Am muncit peste 30 ani în minerit şi pot spune că despre această meserie ştiu destule, dar nu totul. Am citit într-o carte, cum un scriitor se plângea de greutatea muncii în minele din bazinul minier Baia Mare, asta petrecându-se prin anii ’60. Deoarece în anul 1963 deţinuţii au fost scoşi din toate minele din România.
În perioada 1958-1961 eram elev ucenic al şcolii profesionale de mineri din Zlatna şi făceam practica la mina Haneş din bazinul minier al Zlatnei. De bine de rău noi ucenicii aveam asigurată o alimentaţie destul de consistentă faţă de alte categorii, pentru acea vreme. De muncit munceam cu toţii în aceleaşi condiţii, ucenici, civili şi deţinuţi. Căci aveam colegi de muncă cu care lucram cot la cot, deţinuţi şi civili. Să nu se creadă cumva că aceşti deţinuţi erau nişte îngeraşi, ci aveau de executat foarte mulţi ani de închisoare. Nici cei care aveau de executat mai puţin de zece ani.
Ce hrană primeau aceşti deţinuţi când porneau spre punctele de lucru? Poate nu veţi crede dar aceşti deţinuţi ,,muncitori’’ primeau o alimentaţie foarte consistentă. Fiecare avea un săculeţ pentru merinde ce îl primea când pleca din colonie şi se urca în camionul care îi duceau la mină. În acest săculeţ se găseau alimente suficiente pentru un muncitor din subteran, adică 500grame pâine, slănină, salam brânză din fiecare câte 100 grame, ceapă şi usturoi şi uneori şi ceva desert. Pentru acea vreme şi acele locuri mulţi civili nu aveau în traista de lucru atâta alimentaţie.
După absolvirea şcolii profesionale am fost repartizat la minele de aur din Almaşul Mare, (fostele mine Albini), unde am avut colegi de muncă deţinuţi. Minele unde lucrau deţinuţi erau păzite de militari destul de înarmaţi, închise cu grilaje duble, şi fiecare civil avea o legitimaţie specială de acces şi nu aveam voie să introducem în mină cărţi, reviste sau ziare. Mina Almaşul Mare era departe de Zlatna, la marginea localităţii cu acelaşi nume. Aici exista un punct alimentar unde pâinea se aducea de trei ori pe săptămână, şi dacă nu reuşeai să-ţi cumperi respectiva pâine, răbdai de foame, cum se exprimau foarte plastic colegii noştri de muncă localnici.
Tot aici la gura minei funcţiona şi o cantină ce asigura masa caldă pentru cei care voiau să fie abonaţi la o astfel de masă. Munca în abataje sau alte fronturi din subteran era destul de grea, datorită faptului că perforatul găurilor de mină se făcea pe uscat, căci apa care exista era o apă acidă ce ardea hainele unde le atingeau. Această apă avea o denumire clasică în zona Apusenilor, aşa zisa ,,galiţă’’, care distrugea şinele de cale ferată din galeriile minei. Aici am văzut cum erau organizaţi deţinuţii pe locuri de muncă. Cei care optau să lucreze în subteran erau lăsaţi să lucreze unde vor ei. Organizarea se făcea în colonie. Aici existau diverşi capi de grup, ce coordonau şi solicitau locul de muncă cel mai potrivit cu meseria şi priceperea lor.
Condamnaţii cu ani mulţi ani de închisoare lucrau în brigăzi unde se muncea ,,la sânge’’. Înaintări grele şi rapide, suitori de mare risc, unde civilii nici nu încercau în acea vreme. Deţinuţii ştiau că trebuie să înainteze, pentru a primi condiţionalul maxim, adică 3 zile la zi. Dar printre deţinuţi erau şi aşa zisele ,,gulere albe’’ care evitau locurile de muncă grele. Aceştia erau cei care aveau studii superioare fiind jurişti, ingineri, ofiţeri care lucrau fie în administraţie, fie la transport sau alte locuri de muncă mai uşoare dar mai prost retribuite. Echipele astfel constituite nu stăteau de vorbă cu civilii, iar dacă te apropiai de grupul lor, toţi tăceau la comandă. Discutau cu noi numai strictul necesar desfăşurării activităţii.
Civilii cu deţinuţii erau într-o strânsă relaţie de colaborare. Deţinuţii confecţionau diverse obiecte care le dădeau civililor pentru ţigări în mod special. Şi aici deţinuţii aveau hrană îndestulătoare. Am ocazia să lucrez cu un deţinut în timpul detenţiei.
După ce şi-a terminat pedeapsa devenind civil, a revenit la mină şi s-a angajat. Nu s-a dezminţit. Deoarece aveam nevoie de bani, atât eu cât şi el, ne-am asociat pentru a săpa un suitor de vreo 30 metri înălţime. Şeful minei a fost de acord să încheiem un contract de acord global, prin care noi ne angajam să terminăm lucrarea în termen de trei luni. Brigada noastră trebuia să fie formată din nouă oameni, însă noi eram doar patru. Cum lucram? Ne-am organizat în două schimburi şi astfel reuşeam să nu pierdem atacurile din fiecare schimb, aşa cum făceau deţinuţii.
Lucram în schimburi prelungite pentru a ne încadra într-om anumită cadenţă de realizare a obiectivului nostru. Am reuşit să terminăm lucrarea cu 20 zile înainte de termen şi astfel să încasăm o sumă destul de importantă pentru acele timpuri. Totuşi am ieşit destul de şifonaţi, mai bine spus foarte obosiţi, dar satisfăcuţi pentru realizarea câştigului în primul rând.
Toţi acei care n-au văzut vreodată o mină, nu ştiu ce înseamnă să respiri cel puţin opt ore un aer foarte viciat, plin de praf şi gaze diverse, din cele mai toxice şi în plus să primeşti în plămâni particulele de siliciu foarte prezente în minele din Munţii Apuseni.
Tot respectul si admiratia pentru OMUL, MINERUL si SCRIITORUL Mihai Leonte, care cu toate vicisitudinile vietii a ajuns la o vârsta onorabila, dovedind ca OMUL, poseda multiple resurse, care daca este capabil sa si le descopere si sa le faca cunoscute semenilor, cazul în speta, poate continua sa traiasca linistit, cu amintiri mai bune si mai rele, dar care pot constitui un exemplu.
O singura data am coborât într-o salina din România prin anii ’52 si-mi aduc aminte ca zile întregi am pastrat gustul sarat. Asa ca-mi închipui de urmarile siliciului în organismul Domnului Leonte…totusi este capabil sa înfrunte si aceasta infiltratie, prin munca intelectuala si satisfactia de a ne demonstra ca viata nu este usoara, dar o putem înfrunta si înfrumuseta, DACA VREM.
Multumesc distinsa doamna VENERA, eu sunt un exemplu mic pe langa cel al dvs. care va ,,bateti” cu literele la o varsta mult mai inalta decat a mea. Stiti prea bine ca deviza mea este; A TRAI, INSEAMNA SA LUPTI- citat din ilustrul filosof Seneca. Oricine poate sa-si faca viata frumoasa, daca respecta anumite reguli simple. Nu am fost eu neaparat un privilegiat al soartei, dar am muncit mult si am reusit sa ajung pana aici, la 65 ani. Voi incerca sa merg cat mai SUS. In orice caz sprijinul dvs. doamna Venera, va atarna foarte mult in mersul meu spre un apogeu sperat. Va multumesc dvs. si acestui ziar RLIV, unde iata arat lumii ca exist, si ca viata trebuie traita la o tensiune MAXIMA.
Cu cele mai alese ganduri,
Mihai LEONTE – mleonte@acasa.ro