Am trecut zilele astea prin fata blocului in care mi-am petrecut o buna parte din copilarie. Terenul de fotbal e la fel, trotuarele sunt si acum pline de sotroane, de desene si de sori zambitori. M-a apucat nostalgia. Unde sunt serile in care ne jucam de-a v-ati-ascunselesa prin spatele blocului, unde sunt juliturile de pe beton in urma carora ne bucuram de atentia tuturor si deveneam mici eroi? Ii invidiez pe cei mici. Pentru ei o inghetata valoreaza mai mult decat un salariu mediu pe economie, zambesc toata ziua si traiesc la intensitate fiecare clipa. Nu conteaza absolut nimic. Jocul e singurul lor univers.
Am ramas fascinat de serile prelungite pana la miezul noptii in care ne construiam colibe din crengi de copaci si ne ascundeam acolo de privirile indiscrete ale trecatorilor, ne povesteam pataniile si visam sa devenim astronauti, pompieri balerine sau actrite. Vraja aceea mirifica s-a destramat in timp si acum fiecare dintre vechii mei parteneri de joaca s-a raspandit prin toate colturile lumii. Unii am ramas in tara, altii au parasit Romania pentru altceva mai bun, dar au ramas in urma noastra acele clipe minunate in care fiecare eram, pe rand, regi, imparati sau simpli osteni. Imi lipseste acea stare in care simteam ca putem cuceri lumea. Simteam ca suntem invincibili. Ne ascundeam sub patura si ne imaginam ca suntem invizibili, ca nimeni si nimic nu ne poate atinge.
Memoria imi joaca feste. Ma ajuta sa retraiesc, fara sa vreau, stari de pe cand aveam vreo 10 ani. Cand ma duceam la scoala bine-dispus, nu stiam atunci ca viata imi va oferi atatea surprize. Nu stiam atunci nimic. Si poate era mai bine. Ma straduiesc si acum sa ma port ca un copil. Dar oricat m-as stradui, sunt prea multe lanturi care ma leaga de prezent. Parca ma simt vinovat cand ma rasfat cu o inghetata, sau cand plec intr-o dupa-masa si ma plimb prin parc, ma dau in leagane, pe topogan, sau stau intins pe iarba.
Unde sunt prietenii mei? Aceia care mi-au promis ca vom ramane impreuna, orice s-ar intampla?
Titlul m-a facut sa ma gandesc la seriozitatea cu care tratam lucrurile cand eram copil. In momentul in care gaseam ceva demn de interesul nostru, nimeni si nimic nu ne mai putea lua de acolo. Cu cata seriozitate tratam noi micile noastre jocuri. Nimeni nu avea curaj sa triseze. Faceam totul ca la carte. Ma intreb de ce am lasat acele valori sa se piarda undeva pe drum? Ce s-a intamplat cu noi? Ce s-a intamplat cu lumea? Sa fie oare atat de greu sa razbesti in lume, incat trebuie sa renunti la valori, la prietenie, la cele mai frumoase momente, doar pentru a beneficia de… niste clipe pline de amaraciune? Cat de repede ne treceau bosumflarile, cat de usor puteam fi multumiti. Nu ne interesa ce fel de masina are fiecare, nu ne interesa contul din banca al parintilor nostri. Singurul lucru important era sa avem o minge si sa jucam fotbal. Eram mici Hagi, Maradona, Petrescu si traiam ca niste oameni mari. De cate ori am castigat noi Cupa Mondiala!!!!
…
Eram mandru ca am o prietena, vecina de bloc cu mine. Imparteam bomboanele, ne plimbam de manuta pe strada si ne promiteam ca vom fi mereu impreuna. Nu ne interesa nimic de locuinta, de intretinere, de cheltuieli. Ne iubeam. Era o iubire atat de pura. Roseam tot cand ma saruta pe obraz, eram gelos cand vorbea cu prietenii mei, si eram fericit cand spunea ca doar pe mine ma iubeste si ca i-a dat mama bani sa ma scoata la inghetata.Toate astea mi se par acum copilarii. Dar nu era mai bine atunci?…