În decembrie 1994, cu ocazia aniversării a cinci ani de la evenimentele din decembrie ‘89, au fost dezvelite într-un cadru deosebit de festiv două plăci comemorative ce fuseseră montate pe frontispiciul Operei din Timişoara. Evenimentul a fost prezentat şi pe postul naţional de televiziune.
În data de 20 Decembrie
1989, în această clădire
s-a constituit Frontul
Democratic Român care
a transformat revolta
începută la Timişoara în
Revoluţie dându-i un
Program şi declarând
Timişoara oraş liber.
20 decembrie 1994
Vouă
Celor care
Mulţi sau puţini
Cândva, veţi trece neliniştiţi
Pe urmele noastre
Ale celor care am fost
Generaţia lui
Decembrie ‘89
Un singur gând:
România.
20 decembrie 1994
Câteva zile mai târziu am scris următorul text:
RUŞINE!
Deşi au trecut peste 5 ani, nu se ştie încă dacă momentul Tökes a fost „călcâiul lui Ahile” sau „calul Troian” al Securităţii. Nu se ştie şi probabil nu vom afla niciodată dacă momentul Tökes a fost o scăpare a Securităţii sau a fost creaţia acesteia. Dacă privim retrospectiv şi analizăm modul în care nomenclatura comunistă s-a adaptat la noua ordine social-politică (democraţie şi economie de piaţă), am fi tentaţi să credem că Revoluţia din Decembrie a fost mai degrabă creaţia Securităţii.
Cert este însă faptul că în 16-17 decembrie 1989 zeci, apoi sute de oameni (e neesenţial dacă au fost stimulaţi sau nu) şi-au învins frica, laşitatea, ieşind în stradă. Acei oameni au sfidat forţe de represiune reale, au înfruntat cu mâinile goale blindate reale, s-a tras în ei cu muniţie de război. În 17 decembrie la Timişoara nu a fost carnaval, ci revoltă. Au fost ucişi oameni adevăraţi şi nu păpuşi de carton sau plastic.
În 17 decembrie 1989 dl. Bălan era prim-secretar al judeţului Timiş, omul care deţinea comanda forţelor de represiune. Dl. Iliescu era director la Editura Tehnică. Nu ştiu ce au făcut dl. Fortuna şi ceilalţi membri fondatori ai Frontului Democrat Român în data de 17 decembrie. Ştiu doar că F.D.R. s-a constituit pe 20 decembrie, după ce forţele de represiune s-au retras din oraş. Ştiu, se ştie, că în dimineaţa zilei de 22 decembrie, înainte de fuga lui Ceauşescu, F.D.R. i-a propus drept candidaţi la funcţia de preşedinte al României pe domnii Bălan şi Iliescu. Domnul Iliescu susţine că în dimineaţa zilei de 22 decembrie nu fusese încă implicat în revoluţie. Se ştie că în „Luptătorul bănăţean” din data de 23 decembrie, primul ziar apărut în Timişoara după „Revoluţie”, a fost publicată fotografia primului-secretar Bălan şi un articol omagial dedicat acestuia, intitulat pompos „Omul care i s-a opus lui Ceauşescu”.
În dimineaţa zilei de 22 decembrie ‘89 era să fiu bătut în Piaţa Operei pentru că mi-am exprimat nedumerirea atunci când manifestanţii din piaţă au preluat şi scandat lozinca „Îl vrem pe Bălan că e bănăţean!”, lozincă impusă de la balconul Operei de conducerea F.D.R..
Acum, deşi au trecut 5 ani, tot nu m-a lămurit nimeni care a fost mecanismul prin care s-a ajuns la situaţia respectivă, cum de a fost posibil ca un anonim — domnul Iliescu — şi cel care cu doar 5 zile în urmă comandase forţele de represiune să fie aclamaţi ca reprezentanţi ai revoluţionarilor (personal mi-am format o părere şi am expus-o în „Declaraţie de război”).
Nu aş fi scris aceste rânduri dacă în urmă cu două săptămâni nu ar fi fost montate pe clădirea Operei cele două plăci comemorative dedicate aniversării „Revoluţiei”.
Una din ele, cea dedicată „generaţiei 1989” nu mă deranjează prea tare, dar cred că trecătorul ar fi mult mai aproape de aflarea adevărului dacă s-ar face următoarea completare:
„Fiecare om are felul lui de a participa la revoluţie. Unii mor pe baricade pentru a netezi altora, pe care nu-i cunosc, calea spre dobândirea puterii. Unii se implică mai mult în acţiune, alţii mai puţin. Revoluţia unora ţine câteva zile, a altora câteva clipe, pentru majoritatea oamenilor revoluţia nu există în realitate, aceştia mimând doar participarea pentru a nu pierde pasul, pentru a nu fi marginalizaţi.” (fragment din „Declaraţie de război”)
Cea de-a doua placă, cea referitoare la F.D.R., cel care ar fi transformat revolta în revoluţie, este însă o ruşine. Consider că afişarea acestei plăci comemorative este un sacrilegiu vis-a-vis de memoria manifestanţilor paşnici ucişi de gloanţele comuniste în 17 decembrie.
Ziarul „Timişoara” a binevoit să-mi publice în data de 5 ianuarie 1995 textul anterior, dar cu titlul schimbat: „FIECARE OM ARE FELUL LUI DE-A PARTICIPA LA REVOLUŢIE” (mi s-a spus ulterior că redacţia îşi rezervă dreptul de a schimba titlul articolelor). Deşi titlul propus de redacţie redă o propoziţie din text, am considerat că renunţarea la titlul iniţial atentează grosolan la spiritul articolului, transformând un articol manifest într-unul contemplativ: „RUŞINE!” însemna revoltă, indignare, îndemn la contestare — timişorenilor ar trebui să le fie ruşine pentru că tolerează existenţa plăcilor respective în plin centrul oraşului şi vis-a-vis de Catedrală (Catedrala este simbolul jertfei dezinteresate pentru că pe treptele sale au căzut ucişi de gloanţe primii manifestanţi în data de l7 decembrie ‘89). „RUŞINE!” mai însemna o palmă dată oficialităţilor locale, opoziţiei care deşi se află la conducerea oraşului nu a avut tăria de a se opune montării plăcilor sau, poate nici măcar bunul simţ de a le analiza conţinutul, mulţumindu-se să consemneze evenimentul dezvelirii plăcilor ca pe o realizare demnă de laudă.
Titlul pasiv propus de redacţie transformă strigătul de revoltă într-un gest tipic românesc — ridicatul din umeri, gest însoţit de declamarea proverbului „Câinii latră, caravana trece!”
(fragment din cartea „Procesul Tranziţiei – respectiv volumul „Mănuşa lui Schiller”)