Mai intai tin sa ma explic. Este un text scurt cu ceea ce vrea sa insemne o poveste fantasy.
Speranţa
Trăia în Sotora. Acolo s-a născut şi acolo a trăit toată viaţa. Nu a îndrăznit să le urmeze, pe celelalte sirene, în apele marilor oceane. De fiecare dată când trece vreo ambarcaţiune prin apele acelea, ea se ascundea şi le asculta poveştile. Se hrănea cu istorisirile marinarilor şi îşi trăia viaţa prin amintirile lor. Îşi dorea să părăsească Sotora, dar încotro să-o apuce?
Lumea apelelor i se părea mult mai mare decât lumea uscatului. Se pierdea întotdeauna în imensitatea şi întunecimea adâncurilor. Iubea secretele străfundurilor, era conştientă că este privilegiată, numai o sirenă putea să afle aceste secrete. Erau văi necunoscute, chiar şi pentru ea care explora de o veşnicie adâncurile. Căuta mereu noi aventuri.
Într-una din aventurile ei a descoperit Cartea Creaţiei. Era una din cele mai minunate cărţi pe care ar fi putut să o vadă vreodată. Coperţile mari şi desenele mistice o încântau. În fiecare zi citea câte un pasaj în speranţa că cel ce a scris-o îi va dezvălui mai multe. Dar niciodată nu era pe deplin mulţumită, aceeaşi întrebare o chinuia de secole: „Cine e creatorul nostru?”. Îşi dorea să se bucure de ambele lumi, şi de cea udă şi de cea uscată, dar cartea nu îi oferea nici un răspuns.
Într-o seară, regele, a chemat-o la el. Un bătrân, ce abia
se mai ţinea în coadă, cu părul zburlit şi figură, ceşnic, tristă. I-a făcut semn să se aşeze lângă el:
– Frumoasă Speranţa, şi-a început regele discursul. Poate că nu voi mai trăi mult. Inima îmi este frântă, te vad mai tot timpul tristă. Ştiu că tu vrei un răspuns, dar nimeni nu ţi-l va oferi. Suntem creaturi ale apelor, încă din antichitate. Aceasta ne este soarta să trăim departe de uscat. Cartea Creaţiei nu o să-ţi ofere răspunsul. Şi eu în tinereţe am încercat să descopăr calea. Atunci am hotărât să ascund cartea în grotele cele mici. Trăieşte-ţi tinereţea alături de suratele tale. Nu te lăsa purtată de durere şi de frământări. Creaţia nu e la îndemâna oricui, nu oricine ştie secretul.
Sirena părea să nu îl asculte, gândul îi fugea tot acolo. O chinuia întrebarea. Oare cine ştia adevărul? Trebuia să existe un creator, dar unde?
Au trecut o sută de ani de atunci şi sirena încă mai căuta răspunsul. Nici măcar ziua însorită nu o înveselea. Răsfoia, pentru a mia oară, cartea încercând să citească printre rânduri. De fiecare dată când o citea descoperea poveşti noi, pe care putea să jure că nu le-a mai văzut. Citea mereu de parcă ar fi prima oară.
Seara se lăsa uşor iar ea trebuia să se afunde în întunericul apelor, atunci l-a văzut. Trupul unei creaturi. Părea a fi împins de aflux. S-a îndreptat spre el, părea mort, dar încă mai respira. L-a tras până la mal. Îl privea sfioasă. Părea a fi un om şi, cu toate astea, nu era. La brâu avea o spadă mai mare decât el. S-a amuzat în sinea sa de înfăţişarea ciudată a creaturii, dar trăsăturile sale trădau o suferinţă profundă. I-a dat la o parte, părul sârmos şi i-a studiat trăsăturile cu atenţie. Pielea îi era bătută de vânt, ochii erau mici în contrast cu capul. Ea nu cunoştea alte creaturi în afară de oameni, nu a mai văzut în viaţa ei ceva asemănător.
Creatura a deschis ochii, acoperindu-i imediat cu palmele. Ceva sau cineva l-a făcut să recurgă la acest gest. Şi-a descoperit privirea aţintind-o asupra chipului femeii. În lungile sale călătorii a cunoscut, mult prea multe femei; unele urâte, altele mai frumoase decât şi-ar fi putut imagina, caractere diferite şi puteri diferite. Fiinţa din faţa lui era, mai de grabă, pură. Nu o putea asemui cu nimeni altcineva. Era singura femeie ce nu îi insipira teamă. Cele pe care le-a cunoscut erau adevărate luptătoare, nu aveau scrupule, nu aveau sentimente şi de fiecare dată el le aducea sfârşitul într-un fel sau altul.
Era un vânător de suflete chinuite, aşa îi plăcea să se definească. Adevărul era că, nici el nu ştia ce mai este. O privea fără să poată scoate un cuvât. Nu era o frumuseţe de nedescris, dar avea ceva, ceva ce îl atrăgea într-un mod ce nu şi-l putea explica.
Femeia i-a întins mâna; o mână atât de firavă că avea impresia că i-o va rupe dacă se va ajuta de ea. S-a ridicat uşor, deaia atunci a văzut coada uriaşă ce îi continua trupul:
– Sirenă, a spus printre dinţi.
Speranţa s-a retras uşor spre apă. Simţea ameninţarea din ochii lui. Nu era sigură că e o ameninţare reală, dar prefera să fie prudentă. Creatura a înţeles neliniştea ei, aşa că, a lăsat-o să se retragă:
– Nu îţi voi face rău, a mărturisit. Mi-ai salvat viaţa. Unde sunt?
– În apele Sotorei, s-a grăbit să-i răspundă. nu ştiu cum se numeşte partea uscată, a mărturisit ruşinată. Cine eşti sau ce?
Creatura a zâmbit, scoţând la iveală câţiva colţi bine ascuţiţi:
– Nu contează cine sau ce sunt. Ce importanţă are? Sufletul e mai important decât numele sau specia.
Asta o speria. Nu mai cunoscuse o fiinţă fără nume sau fără rasă. Privirea lui o îngrozea la fel şi faptul că nu reuşea să îl cunoască. Fără să îşi i-a rămas bun s-a avântat în apele înolburate, dispărând din privirile lui.
Întoarsă acasă a răsfoit cartea. Acolo îşi amintea că, văzuse o schiţă a unei specii asemănătoare. Mare i-a fost surpriza să descopere că este un fel de creator. Poate că norocul i-a surâs în cele din urmă. Cartea nu i-a dat prea multe amănunte, dar ea a adormit fericită, ştia că a doua zi avea să îl găsească acolo. Avea de gând să afle dacă este creatorul lor sau nu.
Noaptea a trecut cu greutate. Soarele nici nu şi-a arătat bine prima rază că, ea, a şi fost pe malul cel uscat. Creatura era încă acolo, dormea. L-a bătut uşor pe umăr trezindu-l. Nu a fost deloc uimit, parcă o aştepta:
– De unde vii, l-a întrebat timid?
Creatura şi-a şters ochii în speranţa că va reuşi să se trezească. A luat o gură de aer apoi a privit-o insistent:
– De ce atâtea întrebări?
– Eram…curioasă. Vreau să cunosc lumea şi altfel, vreau să aflu mai multe. Să ştiu cum ne-am născut, cum s-au născut apele şi uscatul, ce fiinţe locuiesc pe alte tărâmuri. Mai există alte tărâmuri?
– Am înţeles! Tu vrei să cunoşti mai departe de imaginaţie. Dacă ai fi fost interesată de celelalte fiinţe ai fi plecat din apele acestea. Eşti preocupată de existenţă, de creaţie, de viaţa nepământească.
Sirena a aprobat din privire.
– Am să îţi spun o poveste, a continuat creatura. Poate că în felul acesta vei înţelege. În vremea începuturilor de mult apuse, s-a născut o copilă. Toţi îi spuneau, Cea Albă pentru că avea pielea ca spuma laptelui. Pe vremea aceea oameni nu aveau nume, se deoseabeau prin anumite calităţi specifice fiecăruia. Cea Albă a crescut şi a căutat răspunul: „ Oare cum ne-am născut?”. Cel mai bătrân a încercat să o convingă că răspunul nu este pentru ea. Doar cei învăţaţi cunoşteau secretul. Atunci a început să înveţe, dar de ce învăţa mai mult de aceea realiza că nimic nu îi oferă ceea ce caută. Aşa a hotărât să plece în căutarea creatorului. Creatorul a urmărit-o, o urmărea din Universul lui. I-a pus nenumărate piedici, de câte ori credea că se apropie, dar a continuat, nu s-a dat bătută nici o clipă. A trecut prin multe primejdii dar nu s-a descurajat până, când, a ajuns în faţa primului templu construit. A presupus că aici ar fi creatorul sau răspunsul pe care îl caută. Nu a fost aşa. Era templul elfilor, creaturi pe care nu le cunoştea şi de care nu mai auzise. S-a împrietenit cu ei şi a încercat să afle de cine au fost creaţi, nici ei nu cunoşteau răspunsul. A plecat mai departe, în felul acesta a cunoscut: pitici, gnomi, vrăjitoare, sirene şi câte şi mai câte. În felul acesta a realizat că lumea este un loc misterios ce ascunde mai multe făpturi ce nu se asemănau între ele. A căutat secole la rând răspunsul, a trecut prin războie, a cunoşcut primele divinităti, a cunoscut creatori, dar nici unu care să fi creat rasa umană.
Creatura s-a oprit pentru o clipă. Sirena îl privea cu atâta atenţie că l-a impresionat. După ce a inspirat adânc, a continuat:
– Cea Albă, a ajuns, în cele din urmă, la poarta infernului. Aici a cunoscut viaţa după moarte. A văzut cum cei păcătoşi sufereau. A cunoscut suflete ce au păcătuit în diferite moduri, dar cel mai chinuit era Ador. Ador, a plecat şi el în căutarea creatorului şi acesta l-a pedepsit crunt după moarte. Însă, ea, nu s-a speriat. A continuat să meargă. Într-un final a aflat că cel ce a creat-o se află printre nori şi a pornit într-acolo. A mai călătorit un secol, atunci a început să îmbătrânească. Pielea i se zbârcea, trupul îşi pierdea puterea, părul albea. A început să se teamă, vedea că nu mai are putere să ajungă la destinaţie. A îmbătrânit atât de mult că abia se mai mişca, simţea cum se apropie de sfârşitul călătoriei. Atunci a realizat că drumul ei a fost greşit. Nu ar fi trebuit niciodată să îşi caute creatorul. Chiar Universul o crease dar a înţeles mult prea târziu. Şi ştii ce e mai tragic – i s-a adresat sirenei -, tragic este că nu a murit mulţumită. Până când şi-a dat suflarea a trăit cu convingerea că, cel ce a creat-o, există fizic. A trăit cu senzaţia că Universul a fost creat de altcineva şi tot aşa. A fost atât de însetată de cunoaştere că a murit căutând-o.
I-a privit chipul sirenei, nici ea nu era mulţumită de răspunsul primit. Cu ce o ajuta această teorie fără rost? Cel mai rău o durea că, Cea Albă, nu a ajuns la creator. Ar fi dorit ca povestea să fi avut un alt final. Creatura a înţeles că nu avea cum să o întoarcă din drumul cunoaşterii:
– O să mori la fel ca ea, i-a destăinuit. Singură, fără nici un rost pe lume. Dacă asta îţi doreşti…
Chipul sirenei era plin de lacrimi. Realiza că nu cunoaşte multe despre lume. Măcar cea din poveste a cunoscut toate acele fiinţe. Ea nu a cunoscut suficient de mult lumea. Nu a avut cu cine să se consulte, nu a avut nimic. Şi-a şters ochii şi şi-a îndreptat privirea spre apele, devenite, tulburi. Poate că era mai bine să plece şi ea. Era singura sirenă rămasă pe aceste tărâmuri. În tot acest timp a crezut că va reuşi să îşi creeze propia lumea, dar era cert că nu va reuşi:
– Am să plec spre alte ape, a mărturisit. O să-mi caut suratele, locul meu nu e în singurătate. De când a murit regele nu am mai avut puterea să păresesc Sotora, m-am afundat în aceaşi carte, pe care o recitesc la nesfârşit. Viaţa mea se învârte în jurul unei cărţi. Când eram mică iubeam aventura, mă afundam în grotele neexplorate, întâlneam tot felul de fiinţe ciudate. Îmi plăcea să ascult poveştile marinarilor şi să-mi imaginez că trăiesc în lumea lor. Apoi, ceva, s-a schimbat. Am descoperit cartea şi m-am simţit atrasă de cunoaştere, nu m-am mai dezlipit de ea, parcă m-a vrăjit. Dacă stau să mă gândesc încep şi eu să simt bătrâneţea şi singurătatea. De ce a fost atât de dur Universul cu mine?
El nu ştia ce să-i răspundă. Nu mai văzuse atâta nefericire de acum două secole. Atunci o fiinţă s-a sacrificat pentru el, i-a dăruit viaţa şi libertatea. El nu a fost niciodată atât de nobil, nu ştia dacă acum este momentul să facă ceva pentru o creatură pierdută în cunoaştera creaţiei. I-a întins mâna. A atins-o uşor încercând să îi i-a toată suferinţa dar nu a reuşit. Ceva din interiorul ei nu îi dădea voie să se detaşeze.
– Îmi doresc să cunosc adevărul, vreau să ştiu de ce am fost creată aşa, de ce nu sunt om să pot merge pe două picioare şi să pot explora frumuseţea pământului?
Creatura i-a zâmbit. Chipul ei părea mult mai dulce atunci când era îngândurat:
– Fiecare ne naştem cum ne naştem, asta ne este soarta. Dar, cu toţii explorăm locuri minunate pe care alte creaturi nu le pot vedea şi aud de ele numai din poveşti. Nu înţelegi? Fiecare suflet îşi are rostul lui, îmi dau sema că tu nu l-ai găsit pe al tău.
Sirena s-a ridicat uşor pe vârful cozii şi l-a sărutat pe frunte, apoi s-a scuundat în apele învolburate ale Sotorei.
*
Au trecut câteva luni de când nu a mai văzut-o pe Speranţa. Plecase să îşi găsească fericirea în alte ape. De atunci colinda, şi el, de-a lungul râurilor şi oceanelor în speranţa că o va revedea măcar pentru o clipă. Într-una din zile a ajuns în Domona, un oraş liniştit în care sălăşluiau piticii bărboşi. S-a avântat în mijlocul oraşului şi i-a colindat străzile până când a ajuns în una din tavernele locului.
Era înfometat şi obosit, a hotărât să poposească acolo pentru o noapte. O ospătăriţă pitică şi grasă s-a apropiat de el:
– Doreşti ceva străine?
– O bere şi o friptură mare. Şi o cameră din cele mai bune.
– Prea bine.
După ce a servit o cină copioasă s-a retras în camera ce i-a fost făgăduită. Somnul nu i-a fost profund dar nici rău, în miezul nopţii un chiot de fericire l-a trezit. S-a apropiat de uşă şi a reuşit să desluşească o voce groasă şi barbară care striga din răsputeri:
– Am prins sirena! Am prins-oooo!!!!!!
Râsete şi ţipete se auzeau venind de jos. Creatura şi-a tras pelerina şi a coborât să vadă ce se întâmplă. Atunci a revăzut-o. Speranţa, sirena care îşi căuta fericirea în chipul şi în ştiinţa, Creatorului. Piticii au prins-o. Pentru ei era un motiv de bucurie, cam cu asta se ocupau, nu erau prea prosperi şi scoteau bani din prinderea şi vinderea sirenelor.
Ştia că trebuie să o salveze, dar cum? Ea i-a salvat viaţa odată, acum era rândul lui. Dar, de fiecare dată când încerca să facă ceva bun de obicei îi ieşea pe dos. Aşa s-a întâmplat şi cu celelalte fiinţe pe care a încercat să le iubească şi să le salveze, chiar şi de forţa lui.
Speranţa şi-a ridicat privirea spre creatură, nu îl recunoştea. Pelerina ce îi cădea pe ochi nu îi permitea să îi vadă figura, dar putea să îl simtă. Acum avea speranţa că viaţa ei va lua o altă întorsătură. Creatura s-a apropiat de ea, prefăcânduse că o studiază:
– O minunăţie, nu-i aşa? A întrebat un pitic bărbaos cu o cicatrice mai mare decât toată faţa lui.
– Hmm, a făcut bărbatul. Nu prea. Am văzut altele şi mai minunate. Mi se pare destul de comună. Dar, pentru un preţ acceptabil aş putea să o cumpăr eu.
Piticul a încercat să pătrundă pe sub gluca pelerinei ce se lăsa uşor peste ochi:
– Şi, cam cât oferi pe ea?
– Nu mai mult de zece taleri. Mi se par suficienţi dacă te gândeşti că nu e una din cele nobile.
– Nobile, a sărit piticul? Nu am văzut niciodată una nobilă. Nici nu ştiam că există.
– Ce mai comercianţi, a criticat creatura. Ar trebui să vedeţi apele Sotrei. Sunt pline de sirene nobile şi mult mai frumoase. Au priviri captivante şi poveşti uimitoare. Sunt cele mai…minunate creaturi, a spus cu nesaţ.
Piticul a privit-o cu atenţie, nici lui nu îi mai părea să fie cine ştie ce frumuseţe. Vedea în ea o simplă creatură a apelor ce nu merita prea mult atenţia lui:
– Bine, a bolborosit, zece taleri să fie.
Creatura a scos banii şi şi-a luat trofeul. Vroia să o ducă cât mai departe de locurile acelea, dar apele nu prea se găseau prin locurile acelea, avea de mers prea mult timp şi nu ar fi rezistat atât.
Alerga cu ea în braţe fără să ştie încotro să o ia. Sirena a deschis ochii pentru o clipă şi i-a zâmbit:
– Lasă, în cele din urmă voi ajunge acolo unde doream. Am să-mi cunosc creatorul şi tainele lui. Apoi, fără să mai poate spune altceva, a răsuflat pentru ultima oară.
Şi-a dat duhul în braţele lui. Până la urmă, numele ei nu era o adevărată speranţă, poate semnifica speranţa de dincolo de viaţă, speranţa de dincolo de ceea ce este lumesc.