După câteva minute de poze, admiraţie şi reverie pe malul Tamisei, în faţa palatului Westminster, doua senzaţii binecunoscute ne-au adus cu picioarele pe pământ. Stomacul ne spune că e ora mesei, iar picioarele oftează după o bancă. Sub soarele acesta cald entuziasmul turistic scade vertiginos.
Ne plimbăm în continuare pe malul Tamisei, către podul Waterloo. Trecem prin faţa Acvariumului Londrei şi a expoziţiei lui Dali din County hall. Pe larga promenadă de-a lungul fluviului se înşiră, într-un amestec surprinzător vânzători de îngheţată, statui vii (actori vopsiţi în bronz auriu sau ghips, stând complet nemişcaţi, care pentru o monedă încep sa se mişte automat ca nişte fapturi ireale, spre spaima prichindeilor surprinşi), statui imense inspirate din opere de-ale lui Dali, plimbăreţi de toate vârstele şi de toate culorile, care mai grăbiţi care mai visători, porumbei şi câini în lesă. La intrarea expozitiei lui Dali, un actor deghizat în artistul însăşi aţine calea trecătorilor, îmbracat în haine de epocă din catifea, cu o mustaţă mare şi cu accent exotic. Trecem pe lângă el cu un aer complet absent, grijulii ca nu cumva să îi atragem atenţia şi stârnim limbuţia.
Uf… am scapat.
Mai încolo, lumea intră şi iese dintr-un MacDonalds. Ciudata asociere: Dali si Mac Donalds. Nimic de mirare, suntem la Londra. Trecem pe lânga London Eye (Ochiul Londrei) numită şi Millenium Wheel (Roata Mileniului) uriaşa roată cu cabine de sticlă ce se roteşte încet dominând Londra. E un obiect impresionant, dacă nu prin graţia formei, măcar prin mărimea sa. Privind uriaşa roata, mă gândesc la roata hamsterului nostru de acasă. Sunt oarecum similare (circulare si fixate în centru). Pentru o roată aşa de mare ar trebui sa-mi imaginez un hamster cam la fel de mare ca Big Ben: un adevarat monstru. Dar – sper – ceva mai simpatic decât Godzilla.
London Eye a fost si este o sursa de controverse. Unii consideră că strică peisajul cartierului Westminster şi chiar al oraşului. Roata Mileniului – după cum indică numele – a fost construită în 1999, pentru a marca schimbarea ’prefixului’ anilor. Opoziţia a protestat împotriva ridicării ei, considerând-o o risipă inutilă de bani. Mai ales că, asemenea multor lucrari de inginerie de aşa dimensiune, n-a fost gata chiar la termen. Dar ea a fost şi este un succes: în 2000 biletele pentru ea se vindeau cu zece zile în avans si nici acum nu-i lipseşte coada de turişti la ghişeul de bilete. Cabinele ovale din sticlă, de forme aerodinamice, fabricate de industria aviatica, înălţimea ameţitoare la care se ridică deasupra Londrei, vederea panoramică asupra centrului vechi, imposibil de obţinut de altundeva, tentează un turist obosit să încerce un nou tip de ’zbor’, ultra confortabil, lin şi… lent.
Noi, deşi obosiţi, suntem turişti cu buget restrâns, deci după ce privim în sus promiţându-ne în gând că într-o bună zi peste câţiva ani vom lua un bilet, mergem să ne aşezăm, cu mare satisfacţie, pe o bancă ceva mai încolo, în Jubilee Garndens. În mod strategic, împachetăm hainele groase în rucsac, bem apa şi mâncăm un măr. Degeaba, foamea revine cu puteri înzecite. Mai furişăm o privire la un saltimbanc pe cale de-a-şi contorsiona trupul printr-un umeraş (incredibil ce poate face omul acela!) şi ascultăm fermecaţi un jamaican care cântă la un instrument ciudat.
O luăm din nou peste râu pe podul Golden Jubilee – năzuim să ajungem în piaţa Leicester. La celălalt capăt, auzim aplauze şi vociferări –maratonul continuă. Spre bucuria noastră, podul trece pe deasupra străzii pe care aleargă sportivii, şi deci pe deasupra barierelor pentru spectatori. Mi se pare incredibil să porneşti din Greenwich la 9.30 şi să alergi încă prin centrul Londrei pe la ora 13.00. Coborâm de pe pod şi găsim un magazin de senviciuri. Ne luăm un prânz decent: felii de friptură de pui pe un pat de salată. Puiul e tare gustos, dar salatei îi lipseşte orice fel de sos. Ce n-am da să avem în rucsac ”un soupçon de vinaigrette”!
Mancâm liniştiţi într-o grădină, plină de flori, inundată de soare şi turişti. Jumătate stau pe banci, restul pe iarbă sau pe-un zid de piatră. Ciulim urechile la ce se vorbeşte în jur. Nu trec nici zece minute şi-am identificat deja vreo 5 grupuri de francezi şi ceva români: e mică lumea, sau mai degrabă … e mare Londra. Şi are patru aeroporturi.
Ne continuăm plimbarea. Stomacul e mulţumit, picioarele nu întru totul. Dar asta e soarta călătorului. Ne consolăm cu o îngheţată de frişcă în care stă înfipt şugubăţ un ’fulg’ de ciocolată. Datorită îngheţatei, ajungem în piaţa Leicester mult mai rapid, dar nici nu e departe. Facem turul micului parc, privind în pavaj plăcile de bronz cu forma mâinilor unor actori celebri, cu numele lor, filmul la a cărui premieră au fost aici şi anul filmului. Unele nume nici nu le cunoaştem, dar cunoaştem filmul. Tendinţa e să compari amprenta unei mâini de star cu propria mână. Arnold Schwarzenegger e dincolo de orice comparaţie, dar nici nu ne aşteptam la altceva de la un Terminator ca el. Mâna lui Sean Connery e ceva mai mare ca ale noastre (dar are dreptul să fie aşa, fiindcă el e ”Sir”). Spre surpriza mea, mâna lui Pierce Brosnan e la fel de mare cu a soţului meu. Mă bucur gândindu-mă că e un prim pas în transformarea soţului meu în agent secret. Suntem la Londra, orice e posibil.
Continuam plimbarea înspre statuia lui Eros din Piccadilly Circus. Dacă transformarea în James Bond a soţului meu ar fi completă, cu siguranţă că mi-ar cumpăra o floare şi mi-ar spune că mă iubeşte chiar în faţa arcului lui Eros. Dar nu văd nici o floare. În schimb, el el mă filmează pe ascuns. Şi mă sărută. Ei, n-o fi el chiar agentul 007, dar are şarmul lui. Continuăm plimbarea pe strada Picadilly, amuzându-ne la vederea taxiurilor negre, a autobuzelor roşu-aprins şi a grupurilor de turişti dezorientaţi. Trotuarul e foarte aglomerat. Trecem pe lângă Ritz şi parcă nu ma pot abţine sa-mi dau niscaiva aere de mare doamnă. La poartă doi angajaţi în uniforme stacojii sau negre îşi omoară plictiseala cu-o vorbă.
Ajungem în sfârşit la Green Park. E o zi superbă şi parcă toţi londonezii au ieşit la soare. E ca la plajă. Plin de lume întinsă pe iarbă; şi în cele doua sute de şezlonguri închiriate se lăfăie oameni de toate vârstele, în tricouri sau chiar fără. Aleile sunt pline de grupuri în mişcare, şi de departe se aud fără oprire megafoanele comentatorilor maratonului. După o jumătate de oră de lâncezeală pe iarbă nu departe de palatul Buckingham, ne-am adunat iar curajul s-o luăm la drum. Azi nu sunt la palat gărzi în uniforme roşii şi căciuli din blană de urs: ci nişte poliţişti ca toţi alţii. De pe treptele monumentului memorial al reginei Victoria se vede cel mai bine palatul (pentru o poză şi cinci minute de filmat). În partea cealaltă se vede traseul de maraton, cum apare după parcul Saint James şi intră în ultima linie dreaptă pe bulevardul Mall. Cred că alergătorii încearcă o mare bucurie la vederea liniei de sosire. Eu încă nu pot să-mi imaginez atâta voinţă cât sa alergi 5 ore fără oprire.
Mergem până la Victoria ca să luăm un autobuz spre Turnul Londrei. Nu reuşim nicicum să găsim staţia de autobuz. Luăm metroul. Ajunşi la destinaţie, vedem cu uimire strada blocată de acelaşi maraton. Traseul parcurge două laturi ale Turnului. Cei care aleargă aici mai au încă vreo zece kilometri până la sosire. Sunt mai obosiţi, se mişcă mai încet, şi totuşi aleargă. Peste o oră, ceva mai departe, în City, aveam sa-i vedem pe ultimii alergători. Unii din ei doar mergeau, dar nu renunţau, vroiau să termine cursa.
După câteva minute de filmare a Turnului Londrei, am pornit spre Tower Bridge (Podul Turnului). Şi acesta e unul din monumentele reprezentative ale Londrei, şi (văzut de aproape sau de departe) continuă să mă fascineze. Cel mai tare impresionează văzut din avioanele care decolează sau aterizează la Heathrow. Cerul londonez e mereu plin de ele. Şi de aceea, de câte ori zbor din sau înspre Londra, cer loc la fereastră. Noaptea e iluminat feeric şi rămâne o privelişte de neuitat. Acum însă, ne târâm cu greu picioarele de-a lungul ”Promenadei Reginei”- pe malul râului. Soarele şi-a îndulcit razele, iar vântul începe să fie prea rece. Ajungem la monumentul comemorativ al incendiului ce-a mistuit Londra cu secole în urmă: o columnă albă cu flăcări aurite în creştet. Mai luăm un metrou pâna la Catedrala Sfântul Paul, şi-i admirăm cupola impozantă. E târziu şi turiştii se îndreaptă spre odihnă. Nouă ne-a cam pierit entuziasmul, el fiind invers proporţional cu durerea de picioare. Prindem un ’double-decker’, (autobuz cu două etaje) şi încercând să coborâm la Covent Garden, şoferul face manevre atât de bruşte încât aproape zburăm de pe scările abrupte.
Bucuroşi c-am scăpat teferi, ajungem în Covent Garden. E plin de lume peste tot, la terase, în jurul oamenilor-show, sub cupolele pieţei, în magazinele de parfumuri şi artizanat. Ca de obicei, un grup de studenţi muzicieni de la conservator distrează audienţa cu muzică clasică de calitate excepţională. De-obicei nu pot asista la aceste reprezentaţii fără lacrimi în ochi. Auzindu-i, îmi doresc din toată inima să-mi fi ales o carieră în muzică. Ei dăruiesc atât de multă plăcere audienţei.
Suntem chiar la capătul forţelor. Ne târâm cu greu într-un ”Cafe Uno” şi ne prăbuşim pe două fotolii care spre norocul nostru tocmai s-au eliberat. Îmi scufund amarul într-un ceai cu lămâie, soţul meu ia o ciocolată caldă (cu frişcă, of course!). Mă uit la el şi nu mai văd nici o urmă din James Bond. Cu faţa pe care o are, parcă ar fi alergat tot Maratonul Londrei. Ei, n-am fost noi chiar aşa de temerari, dar nici meseria de turist nu e chiar uşoară. Ştiu că vom dormi bine la noapte. Şi nu-mi fac iluzii: n-am văzut nici jumătate din atracţiile marelui oraş. Dar mâine drumul nostru se îndreaptă către vest: vom vizita Stonehenge. Şi mai apoi vom ’urca’ spre nordul Angliei, spre un oraş mai puţin cunoscut, dar destul de mare: Leeds.
Anglia ne aşteaptă de-a lungul a sute de mile. It’s good to be back.