In aceasta editie a publicatiei ACUM va propunem articolul Îl iubesc pe Dostoievski, semnat de cunoscutul scriitor si om politic Paul GHITIU
Cristi Pantelimon,
Redactor-şef Polemica,
Editor al sectiunii POLEMICA gazduita de saptamanalul ACUM
Îl iubesc pe Dostoievski
Articol de Paul GHITIU, om politic, scriitor
“Ca român, nu pot să trăiesc fără rus. Dar fără care rus? Alături de care Rusie? În ce poate consta viitorul nostru comun?”
Declar fără nici o reţinere: literatura, muzica cultă şi filmul rus mi-au adus de-a lungul anilor mai multe satisfacţii decât cele româneşti şi nu mă refer aici numai la etern amintitul secol XIX ci, bine mersi, şi la perioada comunistă (în ceea ce priveşte filmul, evident numai la aceasta). Mai mult chiar, îmi plac ruşii: rusul simplu, omenos, generos, sentimental (nu şmecherul, nu criminalul, activistul dedicat sau torţionarul, nu tâlharul).
Iubesc poporul rus dar nu-mi plac politicienii lui care, şi acum şi demult, pentru a-l încăleca, au folosit imperialismul ca motivaţie a prezenţei lor la putere. Ca român, dacă nu din alte motive, deşi am arătat destule, măcar din acela al apropierii geografice, nu pot însă să trăiesc fără rus. Dar fără care rus? Alături de care Rusie? În ce poate consta viitorul nostru comun?
Întrebări fundamentale, care se sprijină pe alte sute şi mii de întrebări. Voi încerca în cele ce urmează, să aşez, în fugă, câteva dintre aceste întrebări şi nedumeriri, pentru a fixa astfel coordonatele viitoarelor răspunsuri pe care revista “Polemica” va încerca să vi le ofere.
Noua Rusie
Se vorbeşte insistent, de un timp, despre noua Rusie ca şi cum s-ar vorbi despre un nou concept, iar modul în care este aşezată în text această sintagmă inspiră automat şi adevărul unei Rusii noi şi mai bune. Această situaţie cere însă câteva clarificări.
Mai întâi, cum este nouă această Rusie: nouă faţă de cea de ieri sau nouă în general? Este ea nouă în formă sau în fond? Sau amândouă? S-a schimbat integral populaţia Rusiei actuale, s-au schimbat mentalităţile, s-a schimbat firea rusului? Această Rusie a lăsat deoparte ambiţiile imperiale sau, momentan, în pană de capital şi autoritate, lasă, scrâşnind din dinţi şi cu scurte accese colerice, capul jos în faţa stăpânului mondial de astăzi, aşteptând ziua de mâine? Oare nu de aceea a apărut şi sintagma Noua Rusie?
Şi iarăşi: unde este nouă Noua Rusie? La Moscova, Paris, sau Berlin, sau în Transnistria, Cecenia, Abhazia, Osetia de sud şi altele în care, mai nou sub protecţia războiului antiterorist, a omorât şi omoară oameni care, iertaţi să fie pentru această greşeală, întâmplător sunt la ei acasă? Sau, proaspăt democratică şi capitalistă, sprijină, recent chiar ca politică declarată, regimuri de tip comunisto-mafiot ca în Basarabia şi toată zona?
Nu mai este „noua” arogantă, mincinoasă şi trădătoare cum a fost mai întotdeauna? Ba, bine că nu. Un exemplu ne furnizează Tezaurul (pentru care, personal, nu fac moarte de om. Am văzut, auzit şi citit despre prea mulţi tâlhari, persoane sau state, care au jefuit fără ca aceasta să le ajute la ceva; mai devreme sau mai târziu tot au dispărut!). Vreo 30 de ani el a fost dat dispărut. În 1956 a reapărut şi chiar ni s-a restituit o parte din el. Apoi, după ce lui Ceauşescu i s-a explicat foarte clar cum că trecutul putred nu poate fi baza pe care se construieşte veşnica prietenie socialistă, iar a dispărut.
Astăzi situaţia este identică: nu ştim, să căutăm, să facem o comisie (care ce să mai facă din moment ce inventariul îl avem şi noi şi ei iar localizarea exactă a obiectelor, ei?) şi, noutate(!), nici azi nu trebuie să pornim de la ultimul trecut; de data aceasta comunist, pentru a construi prietenia veşnică democratică. Întrebat despre tezaur, ministrul rus de Externe, Igor Ivanov, ne punea la punct cu înţelepciune şmecherească: Emoţia este bună la teatru, nu în diplomaţie!
Extraordinar, domnule Ivanov, dar când aţi descoperit asta? Când strigaţi la alţii că nu vă convine aia sau nu sunteţi de acord cu aialaltă? Cum le ştie domnul Ivanov pe toate, ca la teatru. Că, vorba lui, emoţia în viaţa de zi cu zi – iubire, copii, examene, boli, reuşite, nereuşite, bucurii, tristeţi etc. – nu există pentru că nu e bună. Şi cum ne spune el adevărurile, ca pe vremuri, mângâindu-ne protector pe cap şi masându-ne nervos ceafa!
Şi apoi: este cu adevărat această nouă Rusie mai bună? Cât? De ce? În ce? Ajunge oare spoiala de democraţie şi aşa-zisa abandonare a comunismului? Şi dacă ajungem de acord că, în general, noua Rusie este mai bună conform unor parametri cel mai adesea abstracţi ai momentului, înseamnă asta că ea este mai bună în general, este mai bună pentru România, sau şi una şi cealaltă? De ce? Cum s-a văzut acest lucru în ultimii 15 ani? Care sunt perspectivele? Şi cât timp va fi ea mai bună? Pentru 5 ani, pentru 20, pentru totdeauna? Nu ştim dacă la aceste întrebări diplomaţii noştri au răspunsuri, cum nu ştim nici măcar dacă şi le-au pus.
România – Rusia
Se vorbeşte despre blocaj, despre bariera psihologică, despre orgoliul rănit al Marii Rusii, despre pragmatism şi despre nevoia de Rusia sau nevoia de România. Dar se vorbeşte tot în lozinci. Se tot spune că avem nevoie de Rusia. Dar are Rusia nevoie de România? Din comportamentul ei în aceşti 15 ani (să fie îmbufnare, să fie dezinteres, să fie calcul rece) nu am înţeles prea multe. Şi cum are nevoie? De un supus sau de un partener?
Se vehiculează cu o falsă (sau tâmpită) jenă întrebarea: ce căuta armata română la Stalingrad? Dar cea rusă, cu mult înainte în Basarabia? Se acceptă cu aceeaşi jenă ipocrită (sau idioată) „realitatea” alierii cu Germania. Dar cine a fost primul aliat efectiv al Germaniei şi primul agresor alături de aceasta din războiul mondial? România sau Rusia? Am greşit noi? Poate că da! Dar au greşit şi ei şi asta trebuie spus tare, nu pe la colţuri. Cel care a fost permanent în istorie agresor şi ocupă încă teritorii româneşti sau împiedică pe românii din ele să le administreze şi să-şi păstreze identitatea trebuie să convingă că s-a schimbat.
Rusia este cea care trebuie să ne convingă că acum vrea o bună vecinătate, că este sinceră, paşnică, cooperantă.
Poate că tratatul cu Rusia era necesar. Zic poate, pentru că pe mine nu m-a convins nimeni dintre cei care ar fi trebuit să o facă de această necesitate. Atmosfera de secret teribil şi chiar de „teroare” mediatică a avut şi pentru mine, ca pentru mulţi alţii, efectul invers. Lozinci am „mâncat” zi de zi timp de 37 de ani în comunism, sunt vaccinat.
Problema este, în final, una de politică: de maniera de a-ţi înţelege menirea şi de a înfăptui pe coordonatele optime actul politic. Or, cei care s-au perindat pe la putere, ocupaţi cu corupţia (proliferarea, nu stârpirea ei) şi cu jaful sistematic, nu au înţeles că tema aceasta nu le aparţine, nu este a Puterii, a unui partid sau a unui politician, ci a tuturor românilor (din interior şi din exterior) şi că ea trebuie discutată şi hotărâtă împreună. În schimb, conţinutul tratatului nu a fost discutat nici cu celelalte partide, nici cu reprezentanţii civili ai populaţiei – societatea civilă –, nici cu transmiţătorii intermediari, mijloacele de informare în masă; despre consultarea naţiunii nici nu a fost vorba. Mai mult chiar, s-a transmis pe toate canalele sfatul ca mai bine să nu se discute nimic decât să se discute negativ.
Rusia şi lumea
Aşezarea Rusiei în lume este extrem de complicată. Coşmarul imperialist al elitei politice ruse, astăzi condusă de Putin, se loveşte de realitatea dură a unei Americi care desfăşoară în trei sferturi de lume acelaşi obiectiv, care a ajuns la graniţele federaţiei şi are în vedere chiar divizarea acesteia, astfel încât, pe de o parte, să pună mâna pe resursele uriaşe ale Siberiei, pe de alta, să scoată, o dată pentru totdeauna, din ecuaţia puterii mondiale necunoscuta rusească. Vântul pare a bate din plin în pânzele americanilor, chiar dacă se plâng de faptul că spionajul rusesc a împânzit iarăşi America.
Până una alta, prietene, în faţa presei şi a invitaţilor, cotonogindu-se în dormitor, bucătărie sau în garaj, cele două puteri par a concubina încă o vreme. Nu mult însă, pentru că una din internaţionalele care conduc lumea, deranjată de arestarea sau izgonirea evreilor care puseseră mâna pe resursele şi economia rusească – Hodorovski, Berezovski,…. – a lansat războiul total pentru supunerea noii Rusii. Au mai făcut-o în trecut – vezi revoluţia bolşevică – e posibil să o facă din nou. Oare?
Chiar dacă politic, cel mai adesea, Europa este divizată în ceea ce priveşte căldura relaţiei cu Rusia, totuşi, mecanismul Uniunii Europene, o dată pornit, funcţionează, şi pe multe coordonate federaţia se vede faţă în faţă cu un grup comun de principii, interese şi acţiuni. Cele două au interese comune – multipolaritatea lumii, adică îngrădirea manifestărilor de hiperputere ale SUA –, nevoie una de alta – resursele naturale ale federaţiei şi banii uniunii –, dar îşi rămân în profunzime ostile, căci Rusia nu a uitat planul stăpânirii Eurasiei, nici Europa nu are nevoie de mai mult decât de un furnizor de materii prime şi de o piaţă de desfacere.
Occidentul e din nou plin de spionii ruşi, federaţia şi spaţiul ex-sovietic de ONG-uri specializate în democraţie. Cine va învinge în final: gazul rusesc sau aerele europene?
Încercând să contracareze politica americană, Rusia iese în lume şi depăşind asocierile asiatice – cu China şi India, în primul rând, dar şi cu Iranul, Siria şi altele – ajunge în America de Sud unde leagă, într-o trilaterală de coloratură marxistă pe fundament capitalist, Brazilia şi Venezuela de Cuba.
SUA par a neglija această axă care se aşază chiar la ele acasă cu suficienţa celui care “are puţină treabă pe stradă, dar lasă că se întoarce el acasă şi atunci să vezi”. Mişcare calculată, sau mişcare impusă de limita resurselor, inclusiv umane şi tehnice? Şi dacă nu-i mai iese când se întoarce? În Venezuela nu i-a ieşit (încă). Iar Cuba rezistă de peste 40 de ani.
Să fie acolo Noua Rusie?