Ah vocea, vocea ta !
Cântă, cântă tot aşa,
Cât de mult vocea ta,
Se duce adânc în inima mea.
Când alături nu-mi eşti,
Tot îmi răsună-n minte,
În suflet mă răneşti
Şi harpa-i veşminte.
Dive îţi ţin sinod,
Iar tu cânţi doine celtice,
Când trece vreun schilod,
Pe lângă tine durerea-i trece.
Soarele ţi-e aură sfântă,
Eu te privesc ca pe o icoană…
Aşa, mai cântă ! Mai cântă !
Ca sufletul să nu mă mai doară.
Vocea ţi-e albă porumbiţă,
Duh ce-n stele el zboară,
Tu a cerurilor domniţă,
În sus mă urci, fiinţa nu-mi coboară.
Cu glasul tău în gând,
În timp călător mă fac
Şi adorm, adorm adânc,
Fără el mai mult zac.
Mă porţi printre constelaţii,
Mă păzeşti de atâta frig,
Dincolo de prăpastii,
În ale tale braţe mă ridic.
De pe solul înghiţitor,
Mă duci cât mai departe,
În acest angelic zbor,
Parcă-n temple înalte.
Iar notele vocii tale,
Ca pe un prunc în pântec,
Mă poartă ca-n grija unei mame,
Umblu prin al tău cântec.
Câtă mângâiere !
Câtă durere !
Ah vocea ta, vocea ta !
Cât doare inima mea…