Cand durerea prea mare inunda inima
nici lacrimile nu ajung la ferestrele sufletului
nici razele soarelui nu mai aduc o vaga speranta
nici adierea vantului de vara o data mult iubit nu mai mangaie
femeia trista… jale adanca ascunsa in adancul adancului
praf de aur in vant danseaza in locul ei
spulberate vise…
sfaramate dorinte…
corpul ei batut de soarta
inima, inima neagra
striga simfonia muta
urletele tacite clocotesc in uimire
DE NECREZUT!
destinul ei spulberat printre pagini virtuale
rade sarcastic
doar ecourile mai aduc o vorba buna
Nu te mai caut printre flori si nici printre poezii
iubire… tu ai decis acum…
visele lucide vor fi pline de rugaciuni
si sonete albastre
daca si acelea se vor mai naste…
poate nu voi mai scrie pentru o lume trista ce au doar versuri
poate nimic nu se va mai naste din asta zi urata, nesuferita, blestemata, deocheata
ocna de sare pe o rana mult prea adanca…
dansatoarea rupta in mii si mii de bucati
cauta cerul si oceanul _poate nici ele nu ar mai fi
ultimele refugii
cliseu dupa cliseu imi vine in minte
dar nici unul nu e tamaduitor
sorb apa de izvor
incet, incet,
incet,
mor.
2 August, 2005, 11:00 Lancaster, PA, USA
Un poem ca un blestem, ca un bocet. Puternic, izbucnit ca un vulcan de sub magma fierbinte a iubirii. Impresionant! Te felicit!