O cauza importanta a rezultatelor slabe din invatamant este instabilitatea pe toate planurile.
In primul rand, nu cred ca e benefica schimbarea continua a ministrilor. Inlocuirea acestora din patru-n patru ani, dupa criterii politice, incalca legea de baza care precizeaza ca “invatamantul nu se subordoneaza scopurilor si doctrinelor promovate de partide.”
Imediat dupa inlocuirea ministrilor, se exagereaza intr-atat cu optiunile politice, incat sunt adusi noi directori de scoli, noi inspectori, secretari de stat, adjuncti, etc.
Din 1990 pana acum am avut deja 8 ministri; domnul Mircea Miclea fiind al noualea. Un ministru, chiar deosebit de competent in domeniul lui de activitate, are nevoie de un timp – destul de lung – de adaptare, are nevoie sa cunoasca situatia din invatamant la toate nivelurile, sa umble prin scoli, prin universitati, sa discute cu cadrele didactice si cu autoritatile locale, sa citeasca legile, sa gandeasca.
Stiind ca peste patru ani va fi schimbat, oricata bunavointa ar avea, cat poate sa faca pentru a spune ca a contribuit cu ceva personal? Unul intra in forta cu niste idei insuficient gandite, adica adopta o politica hei-rupista, altul incepe cate ceva neavand siguranta ca urmatorul ministru va continua pe aceeasi linie; cu totii stau prin sedinte, simpozioane si mandatul trece. Cadrele didactice, parintii si elevii au inteles perfect cum schimbarea domnilor e bucuria nebunilor.
Masurile luate la repezeala, de multe ori contradictorii, bulverseaza pe toata lumea, conducand la disfunctionalitati in intregul sistem.
Chiar daca in aceste vremuri toate domeniile sunt in continua innoire, e inadmisibil sa modifici metodologia de desfasurare a examenelor cu cateva zile inainte de data fixata sau sa hotarasti in 2003 prelungirea invatamantului obligatoriu de la 8 la 10 clase, iar in 2005 sa propui invatamant obligatoriu de 12 ani.
Aceasta masura presupune schimbari importante in planuri, programe si manuale. Eu nu-i vad necesitatea in conditiile in care numarul elevilor care abandoneaza scoala a ajuns la cateva zeci de mii, fiind mereu in crestere. Mai intai trebuie sa fie motivati elevii sa vina la scoala.
De 15 ani incoace, finantarea invatamantului este o foarte mare problema. (Las’ca “merge si-asa”, adica tot vechea mentalitate si dispretul alesilor.)
Asemenea unei constructii, invatamantul trebuie sa aiba o temelie, iar aceasta presupune, in primul rand, existenta unor scoli al caror acoperis sa nu cada peste elevi, cum s-a intamplat si se intampla. E nevoie, deci, de o infrastructura solida. Apoi, e necesar un curriculum modern (planuri, programe, manuale.) De asemenea, tot la baza constructiei trebuie sa stea redarea demnitatii cadrelor didactice prin salarii decente.
Cand inalti o casa, nu schimbi intruna planul initial, nu aduci mereu alte echipe de zidari, fiindca toate acestea presupun costuri suplimentare si prelungesc termenul de executie. Nu pui termopane daca nu ai bani pentru grupuri sanitare. Respecti o ordine a lucrarilor; toate la timpul lor.
Auzim mereu vorbe mari despre informatizare, toate scolile sa fie conectate la internet, despre strategii, sistem educational, compatibilizare cu sistemul european, etc. Neologismele acestea sunt ca fardurile pe un obraz zbarcit. Gardul vopsit.
Ai nostri par a incepe cu decoratiunile interioare in timp ce peretii stau sa cada.
Imi inchipui ca toti ministrii invatamantului au vorbit despre finantare in toate sedintele de guvern, mai ales ca au fost presati si prin greve, dar cuvantul domniilor lor a trecut neobservat in fata urgentelor de tot felul de la Parlament. (Fotolii din piele de Cordoba, piscine, masini suplimentare). Fiind nevoie de sume importante, pentru ca invatamantul sa nu mai fie cenusareasa societatii, ar fi cazul ca si alesii sa mai renunte la lux si sa aiba mai mult obraz cand cheltuiesc banul public. Dumnealor pot calatori foarte bine si cu masini mai modeste, pot sta si pe fotolii mai simple. Ce parere are Premierul cand vede acest dezmat? Cate scoli se puteau construi din banii praduiti doar pe dotari la Parlament? Cate biblioteci se puteau umple cu carti? Cate calculatoare se puteau cumpara? Si sunt multe alte sparturi pe unde se scurg banii publici, fara sa vedem masurile mult asteptate de inchidere a robinetelor si de directionare a fondurilor spre domeniile prioritare.
Toti ministrii au insistat asupra cresterii procentului din PIB alocat invatamantului. Domnul Andrei Marga isi inaintase chiar demisia din acest motiv.
Va reusi, oare, actualul ministru sa obtina 6% din PIB, pentru anul urmator? Dumnealui are multa dreptate cand afirma ca educatia trebuie vazuta ca un centru de profit pe termen lung, nu doar ca un centru de cost; dar vor intelege toti legiuitorii? Vor vrea sa inteleaga?
Deocamdata ii acord incredere domnului ministru Miclea. As vrea sa ramana in functie mai multi ani pentru a avea timp sa puna sistemul pe un fagas normal. Totodata, l-as ruga sa nu se pripeasca, sa nu ia masuri insuficient gandite. Poate ca, in acest moment, nu e tocmai buna ideea unor Comisii de Asigurare a Calitatii, la nivelul fiecarei scoli (iar comisii?), poate va gasi alte masuri pentru cresterea eficientei muncii didactice…
Sunt cu totul de acord cu dumnealui in ceea ce priveste disciplina impusa elevilor si cadrelor didactice.
Pentru toate relele prezente e simplu sa se dea mereu vina pe profesori, fara sa se observe ca intregul nostru sistem de invatamant e grav bolnav. Daca nu va fi tratat corect macar acum, vor suferi generatii peste generatii.
E nevoie de legi bune, clare si stabile. E nevoie de bani.
Trebuie sa fie cointeresate cadrele didactice. (Pentru orice cadru didactic care pleaca la capsuni in Spania, as propune sa fie dat afara cate un parlamentar, fiindca nu-si face tema pentru care e pus acolo).
Deocamdata, scoala romaneasca e o cenusareasa a societatii.
Va fi domnul ministru Mircea Miclea printul salvator?
Cauzele acestei instabilitati (efectele i le cunoastem bine) sunt mult mai profunde.
Scoala (romaneasca sau de aiurea) n-are cum fi mai de calitate decat societatea-n ansamblu.
Iar a schimba un intreg sistem educational necesita un model (zi-i paradigma daca-ti place)
clar, cu obiective precise de viitor. Ce vrem de la scoala? Ce vrem de la absolventii ei? Cum ii vom folosi?
Acestor intrebari tre’ sa li se raspunda clar si fara echivoc. Abia dupa aceea, stabilite in mod clar obiectivele strategice, se poate trece la indeplinirea lor, pe rand, punctual, ca sa se poata concentra resursele in mod efectiv.
Ceea ce facem noi acum (si facem de vreo zece ani) e sa maimutarim ce se face pe-afara, fara a incerca sa clarificam bine ce si cum dorim sa se schimbe si pentru ce motiv.
La fel sta treaba cu Romania in ansamblu: ce fel de economie vrem sa construim, care-s domeniile de varf la care-am putea accede, unde avem sansele cele mai mari de succes?
Chestiile astea inca nu ni-s clare, de aceea vom si tara la nesfarsit targa pe uscat, la cheremul economiilor mai dezvoltate, cu care nu putem concura pe fiecare felie.
De aceea e si greu sa gasesti o solutie pentru „brandingu'” de tara: nu e mai nimic acolo pe care sa pui o eticheta satisfacatoare…
Cateva puncte usturatoare pentru iubitorii de iluzii:
1. Schimbarea conducatorilor la intervale scurte de timp are la baza convingerea ca sunt necinstiti adica niste hoti;
2. Cum adica? Asa de revolutionari sunteti incat ati ajuns la solutiile PCR-ului?
-trebuie refacute marile intreprinderi agricole
-trebuie modernizata baza tehnico-materiala a invatamantului
-trebuie extinsa durata scolii la 12 ani.
3. Macar in socialism stiam ca omul iesit din scoala va munci si va recupera macar cheltuielile facute cu scolarizarea lui.
Acum ce face absolventul? Pentru ce popor lucreaza si pentru ce stat?
Cat costa scolarizarea elevului,studentului si cati bani dau strainii pentru cresterea si educarea omului roman ca sa se foloseasca de el in dispretul total al celor care isi irosesc vietile ca sa-l scoata om in fata lumii?
4. Nu este numai o problema de timp ci mai mult este o problema de caracter si anume necredinta in Romania