– Alles Jahreszeiten sind schon…Arbeit macht frei…Guten Abend…
Cuvintele nemtesti rasunau ca un pas de infanterie batut in pantecul tevilor de canalizare, sporindu-le rezonanta metalica. Din cand in cand, soarecele-taxi intorcea capul catre mine, privindu-ma fascinat de accentul meu saxon.
– Ray, ultima oara cand am auzit vorbindu-se nemteste a fost cand am dus in port doi harciogi elvetieni, spuse el, leganandu-ma pe spinarea lui lata si confortabila.
– Dragut. Si nu ti-au zis la un moment dat Schnell, schnell?
– Nu. Ce-i aia?
– Adica sa-ti misti fundul mai repede, Bonito, altfel inghetam in canalul asta.
Bonito tacu ofensat, iar ghearele incepura sa scoata scantei pe la coturile tevilor, virand periculos si in viteza. Ma indreptam catre Centrul Cultural German, unde ma astepta o soricuta spalacita ca un cobai. Ok, ok, vreti sa stiti cum am cunoscut-o. Nimic mai simplu. Amandoi frecventam acelasi croitor, eu ca sa-mi refac dantura printr-un tratament intensiv cu gabardina, ea ca sa-si satisfaca pasiunea pentru moda retro, rontaind cataloage din anii 70. Alte intrebari?
– Poftim? Ai spus ceva, Ray? tresari Bonito.
– Nu…Just drive…
Urmara cateva minute de tacere, timp in care se auzi doar fasaitul labelor lui Bonito gonind in noapte. Cred ca ne aflam in dreptul gaurii de evacuare de la Metropolitan Hotel cand acesta se opri brusc, intr-un scrasnet de gheare.
– Ce s-a intamplat? intreb eu, nedumerit.
– Tu n-ai auzit nimic? ma iscodi Bonito, rotindu-si mustatile in aer.
Ascult atent. Nu se auzea decat bolboroseala apei care se scurgea din maruntaiele hotelului.
– Ce sa aud? E doar putoarea de la Metropolitan.
– Lasa asta, dadu Bonito din labe, enervat. Altceva nu mai auzi?
– Nu. Hai sa mergem, ma grabesc cu adevarat.
– Nu auzi ceva…asa…ca niste grohaituri? insista el.
– Nu.
– Ray, eu te las aici.
– Ai innebunit?
– Nu, dar mai departe nu am de gand sa merg.
– Nu pricep, ce e cu tine?
– Poate ca e o tampenie, dar simtul meu de batran taximetrist nu ma inseala…Tacu, ascultand iarasi, cu ochii rotunzi si mari. Apoi tresari, strigand: Santa Madre, el e!
– Cine? strig si eu, impacientat.
– Corpodocus! urla Bonito in urechea mea, dupa care disparu undeva, in bezna.
Drace! M-am trezit singur in mijlocul tevii, abandonat de taximetrist, cu o soricuta asteptandu-ma tocmai in celalalt capat al orasului si cu un nume ciudat in urechi: Corpodocus. Aud un fosnet si toate sudorile din lume tasnesc din mine.
– Corpodocus? murmur eu.
– Da, chiar el.
Era langa mine. Mare, cu o privire curioasa, cu mustatile lungi si pleostite ca niste liane imbibate de o ploaie tropicala.
– De unde-mi stii numele? intreba imensul sobolan.
– Mi l-a spus un tip care m-a adus pana aici.
– A fugit?
– Da.
Ofta si isi sprijini botul intre labe.
– Toti fug de mine. Sunt o pacoste.
Il privesc. Am spus ca e mare? M-am inselat, e urias. Ma intreb ce capcana i-ar putea veni de hac. Poate doar una pentru vulpi.
– E firesc, Corpodocus. Nu esti genul de tip cu care cineva ar juca ricsa. Esti cel mai mare sobolan pe care l-am vazut vreodata.
– Nu ti-e frica de mine? De ce n-ai fugit si tu?
– Sincer sa fiu, a fost prea tarziu ca sa o mai fac. In plus, ma grabesc la o intalnire cu o domnisoara.
In ochii lui Corpodocus aparu o sclipire lubrica.
– O domnisoara? Frumoasa?
Ma foiesc.
– Asa si asa.
– Unde ai cunoscut-o? intreba el, asezandu-se pe labele din spate, pregatit pesemne pentru o lunga sueta.
– La un croitor.
– Aha, eleganta deci. Blonda?
– Spalacita.
– Imi place, muscati Corpodocus. Te grabesti? ma intreba intr-o doara.
– Cam da.
– Te rog, vrei sa asculti povestea mea? Toti sunt prea inspaimantati de mine si fug inainte de a mai apuca sa le-o spun.
Dau din labe, indiferent.
– Cum vrei tu, Corpodocus.
O incurcasem. Era un soarece-povestitor. O specie aparte. Daca veti intalni vreodata unul din asta, ocoliti-l. Va va tine de vorba ore-n sir.
– Iti vine sa crezi ca acum trei ani eram mai suplu decat tine? incepu Corpoducus, mangaindu-si mustatile. Aveam cea mai lucioasa blana din Park Side. Eram frumos, dar falit. Si, pe deasupra, tanar si fara minte. Suficient de naiv incat sa fac orice pentru bani. Intr-o zi, un afis mi-a schimbat viata. Se cautau cobai pentru un laborator de produse cosmetice. M-au angajat imediat. Erau entuziasmati de blana mea. De dimineata pana seara ma lasam uns cu tot felul de chestii scarboase, dar nu-mi pasa. Abia asteptam weekendul, cand eram liber si puteam sa ma plimb in voie prin laborator. Rontaiam alune ca un belfer si imi etalam blana stralucitoare peste tot. Asa am intalnit-o pe Estera, o pisica birmaneza. M-am indragostit la prima vedere.
– Poftim? De o pisica?
– Da, iti vine sa crezi asa ceva? De o pisica! Nici eu nu mi-am putut explica. Era o pisica tacuta, mai tot timpul tolanita in cusca ei si care privea cu ochi lenesi fauna dubioasa din jur. Da, dar ce ochi…
Corpodocus ofta si se trase mai aproape de mine.
– Stiu, e impotriva tuturor legilor firii ca un soarece sa iubeasca o pisica. Dar blandetea ei m-a fermecat. Am facut tot posibilul sa ma apropii de ea, lucru care, fie vorba intre noi, nu e la indemana oricarui soarece. Dar iubirea ma insfacase in gheara ei si nu mai voia sa-mi dea drumul, baiete. Curand, a inceput si ea sa ma observe. Ma privea cu ochi pofticiosi. Ma dorea, fara indoiala. Ca pe o prada? Nu, amice. Ii cazusem cu tronc. Dar in calea fericirii noastre statea un obstacol extrem de important.
– Ce anume?
– Dimensiunea.
Am zambit ironic.
– Hai, Corpodocus, doar nu vrei sa spui ca…
– Oh, nu…Vreau sa spun ca eram un cuplu inestetic din punct de vedere al trupurilor noastre. Gandeste-te, ea era o pisica birmaneza planturoasa, iar eu un biet soarece subtire ca un mosor. Trebuia neaparat sa fac ceva demn de Estera. Dupa cateva zeci de nopti framantate, am gasit solutia!
– Ce solutie?
– Siliconul!
Il privesc nedumerit.
– Da, siliconul, baiete. Intr-o seara l-am rugat pe un cimpanzeu sa-mi injecteze silicon peste tot. Eram disperat, iti dai seama? Voiam sa fiu cu orice pret pe placul Esterei. Cimpanzeul si-a facut treaba si iata-ma umflat ca un pepene. A doua zi, m-am dus catre cusca ei, mandru de dimensiunea mea impresionanta. Nu o ma intalnisem de doua saptamani. Cand am revazut-o, am ramas socat.
Corpodocus tacu, emotionat.
– Ce se intamplase? insist eu.
– O nenorocire. Din cusca ma privea o Estera mai mica decat un portofel. Mi-a explicat indiferenta ca fusese supusa unui tratament de lipoabsortie. Iti dai seama? Acum eram eu urias, iar ea o biata pisica costeliva. Soarta ne-a fost potrivnica. Am fugit din laborator, ca un las. Ma simteam penibil…Si iata-ma aici, vagabond printre tevile din Park Side.
Tace. Tac si eu.
– Ei, dar o sa intarzii la intalnire, baiete, spuse el deodata. Du-te, domnisoara ta te asteapta…
– Imi pare rau pentru povestea ta, Corpodocus, ma simt eu obligat sa-i spun.
Dadu din labe a lehamite.
– Nu-ti bate capul. A trecut, mai spus uriasul sobolan, miscandu-se greoi catre capatul tevii.
– Hei! il strig eu din urma.
– Ce e?
– Acum ce faci? Ai vreo slujba?
– Nu. De ce?
– Stii…ma gandeam…Ai vrea sa fii un soarece-autobuz?
– Soarece-autobuz?
– Da…Ne-ai prinde bine pe aici…Ce zici?
– Ok…promit ca ma gandesc la asta, mormai Corpodocus.
Am ramas privindu-l cum se indeparta matahalos si alene pana disparu din bataia ochilor mei.
Abia atunci m-am gandit ca i-as fi putut propune sa fie un soarece-vapor. Cu pernutele sale siliconate am fi plutit linistiti prin canalele inundate. Pentru moment am vrut sa-l strig si sa-i fac propunerea ssta, dar am renuntat. Putea sa se supere. Si apoi, deja ma gandeam la soricuta care, cu siguranta, ma astepta nerabdatoare, spalacita ca un cobai.
Cobai am spus? Brrr…