Mă înalţ deasupra câmpiei
Albe ca un perete văruit de curând;
Imensă, fără margini parcă.
Nu există Nord, nu există Sud;
Punctele Cardinale s-au ascuns în pământ.
E ca viaţa interioară a unui orb
Care-şi imaginează lumea,
Umbră a degetelor proiectată pe gând.
Azvârlite ca din mâna destinului,
Într-o ordine fără cusur,
Ca într-un cosmos îngheţat de teamă,
Cântă şi râd, dansează şi plâng,
Toate păpuşile rămase fără copii;
Ei au murit,
Sau au devenit maturi între timp.
Toate orgoliile false, bolnave,
Pe care le afişăm încrezuţi şi trişti.
Toate bogăţiile sărăciile şi murdăriile
Lumii în care trăim.
Toate păcatele cu gândul sau cu fapta,
Pe care le garantăm cu propriile suflete
În faţa celui ce pe toate le ştie,
Atunci când uităm să minţim.
Plecaţi, corbi ai sfârşitului!
Lăsaţi lumea să se cureţe de lacrima nopţii!
Eu o să sting pentru o eră lumina
Şi o să vă trimit pe toţi la culcare.
Ce va mai fi vom mai vedea
Când ne vom trezi.
Dan David, Los Angeles, 12-10-2004.