Uneori mă întreb dacă apariţia Internetului nu a condus şi la o diminuare a comunicării între oameni, între atâtea alte beneficii aduse aceleiaşi comunicări. Nu este un paradox. Comunicarea umană nu este un process unidimensional, transcriptibil în şiruri de biţi care pornesc de la un emiţător, ajung la un receptor, acolo crează o stare nouă care la rândul ei generează nişte biţişori ş.a.m.d. Comunicarea umană este pluridimensională, ea conţine multe informaţii „printre rânduri”, este încărcată de semnificaţii contextuale ce ţin de spaţii comune generale cum ar fi cultura, originea etnică, amintiri comune, aşteptările specifice uneori vârstei, uneori unei condiţii de moment, atemporale.
Totuşi privind în jurul meu constat concomitent o creştere exponenţială a cantităţii de biţi emişi în scopul de a comunica şi o descreştere a substanţei relevante conţinută de aceştia, parcă pentru a confirma o zicere a lui Albert Einstein potrivit căreia cantitatea de inteligenţă de pe Pământ este constantă, dar populaţia este în continuă creştere.
Poate cea mai simptomatică aplicaţie pentru ceea ce încerc să spun este Twitter. Nici nu se putea gasi o denumire mai potrivită decât „Ciripitor”. Zeci, sute de milioane de utilizatori se „suie pe o cracă internautică” şi ciripesc pentru oricine este dispus să-i asculte. Mesaje aruncate în eter, alcătuite din nu mai mult de 140 de caractere fiecare, trimise cu speranţa că vor însemna ceva pentru cineva, dar nici o modalitate de a li se răspunde pe exact acelaşi canal. În egală măsură, alte şi alte aplicaţii cunoscute de-acum generic sub denumirea de „Social Media” şi-au făcut loc în viaţa civilizaţiei contemporane, şi-au dezvoltat tentaculele în miriade de reţele, devenind succese bursiere, mine de aur pentru marketing, scopuri în sine de a trăi şi nu în puţine cazuri, câteva celebre, chiar motive de sinucidere. Dar mă întreb (şi poate veţi comenta şi dv.): comunicăm mai bine? Acoperim la fel de plenar dimensiunile de care avem nevoie ca oameni, în comunicare? Nu ne-am simţi mai bine dacă am fi mai puţin conectaţi (cu 20 în loc de 200 de exemplu, în Linkedin) sau daca mai puţini ar da click pe butonul „I like it” cand descriem pentru prieteni o excursie reuşită în Facebook? (30 în loc de 300, de exemplu).
Am un puternic sentiment de invazie a vieţii private în momentul în care, sub pretextul îmbunătăţirii serviciilor pe care mi le oferă, e-mailul personal îmi este invadat şi de bancă şi de băcănie şi de atelierul auto unde îmi fac reviziile şi de Obama şi de aplicaţiile de Social Media la care am făcut „imprudenţa” să subscriu şi care, iată, ţin să mă informeze despre tot ce fac prietenii prietenilor mei, fiinţe despre care n-am auzit niciodată şi despre care poate aş prefera să nu ştiu nimic.
Desigur, una peste alta, e mai bine în baia asta de gunoaie informaţionale în care nu rareori, atraşi de mondenitatea oportunităţii, ne diluăm fiecare, cu pasiunea unui mic Napoleon declamând în faţa unui public uriaş, nevăzut (şi de cele mai multe ori inexistent). Totuşi, acest modest şi succint punct de vedere ar trebui să explice pe de o parte de ce la ACUM evoluăm într-o direcţie în care relaţiile dintre noi, grupul care editează revista, devin mai importante decât revista însăşi iar pe de altă parte de ce, hotărând că o scriem prin forţele proprii ale grupului de editori, redactori şi autori, nu mai invadăm căsuţele poştale ale nimănui cu mesaje promoţionale. Se şi vede, aşa cum anticipam, cât de mult a scăzut traficul ca urmare a aplicării acestei politici.
Da, dar spre deosebire de alte publicaţii care îşi umflă tirajul, popularitatea şi presupusul prestigiu prin tot felul de artificii specifice comunicarii epocii pe care o trăim, veţi şti că cifrele noastre înseamnă persoane reale, care sunt mai degrabă interesate de o comunicare reală, pluridimensională, decât de a ciripi în vânt de undeva de pe o cracă virtuală a Internetului. Şi nu, acest articol nu e o „ciripeală de marketing”.
Nu mai tin minte exact cine spunea ca marea performanta a internetului este aceea de a fi pus in legatura unii cu altii milioane de prosti… Articolul lui Stefan spune, intr-un mod delicat, cam acelasi lucru.
As mai adauga ceva: este paradoxul instrumentelor puternice la care accesul e liber, fara ,,examen de conducere” si ,,bulina galbena”. Usor de dat cu oistea in gard.
Nu inventez nimic. Astăzi am văzut două femei, trecute de prima tinereţe, care mergeau pe stradă şi discutau aprins. Una dintre ele gesticula, revoltată în timp ce spunea cu voce ridicată, „Nu mai suport, eu îi spun să facă asta şi asta, el, NU. Zice că nu are timp, construişte la City Ville”. Cred că v-aţi dat seama că City Ville este un oraş virtual, pe care îl construieşti pe calculator, şi care te solicită zi şi noapte. Ştiu că la ora actuală există milioane de oamnei, da, da, milioane! care îşi construiesc astfel de oraşe, în colaborare unii cu alţii. Evident, că nu mai e timp de conversaţie în sufragerie, nici de dus gunoiul, nici de udat florile în faţa casei, nici de reparat rafturile de la bibliotecă. Cine mai are nevoie de toate acestea, când ai de construit un oraş! Mai ales că în oraşul acela tu, constructorul, eşti şi primar.
Din păcate (pentru ei), cei care nu folosesc internetul ca un mijloc de informare şi îşi mută viaţa în el, sunt pierduţi.
Nu stiu daca s-ar putea masura sau daca ar avea rost asa ceva, dar exista totusi o valoare in prezenta in anumite spatii virtuale alaturi de alte minti de calitate. Impartasind ganduri, primind reactii, alte opinii, te poti dezvolta intelectual si chiar emotional, intr-un mediu alternativ celui real, care nu are neaparat si intotdeauna de oferit ceva.