Au trecut mai bine de 14 ani de la prima mea zi de scoala si mi-o amintesc de parca ar fi fost ieri. Inca mai am “la pastrare” prima uniforma pe care am purtat-o. Emotia primei mele zile ca elev. Nu banuiam atunci ca va fi un drum lung, frumos, din care am invatat in primul rand ca viata e mai mult decat ceea ce se vede la suprafata. Era prima mare realizare.
E ciudat cum la 7-8 ani totul pare atat de simplu. Invatatoarea ne-a invitat in salile de clasa si a strigat pentru prima data catalogul. Ce emotionat ma simteam! Imi va striga numele in fata clasei. M-am asezat linistit in prima banca. A devenit locul in care totul era posibil. Aveam atatea de descoperit. Si eram atat de incantati de perspective. Era primul pas spre lumea “oamenilor mari”.
Fiecare copil era ca scos din cutie. Colegele aveau parul prins in coc, dar ce m-a impresionat cel mai mult a fost zgomotul acela de fond. Zeci de glasuri de copii, care inca isi mai tineau mamele de mana, care inca mai se ascundeau in spatele lor. Vocea ca un tunet a directorului cand ne-a spus “Bine ati venit!”. Toate acestea imi par atat de apropiate. Lacrimile pe care unii din noi le-au varsat in prima zi de scoala au fost pure. Au izvorat din teama noastra de necunoscut, teama pe care am invins-o treptat, au izvorat din bucuria noastra de a face primii pasi in viata, au izvorat din sufletul nostru curat. Acum nu stiu daca mai pot plange cum am plans atunci.
Am fost zilele acestea sa imi revad banca. Spre deosebire de mine, a supravietuit cu bine. Patru ani de zile am scris pe ea lucruri ce acum mi se par atat de banale. Atunci incepeam sa le descopar. “Unde dragoste nu e, nimic nu e”. Prima mea inscriptie. Ce e ciudat e ca a devenit crezul meu. Doamna Invatatoare a devenit o a doua mama si ne-a luat sub aripa ei protectoare.. Patru ani de zile ne-a oblojit ranile, ne-a indrumat pasii spre o lume mai buna, o lume in care fiecare avea dreptul sa viseze. A devenit o persoana draga noua. Fiecare s-a atasat in felul lui de ea. Si acum mai mergem sa o vizitam cand avem timp. Discutiile noastre erau atat de puerile… Atat de sincere…
Cred ca asta face parte din miracolul de a fi copil. Vesnica intrebare: Ce vrei sa te faci cand vei fi mare? Probabil ca multi dintre fostii mei colegi nu isi mai amintesc ce au raspuns, dar toti vroiau sa fie pompieri, astronauti, medici sau ingineri. Eu vroiam sa cresc mare. Si atat. Din prima zi de scoala imi amintesc si cate garoafe erau in buchetul de flori pe care l-am oferit invatatoarei:5 . Atunci am rosit pentru prima data.
Aveam sa devenim in timp o familie. Eram fericiti ca nu mai suntem niste necunoscuti pe strada, salutam noi colegi zgomotos, sa ma asigur ca m-am auzit. Eram elev in clasa a-I-a si nimic nu mi se parea imposibil. Teama, timiditate, toate s-au destramat sub cupola mirifica a clasei. Am legat primele prietenii, prietenii care mai dureaza si acum. Am deslusit primele taine ale alfabetului, acel monstru care nu ne lasa pe noi sa citim ziarele, care ii punea pe parintii nostri sa ne citeasca ce scria la televizor.
A urmat mai tarziu chinul numit “tabla inmultirii”. Ce greu parea atunci sa socotim cat face 2×2. Acum am invatat sa stapanesc cuvintele, am invatat si sa inmultesc, dar nu mai stiu sa ma bucur in fiecare dimineata ca merg la scoala. Acel univers in care eram eroi ne apartinea in totalitate. Acum ne ratacim printre picaturi…
A fost oare numai o nostalgie pentru candoarea copilului confruntat cu una dintre marile intilniri ale vietii, scoala?
Este poate un mic ecou de vacanta viu in fiecare dintre noi,indiferent de virsta ?
Va fi cu siguranta un inceput pentru reflectii,inceata tendinta de constientizare a maturitatii…
Ce s-a intimplat oare cu traditionala « zi a invatatorului »? Emblematic pentru intelectualitatea noastra, invatatorul era unic;aveai sau nu aveai noroc. Dar daca aveai, universul ti se imbogatea, erai preluat afectiv si purtat in zone de vis: scris, citit si mai presus de orice, faptele tale mici, zilnice te defineau, acceptate sau negate de invatator… Mama si tata aflau si constatau ca o amprenta noua cobora pe fruntea, miinile si buzele tale… Dupa patru ani, despartirea avea ceva dramatic; in aparenta copiii plecau in directii viitoare, nelinistitoare, mai dificile…Ne-am gindit oare suficient la perpetua bucurie si tristete a invatatorului ?
Stiti ca sunt invatatori care urmaresc drumul elevilor preferati (si nu numai) pina tirziu in viata? Stiti ca au mindria calda pentru succesele elevilor si ca au regrete, dureri chiar la esecurile lor? Ei, invatatorii pastreaza generatiile de sperante pina la tristul lor sfirsit.. .
Nu, nu sunt invatatoare! Tatal meu a fost si nu intelegeam de ce era greu sa ajungi « in clasa lui »…Mult timp dupa iesirea la pensie, in fiecare dimineata parcurgea drumul pina la Liceul Codreanu si se intorcea acasa trist, insingurat, fara entuziasm… Era vizitat des de fostii elevi; avea un cult pentru aceste intilniri iar noi, copiii lui, n-am putut patrunde niciodata in sanctuarul in care pastra elevii preferati.
A parasit lumea aceasta iar mama pastraza la loc de cinste un album vechi daruit de una dintre generatiile clasei a patra, un album pe care sunt imprimate cuvinte sentiment: INVATATORULUI IUBIT…
Cind era oare ziua invatatorului ?
Da, cred ca am reusit sa trezesc la viata acel simt al datoriei fata de scoala. Poate ca „traiul” pe coridoarele scolii isi cere tributul. Din pacate pentru elevi in primul rand si pentru noi, in al doilea rand, invatatorul are un statut tot mai neglijat. Din punct de vedere psihologic, primii patru ani de scoala joaca un rol primordial in dezvoltarea copilului. Acum invata sa faca diferenta intre bine si rau, ca valori morale. Aici isi dezvolta pentru prima data calitatile. „Povestea” invatatorului care isi mai viziteaza elevii mi-e atat de cunoscuta.
Noi mergem de Craciun la Invatatoarea noastra (observati ca nu am scris „fosta invatatoare”) si o colindam. Avem 20 de ani, clasele primare par atat de departate, dar gasim timp ca cel putin o data pe an sa stam de vorba. Ca sa nu mai spun ca lunar ii facem cate o vizita la scoala. Depanam amintiri, tratam prezentul si ne destainuim planurile de viitor.
Mi se pare ca in zilele noastre uitam de una din cele mai importante persoane din viata noastra. Uneori aveam impresia ca doamna invatatoare traieste viata noastra la o intensitate mai mare decat o traiam noi. Era acel membru al familiei cu care puteai sta de vorba oricand despre orice. „Subiectele tabu” reprezenta o sintagma pe care nu o auzeam in preajma ei. Si eu cred ca ar trebui sa avem o zi a invatatorului. E cea mai mica dovada de recunostinta pe care i-o putem oferi pentru ca ne-a indrumat primii pasi in viata. Macar atat sa facem si noi .