surimani, ce pe atunci, conduceau jumătate din regatele ţării iar femeile lor erau tratate mai bine decât regina. Aveau bani, moşteniţi din moşi strămoşi şi mai mult aveau puteri de care toată lumea se temea. Însă odată cu venirea războiului nici una din aceste puteri nu le-a mai servit la nimic. Cei mai mulţi au ars de vii în încercarea de-a scăpa din crudele închisori ale trolilor. Nici cu el destinul nu fusese mai blând. Era acuzat că şi-a luat soţie surimană iar asta era văzută precum o crimă cumplită. Îl alungaseră din Selle şi îl lăsaseră pradă deznădejdiei. Dar în ziua în care Urona s-a întors a simţit că poate să o i-a de la capăt şi unde altundeva dacă nu pe indepărtatele insule Cyrene, acolo unde nici un om nu pusese piciorul?
Îi ajunseseră la urechi vorbe că acolo ar mai trăi şi alţi surimani, probabil că cei mai norocoşi, căci drumul era lung şi multe primejdii aveau să-i pândească la fiece colţ, iar el ştia în sufletul său că toate astea nu sunt simple vorbe.
De cum a văzut-o pe Urona gândul i s-a spulberat iar chipul i-a devenit luminos. La doar câţiva paşi în spatele femeii a observat o creatură mică al cărui chip nu putea fi zărit din pricina pelerinei maronii ce îl acoperea cu totul. A ghicit imediat că este vorba de Ralph Piticul, căci alte creaturi de acea statură nu mai văzuse pe acolo. Urona a fost cea dintâi care s-a apropiat de Tioris şi l-a luat în braţe drăgăstoasă:
– Cum ai petrecut noaptea?
– Aşteptându-te pe tine. Eşti nebună?
Vroia să o muştruluiască pentru că a dispărut de lângă el însă piticul ce tocmai s-a apropiat le-a întrerupt discuţia:
– Bună dimineaţa, a spus somnoros. Sper că avem cabine bine dotate.
Urona l-a privit surpinsă:
– Şi ce cauţi aici?
– Eu l-am invitat, a intervenit bărbatul. M-am gândit că o să ne fie de folos.
Urona l-a privit suspicios şi a urcat cu eleganţă pe puntea vasului. Cei doi au mai rămas un timp:
– Ştii că nu eşti în siguranţă alături de noi.
Piticul a confirmat.
– Atunci de ce vrei să vii cu noi?
– Crezi că e uşor să ucizi în numele coroanei, ori decâteori au ei chef? Vreau să scap de viaţa asta. Vreau să trăiesc liniştit măcar de acum în colo.
– Eh bătrâne, a zâmbit lordul. Îmi e teamă că de acum încolo va veni greul.
– Cel puţin ştiu că nu sunt nevoit să mai ucid pentru ei. Prefer să merg cu voi. Dar unde mergeţi?
Bărbatul a rămas un timp pe gânduri ca şi cum nu ar fi avut deplină încredere în interlocutorul său:
– Mergem spre paradis.
Piticul a zâmbit, mulţumit de răspuns. Apoi s-a îndreptat spre vas legănându-se liniştit.
*
Erau de două zile pe mare. Din fericire apele au fost destul de calme, astfel că Urona nu a simţit răul de mare ca de obicei ba mai mult a avut parte de două zile liniştite şi călduroase. Era deosebit de cald pentru acea perioadă a anului, doar dimineaţa se simţea aerul rece şi uscat ce anunţa o iarnă grea. Lordul şi soţia lui nu mai ieşireră, din cabina mică cu iz oriental, de când se îmbarcaseră. Astfel au avut timp să se mai gândească şi la ei şi să lase necazurile pentru mai târziu.
Iann, băiatul cel blond, stătea în camera de vis-a-vis, împrună cu Ralph ce îi împuiase capul cu poveşti, devenite de acum plictisitoare.
Şi această zi era una din acelea minunate. Soarele se îmbina cu marea dându-i un aer mistic şi mult prea familiar. Iann şi piticul încercau să desluşească cuvintele ce le susurau valurile. Tânărul susţinea că cunoaşte limbajul apelor şi pe cel al peştilor, fermecându-l astfel pe noul său prieten.
În scurt timp li s-a alăturat şi lordul. Purta aceiaşi pelerină vrăjitorească dar renunţase la pălăria mare ce îi ascundea chipul:
– Ce se întâmplă aici, a interogat bărbatul? Doar nu te-a dus şi pe tine cu limbajul apelor?
Piticul i-a aruncat o privire răutăcioasă tânărului său prieten şi s-a întors binevoitor spre bătrân:
– Ba se pare că am căzut în plasă.
Bărbatul a râs înăbuşit pentru a nu-şi jigni prea tare interlocutorul:
– Este un pui de şmecher băiatul ăsta, nu-i aşa?
Iann părea de-a dreptul derajnat de remarca bătrânului şi a decis să se apere:
– Dar le cunosc cu adevărat graiul, doar că sunt puţin cam neexperimentat.
Piticul s-a îmbufnat şi i-a răspuns sec:
– Dacă el crede asta…
– Nu, a sărit tânărul. Vă jur că spun adevărul, a coborât vocea, am studiat cu Rnadall.
Ambii au rămas uimiţi, însă bătrânul era stupefiat. Îl luase de atâţia ani pe băiat în slujba lui şi habar nu avea că studiase cu unul dintre cei mai mari învăţaţi:
– Şi de ce nu mi-ai spus, a interogat bătrânul?
Băiatul s-a făcut roşu ca focul şi s-a fâstâcit. Nu ştia dacă este bine sau nu să-i spună adevărul. Maestrul îl avertizase să nu spună vreodată cuiva mai ales că la fel ca şi pe călătorii noştri îl însoţea acelaşi secret terifiant ce nu putea fi rostit:
– Pentru că m-a rugat să nu o fac, a răspuns simplu.
Bătrânul şi-a mângâiat bărbia gânditor, poate că nu avea rost să mai discute pe seama acestui subiect, mai ales în prezenţa lui Ralph. L-a luat pe Iann după gât cu o mână, făcând acelaşi gest cu piticul, cu mâna rămasă liberă:
– Să lăsăm prostiile. Peste două zile ajungem la Pavillion, vom înnopta acolo, pentru câteva zile. Aş vrea să fiţi prudenţi şi să încercaţi să nu daţi de bănuit. Numai zeii ştiu ce le-ar face ultimilor surimani.
Piticul l-a privit nedumerit:
– Dar domnia voastră, băiatul şi eu nu avem de ce să ne facem astfel de probleme.
Băiatul şi bătrânul şi-au zâmbit cu subânţeles:
– Priveşte, l-a îndemnat lordul pe pitic în timp ce şi-a ridicat mâneca pelerinei.
Piticul a scos un chicot uimit:
– Dumneavoastră?!
– Şi băiatul, a răspuns simplu. Se pare că doar tu nu ai de ce să-ţi faci griji.
Ralph, a mai rămas o clipă cu ochii pe desenul ciudat, în formă de stea cu nouă colţuri, fiecare reprezentând câte un cer, unul mai sus decât altul. Era credinţa sacră a surimanilor. Ei credeau că prin puterea celor nouă ceruri, legate printr-un sigur luceafăr, ajung la performanţe spirituale ce altor secte nu le-ar fi fost date. Surimani erau, de obicei, născuţi din vrăjitorii unor timpuri îndepărtate. În secolul al şaisprezece-lea unul dintre ei, care mai era şi nobil, Alfred de Saint Doming, a creat această sectă, deoarece sumerienii deveneau tot mai puţini. Era nevoie de forţe proaspete pentru a-şi înmulţi rasa aşa că a adoptat această metodă inedită. La doar mai puţin de un secol, cei iniţiaţi cât şi cei născuţi cu sânge pur, au fost alungaţi şi ucişi.
Trecuseră doar şase ani de când surimanii fuseseră persecutaţi şi ura împotriva lor nu încetease, deoarece oamenilor le era teamă de tot ceea ce nu puteau înţelege. Oricine ar fi văzut semnele celor doi ar fi urlat ca din gură de şarpe astfel alarmând gărzile, iar soarta le-ar fi fost aceiaşi ca şi a celor ce şi-au dat viaţa cu şase ani în urmă.
Nu ştiau dacă sunt ultimii rămaşi şi nici nu le prea păsa, în acest precis moment era important să ajungă în siguranţă, în Paradis, aşa cum spunea lordul Tioris.
Piticul avea o deosebită admiraţie faţă de bătrânul lord. Cu mult timp în urmă fusese în slujba lui ca castelul, Fontene, doar că atunci era un copil. Făcea parte din neamul piticesc al Munţilor de Sus, acolo unde omului îi era teamă să pună piciorul. Cei ce coborau din munţi erau folosiţi de regalitate ca mercenari sau tâlhari, altă soartă nu prea aveau printre oameni, de aceea atunci când prindeau vreunul în înaltul munţilor îl schingiuiau până la moarte.
Lordul Tioris le ştia destul de bine povestea, şi atunci când micul Ralph a ajuns la castelul său, nu numai că l-a ascuns de ochii celor ce aveau nevoie de o astfel de creatură, dar i-a dat şi bani pentru muncile simple pe care le făcea în deosebi pe timp de noapte.
Ralph nu îndrăznea să-i spună lordului că el este cel căruia i-a redat libertatea după doar doi ani, şi bani pentru drum. Şi tot el l-a sfătuit să se întoarcă la ai lui deoarece oamenii puteau să fie destul de cruzi. Poate că şi de aceea se hotărâse să-l urmeze atunci când i-a zărit chipul. Chiar şi acum, când îl vedea, avea o uşoară tresărire şi amintiri minunate din acea perioadă. Cum ar fi putut să nu-l îndrăgească, pe cel ce-a luptat o viaţă întreagă împotriva sclavismului şi şi-a dorit ca toate speciile să fie considerate umane?
Ajunseseră în minunatul port al oraşului Pavillion de vreo zece minute. Ralph se ţinea de pelerina lordului pentru a nu fi trântit în îmbulzeala creată la coborâre. Lângă el stătea Urona ce îl ţinea strâns de mână pe Iann.
De îndată ce au coborât au reuşit să întrezărească printre plafonul de nori lăsat prea jos, căsuţele mici dar somptuoase ale oraşului. De jur împrejurul portului se aflau zeci de hanuri ce rămâneau deschise până în zorii zilei apoi o luau de la capăt. Atmosfera era una animată. Bărbaţii îşi plimbau consoartele la braţ admirând frumuseţea portului în bătaia lunii, copii străzii se ghemuiseră în diverse colţişoare şi cântau pentru a mai uita de frig iar măturătorii îşi începuseră activitatea.
Chiar dacă frigul începuse să-i dea târcoale micului orăşel nu îşi pierduse acea frumuseţe angelică cu care turiştii erau atât de obişnuiţi.
Urona a tras aer în piept şi a spus mulţumită:
– Aş putea trăi aici toată viaţa.
De sub pălăria lordului aproape că se putea citi un zâmbet ce-i dădea dreptate:
– Ştii bine că nu putem trăi printre oameni. Sper doar să mai am atâtea zile cât să vă văd în siguranţă.
Tânărul Iann simţi cum i se urcă sângele la cap. Nu suporta să-l audă vorbind astfel:
– Dar sigur că veţi avea şi mai mult veţi trăi alături de noi în acel paradis pe care ni l-aţi promis.
– Lasă prostiile copile, nimeni nu e nemuritor pe lumea asta. Mai bine hai să ne găsim un adăpost.
Piticul l-a privit şocat şi fără să îşi dea seama a spus, mai mult pentru sine:
– Piticii din nord sunt.
– Ce sunt, a întrebat Urona surpirinsă.
– Nemuritori, a schiţat un zâmbet prostesc.
Bătrânul i-a tras după el sfătuindu-i să lase prostiile pe mai târziu. Se făcea tot mai frig iar ei trebuiau să ajungă la cel mai apropiat han, pentru a se încălzi şi a mânca ceva.
Urona s-a apropiat de soţul ei şi i-a şoptit impacientată:
– Mi-ai spus că ai adus-o, şi cu toate astea nu am văzut-o.
– Toate la timpul lor.
*
Hanul nu era prea bine dotat şi nici decum un domn nu ar fi poposit acolo. Dar ei erau prea obosiţi şi înfriguraţi pentru a mai face mofturi. De cum au intrat au observat că nu avea prea mulţi clienţi iar cei doi bărbaţi ce stăteau la o masă erau prea beţi pentru a mai băga în seamă patru străini.
S-au aşezat la o masă şi au comandat mâncare şi băutură. Nici unul nu a observat că cea ce-i servea era o femeie între două vârste. De obicei femeile nu aveau voie să întreţină clienţi după apusul soarelui iar cele ce erau prinse erau aruncate în închisorile destinate vrăjitoarelor şi erau tratate aidoma.
Când a venit cu băutura, Tioris a prins-o de mână şi a privit-o în ochi, avea senzaţia că o cunoştea şi de obicei când avea o astfel de senzaţie era şi adevărată:
– Aveţi camere, a întrebat-o în timp ce îi studia trăsăturile?
– Doar două, a glăsuit speriată din pricina strâmtorii.
– Sunt suficiente, a liniştit-o călătorul dându-i drumul mâinii.
Femeia a dat să plece însă s-a întors dându-şi seama că a uitat să întrebe ceva:
– Ce sos doriţi la friptură?
Urona şi-a dat părul mult prea blond pe spate şi i-a răspuns plictisită:
– Nu are importanţă, alege tu.
– Foarte bine, s-a supus femeia.
Cina a decurs normal, doar pe Tioris îl chinuia acel chip ce îi părea atât de cunoscut. Şi vocea aceea uşor răguşită şi misterioasă ca un clinchet al unui clopot ruginit.
Femeia i-a condus până la camerele lor. Mai întâi pe Iann şi pe Ralph, pe urmă pe Urona şi pe Tioris. Tioris a fost cu adevărat surprins de cameră, era micuţă dar intimă. Mirosea a iasomnie şi a trandafiri, iar înăuntru mocnea un foc roşeatec ce dădea întreg farmecul. S-a întors să-i plătească femeii şi atunci a văzut-o în lumina palidă a focului:
– Contesa De Sion.
Femeia a rămas îmărmurită pentru o clipă apoi l-a împins în cameră, sub privirile întrebătoare ale Urniei, şi a încuiat uşa de două ori:
– De unde ştii, s-a auzit vocea ei tremurată.
Bărbatul s-a desprins din strâmtoarea femeii şi s-a dus lângă soţia sa:
– Staţi liniştită contesă, sunt lordul Tioris. Vă amintiţi?
Contesa a stat o clipă pe gânduri apoi faţa i s-a luminat dintr-o dată:
– Dragă domnule. Nu credeam că mai există vreunul.
– Mai există doamnă, mai există! Dar cum aţi ajuns aşa?
Femeia s-a aşezat pe marginea patului lăsând să îi curgă două lacrimi:
– Atâta chin, atâta pedeapsă. Dacă aţi şti cum e să-ţi vezi soţul şi copii arzând de vii în lagărele regalităţii. Am fost sfâşiată de durere. După cum vedeţi, cu ultimile puteri, mi-am schimbat uşor înfăţişarea şi mi-am ascuns cu multă pudră desenul. Timp de patru ani am trăit laolată cu oamenii străzii, mâncând de prin gunoaie şi purtându-mă ca ei. Dar şi peste mine a dat un oarecare noroc. Acu doi ani, cel ce are acest han m-a luat sub protecţia lui, mai târziu mi-a aflat secretul dar nu m-a dat în vileag ba chiar m-a luat de soţie scoţându-mă astfel din ruşine. Acum o lună şi-a dat sufletul iar eu am rămas aici să-i duc munca mai departe. Dar dumneavoastră domnule?
Urona, profund mişcată, s-a apropiat de ea şi i-a luat mâinile într-a le sale:
– Dragă contesă, eu sunt una din tulimane (cel mai înalt grad de cunoaştere), am putut să mă salvez fără prea mari probleme şi chiar mi-am cultivat această putere în ultimi şase ani. Cât despre soţul meu, nimeni nu a ştiut că el ar fi unul de-ai noştrii. Făcea parte din partea secretă a sectei, el a fost pedepsit doar pentru că m-a luat de soţie. După ce am scăpat m-am întors la el şi am hotărât să ne găsim fericirea departe de ochii aceştia neiertători.
Contesa părea emoţionată, lacrimile îi curgeau în continuu abia dacă îşi mai putea stăpâni sughiţurile:
– Şi încotro vă îndreptaţi?
– Spre paradis dragă doamnă, spre paradis, i-a răspuns lordul după cum avea obiceiul.
– Credeţi că…, dar s-a oprit simţind că întrebarea nu îşi avea sens?
Urona şi-a privit soţul în ochi şi i-a strâns şi mai tare mâinile:
– Sigur că puteţi. Ce fel de oameni am fi dacă nu ne-am ajuta semenii? Peste trei zile avem următorul vapor şi chiar vrem să veniţi cu noi.
Chipul femeii s-a luminat dintr-o dată, şi-a şters lacrimili şi i-a sărutat obrajii Uronei:
– Nu o să vă pară rău, vă jur, şi s-a făcut nevăzută în spatele uşii.
Tioris îşi privea soţia cu gingăşie:
– Nu credeam să mai existe cineva înafară de noi.
– Lasă vorba şi aratămi-o, s-a milogit femeia.
– Urona, doar ştii că e periculos.
– Vreau să văd doar ce culoare are, atâta tot.
Bărbatul şi-a scărpinat bărbia aşa cum făcea atunci când era pus în dificultate:
– Şi dacă este roşie, ce ai să faci?
– O să caut spionul.
Bărbatul a zâmbit şi a căutat sub mantia lungă, după care a scos o jumătate de spadă ce părea a fi făcută dintr-un cristal. Aceasta era de un verde fosforeşcent ce aproape că lumina încăperea. Nu i-a arătat-o decât pentru o clipă apoi a ascuns-o la loc sub mantie:
– Se pare că suntem în siguranţă.
– Da, a spus femeia mulţumită aruncându-se în pat. Se pare că suntem printre prieteni.
A DOUA CARTE
Prima zăpadă din acea iarnă cădea necontenit. De două zile cerul era alb ca varul iar pământul abia mai putea respira sub mantia rece. Era un frig ce nu se putea descrie în cuvinte, prea puţini se mai aventurau pe străzile înguste ale Pavillionului. Acum hanurile şi tavernele erau goale doar musafirii ce veniseră înainte de ninsoare mai sălăşluiau acolo.
Lordul Tioris sorbea liniştit din ceaiul pe care il făcuse contesa. Stăteau cu toţii într-o singură cameră, pentru a nu irosi prea multe lemne, şi încercau să privească cu optimism spre ziua de mâine.
Zvonurile că alţi surimani ar mai trăi circulau cu repeziciune şi toţi vroiau să plece cât mai departe acolo unde blestemul rasei nu i-ar mai fi urmărit. Dar timpul le era duşman şi după cum spunea contesa mai aveau poate chiar săptămâni de aşteptat până când ninsoarea avea să se potolească şi apele să se dezgheţe, pentru a le înlesni călătoria.
De când blestemul alb se pogorâse asupra lor, avuseseră ocazia să se cunoască mai bine, să-şi cunoască poveştile pe care i-a adus împreună şi să-şi exprime ura faţă de regalitate.
Regalitatea devenise tot mai puternică pe la sfârşitul secolului al şaisprezecelea, atunci a început să abuzeze de puterea ce o îi tot creştea. Surimanii au fost cei mai temuţi duşmani ai regalităţii şi în special ai episcopului De Funest, care conducea din urmă. Părinţii episcopului făcuseră parte dintre cei mai influenţi surimani, dar el nu a acceptat niciodată să urmezea calea lor, poate pentru că a văzut că într-o zi or să piară.
Acum rege era Juseph al doilea, un copil de doar treisprezece ani, pe care episcopul ştia să-l mânuiască împotriva surimanilor şi mai nou, împotriva necromaţilor. Însă doar gândul că ar mai trăi şi un suriman îl făcea pe episcop să nu aibă somnul liniştit şi mânia să îi crească. Ura lui faţă de aceştia era peste măsură şi uneori s-ar putea crede că avea şi motive.
Nu erau prea mulţi cei ce ajungeau la un nivel superior de cunoaştere, însă aceia, erau deosebit de puternici, aşa cum un om nu ar fi reuşit să fie vreodată. Episcopul ştia bine că dacă cei ce se numeau tulimani printre surimani puteau să nimicească întreaga regalitate doar cu puterea gândului, iar asta îl speria de moarte. De multe ori se gândea că poate nu făcuse bine atunci când îi alungase şi îi omorâse. Coşmarurile sale îi spuneau că aceştia se vor întoarce iar el va fi cel dintâi pedepsit.
Şi necromaţii îi prevesteau o astfel de soartă, tocmai de aceea marele episcop îi vâna şi îi vroia morţi. Dorea ca tot ceea ce are legătură cu surminaul să dispară, pentru vecie.
Micul rege îl asculta orbeşte, chiar dacă buna regina-mamă, îşi implora fiul să nu-i dea ascultare. Şi pe bună dreptate, căci Elizabetha Cea Mare, făcea parte dintre surimani şi trăia cu această povoară de prea mulţi ani. Iar atunci când auzea că un alt seamăn a fost ucis inima i se umplea de lacrimi şi de durere.
Aşa că în acel timp friguros regina a decis să fugă, îmbrăcată în hainele unei servitoare, şi să-şi caute semenii pentru a pune capăt acestor nedreptăţi.
Astefl în acea seară extrem de friguroasă regina Elizabetha a reuşit, îmbracătă în hainele unei servitoare, să iasă pe poarta mare a castelului Firne. Nu avea idee încontro s-o apuce sau unde avea să-şi găsească semenii. Nu se mai folosise de magia surimanilor de prea mult timp si uitase multe din principalele formule. În mod normal un suriman ar fi ştiut în ce parte a lumii se află tovarăşii săi, dar ea era dezorientată şi frigul acela pusese stăpânire pe ea. Nu avea de ales decât să încerce să ajungă în Pavillion, acolo nu ajunsese încă influenţa episcopului De Funest iar surimanii mai aveau o şansă. Era convinsă că dacă ar mai exista vreunul acolo s-ar ascunde. Problema era gerul care nu permitea nici corăbiilor şi nici trăsurilor să traverseze dincolo de Belve. Dar aflase de la una din slujnicele sale, care era o necromată, că aceştia au închiriat câteva trăsuri pentru a fugi din Belve, iar pentru ei timpul era prielnic, căci gărzile regalităţii nu aveau curaj să iasă de prin casele lor pe un astfel de timp.
Nu-i mai rămânea decât să se ducă la Hanul Doamnei Fires, acolo unde se ascundeau majoritatea necromaţilor.
Femeia a făcut un efort supra omenesc pentru a ajunge la hanul de la periferia oraşului. Dimineaţa începea să apară rece cu noi fulguieli. Abia a reuşit să ajungă la porţile hanului când a văzut că o trăsură cu câţiva nobili se pregătea să plece:
– Luaţi-mă şi pe mine, a ţipat femeia încercând să se facă auzită!
Căruţaşul a oprit trăsura şi a privit spre nobili. Aceştia i-au făcut semn să oprească şi au aşteptat ca femeia să se apropie:
– Domnii mei, a continuat regina, vă rog luaţi-mă cu dumneavoastră. Ştiu că sunteţi necromaţi şi eu sunt o răzvrătită.
Cei trei bărbaţi s-au îngălbenit auzind cât de direct pronunţă acea nesăbuită numele necromatului. Un bărbat mai tânăr cu plete şi ochii de un verde smarald i-a făcut semn să urce:
– Sunteţi o necromată, a întrebat?
Regina nu ştia ce să-i răspundă îi era teamă că dacă vor afla adevărul despre religia ce îmbrăţişa ar fi dat-o direct pe mâna episcopului pentru a obţine iertarea. Atunci într-un gest disperat şi-a dat jos eşarfa arătându-şi chipul regal. Cei trei au înmărmurit când şi-au recunoscut suverana.
Cel mai în vârsta a încercat să se scuze însă nici un cuvânt nu-i ieşea pe gură. Femeia a văzut că bărbatul este în dificultate şi aproape cititndu-i gândul a încercat să-l liniştească:
– Fiţi pe pac, nu sunt de acord cu tânărul suveran, tocmai de aceea am fugit în toiul nopţii.
– Dar, Maiestate…
– Spune-mi Liz, nu vreau să dau de bănuit. Dar, încotro vă îndreptaţi?
– Sperăm să ajungem la Pavillion, a răspuns tânărul.
Regina şi-a aranjat eşarfa ascunzându-şi chipul cu grijă:
– Foarte bine, acolo vreau să merg şi eu.
Trăsura a pornit cu greu prin omătul gros ca o pătură. Dar de înadtă ce s-a pus în mişcare femeia s-a simţit mult mai bine, ba chiar s-a lipit de banchetă relaxându-şi spatele şi picioarele:
– Cathrina mi-a povestit despre aşa zisul club al necromaţilor, a încercat să se justifice. Ea e cea care m-a şi ajutat să fug. Sunt în pericol la fel ca dumneavoastră.
Cel de-al treilea bărbat, cel ce nu scosese nici un cuvânt până atunci a spus mirat:
– Cine ar îndrăzni să ridice mâna asupra suveranei?
Elizabeth a oftat îndelung:
– Cine altul dacă nu episcopul De Funest? El e cel care îl conduce pe micul rege, e doar un copil şi poate fi influenţat foarte uşor.
– Atunci ar trebui să scăpăm de episcopul ăsta, a tras concluzia tânărul.
– Nu este atât de uşor, a spus dezamăgită regina. Dar domnilor, nici nu ştiu în compania cui călătoresc.
Cei trei au roşit pe dată dându-şi seama că nu se prezentaseră în faţa suveranei. Tânărul a fost cel dintâi ce şi-a prezentat omagiile şi s-a prezentat:
– Sunt Alberd De Fonte, nepotul răzvrătitului Tioris ce a fost alungat din pricina soţiei sale surimane.
Femeia a zâmbit în sinea ei. Nici măcar nepotul său nu ştia că lordul era unul dintre cei mai puternici surimani. Asta dacă mai era în viaţă, din câte ştia ea ar fi trebuit să fie destul de bătrân.
Cel de-al doilea, bătrunul, s-a prezentat la rândul său:
– Eu sunt Julien De Trou, la ordinele dominei voastre.
Regina a făcut un gest din cap dându-i de înţels că este încântată.
Cel de-al treilea, ce nu era prea vorbăreţ, acum roşu ca racul, a făcut o plecăciune din cap şi s-a prezentat:
– Eu sunt un biet ţăran, mă numesc Jules. Odinioară am făcut parte din nobilime, dar aşa după cum ghiciţi părinţii mei au fost nişte surimani, iar după moartea lor am fost alungat şî toate averile mi-au fost luate.
– Bietul de tine, a îngânat regina vizibil impresionată. Domnii mei, am auzit că pe undeva ar mai exista surimani. Voi ce credeţi?
Tânărul Alberd a zâmbit ascunzând în acel surâs un secret nebănuit:
– Sigur că mai există. Mătuşa Urona nu a murit în timpul lagărelor, a şoptit mai mult.
Regina a schiţat un zâmbet. Şi-o amintea pe Urona, întotdeuna le eclipsase pe doamnele de la curte, prin frumuseţe şi şarm. În plus era educată şi avea o cultură bogată, ceea ce nu li se prea permitea femeilor din vremea aceea. Dar surimanele nu erau considerate a fi simple femei mai ales pentru că ele ajungeau mult mai repede la faza finală, ceea ce îi eclipsa pe bărbaţii surimani. In cultura surimană femeia era divină, sfântă, de neatins. Ei i se atribuiau toate meritele începând de la creaţia lumii până la sfârşitul acesteia:
– Era tare frumoasă, a spuspinat regina. Mi-aş dori să o mai revăd.
Julien De Trou a şters cu mâneca geamul aburit al trăsurii şi a spus printre suspine prelungite ce semănau ca o agonie:
– Ce bine ar fi să mai existe.
– De ce spuneţi asta, s-a minunat regina?
Bărbatul s-a uitat pe geam după care s-a întors către interlocutoarea sa:
– Vă daţi seama ce ar putea face necromaţii uniţi cu surimani? Am putea să ne reluăm locurile bine meritate ce le-am pierdut din pricina minţilor înguste. Atât noi cât şi surimanii am fost asupriţi pe nedrept, s-au spus tot felul de lucruri despre noi, marea majoritate provenind din imaginaţia sau răutatea unora. Am fost persecutaţi prea mult timp, iar persecuţia noastră abia a început.
– Aşa este dragă prietene, i-a confirmat regina. Dacă surimanii sunt asupriţi de aproape un secol, asupra capetelor voastre deabia de acum începe blestemul. Am pierdut mulţi nobili de cea mai bună speţă şi mulţi supuşi cu adevărat credincioşi din pricina Cardinalului Feres şi a episcopului De Funest. A venit momentul să punem capăt acestor nedreptaţi.
Bărbatul cel tânăr a oftat şi el:
– Nu credeam că regina-mamă ar fi de acord cu cei consideraţi duşmanii lumii.
Regina a schiţat un zâmbet îndurerat:
– Nu aş putea altfel, şi şi-a descoperit desenul ce o făcea o surimană.
Chipurile celor trei au rămas înmărmurite. Aproape că nu le venea a crede. Jules a fost cel dintâi care a spart liniştea:
– Acum înţeleg. Şi mă şi bucur, dacă surimanii o au de partea lor pe regină înseamnă că vor fi şi de partea noastră.
– Aşa este tinere domn, i-a surâs regina. Ne vom alia şi împreună îi vom învinge.
– Mai mult de atât, a constatat Alberd. Oamenii de rând o iubesc pe regină şi vor fi de partea noastră. În felul acesta ne vom putea răscula şi ne vom relua pământurile şi moşiile.
Regina îmbrăţişa ideea. Era adevărat că era iubită de oamenii simpli, poate că era cea mai iubită dintre reginele istoriei iar asta îi oferea un avantaj:
– Cam în cât timp credeţi că vom ajunge la Pavillion, a întrebat nerăbdătoare femeia?
– În vreo două zile, a răspuns Julien. Asta dacă nu ne va întâmpina vreun ostaşi al regalităţii.
– Fiţi pe pace, l-a liniştit Liz. Pe un astfel de timp puturoşii ăia nu ar ieşi nici în ruptul capului. Dar aveţi un loc anume unde vă veţi adăposti în Pavillion?
Tânărul s-a scărpinat în cap şi a răspuns în şoaptă:
– Există un han, condus de o fostă ducesă, surimană la rândul ei. I-am scris şi am anunţat-o că vom sosi. Mi-a răspuns spunându-mi că are o surpriză pentru mine şi că lucrurile or să înceapă să se schimbe. Nu ştiu ce a vrut să-mi spună dar bănuiesc că are un plan pus la punct.
– Foarte bine, s-a arătat entuziasmată regina!
*
Drumul era anevoios, caii se mişcau cu greutate prin omătul veşnic proaspăt. Cei patru abia îşi mai puteau ţine în frâu treumuratul. Regina părea de-a dreptul îngheţată, nici măcar nu îndrăznea să se mai mişte, din locul în care se cuibărise cu atâta grijă, de teamă să nu piardă şi ultima urmă de căldură ce o mai simţea.
Tânărul Alberd, a încercat să o învelească cu haina lui, însă mâinile îi tremurau atât de tare că nu a reuşit să ajungă până acolo. S-a lăsat păgubaşi afişând pe chip o descumpănire aproape ireală. Doar glasul tremurând al vizitiului le-a înmuiat sufletele dintr-o dată:
– Am ajuns!
Trăsura s-a oprit brusc. Nu se mai vedea nimic din splendoarea oraşului Pavillion, totul era scufundat într-o mantie albă ce îţi lua ochii şi gândurile. Nici urmă de oameni pe străzile acoperite de omăt, ca şi cum toţi s-ar fi refugiat din calea naturii. Probabil că era cea mai grea iarnă prin care trecea acea suburbie a Franţei ce se învecina cu bătrâna Belgie. Micul port al oraşului era şi el acoperit de neaua mult prea albă, apele erau îngheţate, atât de îngheţat că se putea păşi fără probleme pe ceea ce cu doar o săptămână în urmă fusese o mare albastră şi agitată.
Abia a reuşit să coboare din trăsură, ajutată mai mult de cei trei ce o adăpostiseră în trăsura lor. Nici nu îşi mai amintea cum o cheamă. O agonie dulce împresară cu o răceală demonică părea că o stăpâneşte. Nici măcar nu a realizat când a fost dusă înăuntru. Nu simţea căldura ce venea de la şeniminelul pe care nici nu îl zărea. Auzea doar şoapte ce păreau a fi străgăte de disperare şi nimic mai mult. Pentru o clipă a avut impresia că somnul pune stăpânire pe simţurile ce încă le mai nutrea. Era plăcut, prea plăcut, s-ar fi lăsat purtată în voie de acea somnolenţă dacă nu ar fi simţit cum un lichid peste măsură de cald îi frânge gâtul. Ar fi vrut să strige însă nu îşi putea mişca buzele, şi, suprinzător le avea larg deschise ca şi cum gura ei ar fi conturat un cerc perfect pe care nu îl putea stăpâni.
A început să simtă o căldură demonică, dar atât de plăcută, ce provenea din adâncul stomacului. Vocile îi deveneau mult mai clare, sunau ca nişte cristale sparte ce nu vroiau să-i lase timpanele împace. Prima oară a început să-şi simtă picioarele. Erau acoperite de ceva moale şi călduros, acea căldură îi făcea atâta bine că îi venea să zâmbească de atâta fericire. Pentru o clipă gândul la frigul ce-o înconjurase o făcu să i se zbârlească întrega piele, apoi vocea aceea blândă, ca a unei poezii melodioase o făcu să tresară:
– Gata Regina mea. De acum vă va fi bine.
A deschis ochii încercând să regăsească în acea voce o veche prietenă şi într-adevăr a găsit-o. Era la fel de frumoasă ca şi cu zece ani în urmă. Oare care era secretul ei? Un zâmbet binevoitor i s-a întipărit pe faţă, ar fi vrut să o strângă în braţe şi s-o sărute. Îi lipsise atât de mult prietenia ei. Numai ele ştiau prin câte au trecute, fără să se aibă decât una pe cealaltă. Numai ea cunoştea prin câte nedreptăţi trecuse. Erau una şi aceiaşi, o simţea mai presus decât pe o soră şi cu toate astea nimeni nu le ştia secretul, nici măcar Tioris.
A încercat să se ridice pentru a vedea dacă mai este şi altcineva în jurul lor. Femeia a întins-o la loc parcă citindu-i gândul:
– Suntem singure. E trecut de orele două, ceilaţi au adormit. Am rămas lângă Domnia Voastră pentru a mă asigura că veţi fi bine. Iar acum v-aş ruga, Doamnea Mea să închideţi ochii şi să adormiţi. Vom avea suficient timp să stăm de vorbă.
Se simţea ca un copil, şi într-adevăr ochii îi erau grei. S-a supus vorbelor ei cu atâta uşurinţă, poate că era o uşurinţă nedemnă de o regină însă simţurile nu o mai ascultau iar acea toropeală plăcută nu îi dădea voie să se împortivească.
*
Dimineaţa următoare nu era cu nimic diferită de celelalte, la fel de rece aducea aceiaşi fulgi mari ce se răzvrăteau. Contesa De Sion pregătea micul dejun în bucătăria mare în care nu mai era nici urmă de argat. Ar fi fost o adevărată minune ca în zile ca acelea un călător să mai poposească la han, aşa că le-a dat drumu argaţilor să se întoarcă la casele lor, acolo unde îi aşteptau, cel mai probabil, copii înfometaţi.
Şi totuşi acea dimineaţă aducea un aer proaspăt ca al unei speranţe redobândite. Şapte personaje, tăcute, aşteptau în sala cea mare. Nimeni nu părea prea dornic să vorbească, lăsându-se purtaţi de gânduri măreţe şi războaie ce încă nu se petrecuseră.
Urona părea scufundată într-un vis fără ieşire. Picioarele îi tremurau şi îşi dădea ochii peste cap cu regularitate, însă nimeni nu părea impresionat. Din contră păreau atât de indiferenţi. Până şi lordul Tioris privea cum alţi fulgi cad peste mantia deja depusă.
După câteva clipe chipul femeii reveni la normal. Ochii i s-au limpezit iar picioarele i s-au oprit din trmurat ca la comandă. Cu o gingăşie de nedescris a sorbit din ceaiul fierbinte ce-i gâdila nările:
– Peste trei zile se va termina, a rupt tăcerea. Abia peste o săptămână ne vom putea continua drumul. Dar trebuie să plecăm cât mai repede. Sunt pe urmele reginei.
Tioris continua să contemple cu albul infinit, de parcă, nici nu a auzit-o. Ceilalţi, însă, o priveau profund tulburaţi.
Urona a mai luat o înghiţitură din ceai şi a râs zgomotos dându-şi seama în ce situaţie îi pusese pe cei de faţă:
– Sunt o tulimană, le-a explicat scurt şi la obiect.
Feţele personelor de faţă s-au descreţit dintr-o dată înţelegând importanţa cuvântului. Tânărul Alberd, însă, nu era de fel impresionat cunoscând destul de bine secretul femeii ce-i stătea chiar în faţă.
Bărbatul s-a ridicat apropiindu-se cu graţie de fereastră:
– Am simţit că vin după ea, a spus mai mult în şoaptă de teamă ca vocea să nu-i răsune prea tare în liniştea acelei ierni. Am simţit azi noapte.
– Ştiu că ai simţi, a continuat Urona. Dar vocea i-a răsunat atât de tare asemenea unui geam spart, ce tocmai pusese stăpânire pe întreaga linişte lăsând-o undeva într-o îndepărtare nefirească. Ţi-am auzit gândul. Ţi-l aud frecvent, a chicotit ea spulberând, de acum, orice urmă din acea linişte angelică.
Uşa bucătăriei s-a trântit de perete din spatele ei apărând Contesa cu braţele pline de tăvi pe care se aflau farfurii pline cu bunătăţi:
– Dacă va continua aşa vom rămâne fără mâncare, şi ne tot îmulţim, a spus cam nemulţumită.
– Trei zile, a murmurat Ralph. Nu mai mult.
Femeia ce servea micul dejun s-a oprit pentru o clipă căutând privirea piticului:
– Da ce eşti tu, vreun vrăjitor al timpului?
– Ah, eu nu…
– Eu le-am spus, a intervenit Urona. Trei zile şi încă patru până ce zăpada se va topi, dar trebuie să plecăm mai devreme chiar dacă riscăm ca frigul să ne răpună.regalitatea se îndreaptă spre Pavillion în căutarea fugarei.
Nici nu a apucat să îşi termine fraza că regina, ce tocmai cobora scările din lemn, a scos un ţipăt de spaimă. Cu toţii au rămas înmărmuriţi, doar Urona şi-a păstrat calmul şi s-a îndreptat spre ea:
– Staţi liniştită, Regina Mea. Nu îi vom lăsa să vă găsească, s-a auzit din nou glasul ei limpede şi blând.
Regina şi-a şters fruntea de sudoarea rece ce o sâcâia de mai bine de o zi:
– Nebunul ăla de episcop ştie. De acum nu mai pot da înapoi. Dar cum pot să ştiu dacă pot avea încredere în toţi cei prezenţi?
Urona i-a întins mâna ajutând-o să coboare scara. Regina nu era bătrână şi nici decum neajutorată. Nu avea mai mult de treizeci de ani iar ochii de un negru văpaie încă mai trădau o tinereţe furtunoasă afectată de ură şi prea puţină iubire:
– Vom afla imediat, a liniştit-o Urona.
De îndată ce a instalat-o pe suverană pe un scaun s-a apropiat de Tioris care era încă pierdut pe fereastra mare a camerei principale:
– Tioris, aratămi-o!
Aproape mecanic, bărbatul a scos spada de sub mantia vrăjitorească. Femeia a zâmbit mulţumită. Spada era la fel de verde ca şi cu câteva seri în urmă:
– Suntem în siguranţă alături de aceşti oameni, Regina Mea.
Regina a făcut un semn dezaprobator:
– De acum sunt doar Liz, sunt egala voastră. Sunt o surimană şi o necromată dacă este nevoie.
Bătrânul Julien a surâs ştrengăreşte:
– Un suriman e mai mult decât un necromat. Mulţumiţi-vă prin a fi o surimană. Poate într-o zi vom ajunge şi noi ca domnia voastră, asta dacă îl vom găsi pe Michel Le Foules, cel ce se ocupă de iniţieri. Numai dacă Dumnezeu l-a ajutat să supravieţuiască.
La auzirea acestui nume regina a roşit pe loc iar Urona a avut o mică tresărie. Ambele şi-au alungat gândurile încercând să ascundă un secret. Regina a sorbit din ceaiul fierbinte ce o aştepta şi s-a lăsat purtată de dansul magic al fulgilor de nea:
– Ce vom face acum, a murmurat însăpăimânată?
– Fiţi fără grijă, a intervenit Tioris ce părea trezit dintr-un vis. Am o soluţie. E drept o să mai tremurăm un pic dar va fi spre binele nostru.
– Ce ai de gând, a întrebat Urona mai mult pentru a face conversaţie?
Bărbatul s-a ridicat şi i-a făcut semn piticului să facă acelaşi lucru, apoi cu o voce scăzută, ferindu-se de urechile celorlalţi i-a spus mai mult şoptit:
– Vino Ralph, am o treabă pentru tine.
Urona aproape că ştia ce se petrece în mintea soţului dar nu a îndrăznit să-l mai întrebe însă un răspuns, nu cel dorit, a venit fără întrebare:
– O să ne întoarcem în câteva ore.
Şi-a sărutat soţia pe frunte şi a dispărut, însoţit de pitic, pe uşa ce dădea în strada plină de omăt în care ţi se afunda piciorul.
La scurt timp sala a rămas pustie. Doar Urona şi regina mai umpleau acel gol imesn. Pe chipul reginei se citea, de acum, o linişte benefică ca şi cum şi-ar fi dorit să rămână singure. De îndată ce s-a asigurat că nu mai este nimeni s-a apropiat de Urona:
– Draga mea, cât de mult ţi-am dus dorul.
Femeia a privit-o cu ură, pentru o clipă Liz a avut impresia că tot ce avea să fie mai rău se va întâmpla în acel moment. Însă Urona şi-a calmat privirea şi a răspuns în doi peri:
– Mă mir că încă mai ai suflet. Trădătoare de cea mai joasă speţă.
Ochii reginei s-au umplut de lacrimi, lacrimi atât de fierbinţi că simţea cum îi ard tenul perfect:
– Ştii că nu am avut de ales.
– Ţi-ai trădat singura rudă. Mă mir că ai avut curaj să pleci şi să te alături cauzei.
– Mă vei putea ierta, s-a milogit printre lacrimi?
Privirea Uronei se înmuiase chiar şi inima începuse să-i bată cu putere:
– Te-am iertat de atunci. Acum te iert pentru că îţi simt sufletul convins. Dar mai bine odihneşte-te şi nu spune nimănui nimic despre ce s-a întâmplat