Comentarii despre acest text:
Ovidiu Simonca: “Se schimbă paradigma”
Am citit şi recitit textul Aurorei Mihacea cu încîntare. El este o bună replică şi o continuare inspirată la cartea lui Sorin Adam Matei, Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor (Editura Compania, 2004). Cred că forţa acestui eseu, după părerea mea, rezidă tocmai în conceptele pe care le aplică în raport cu Grupul de la Paltinis: „corectitudine politică inversată“, „teoria dublului cod genetic“, „defectul de cod genetic“ etc. După analiza acestor concepte, Aurora Mihacea reuşeşte să sintetizeze evoluţia Grupului de la Păltiniş în sintagma care dă şi titlul eseului de faţă: „minoritarii minţii“, văzuţi de Aurora Mihacea drept „indivizi de excepţie cu o capacitate mentală deosebită (unii dintre ei considerînd-o fundamentată genetic) şi care, în consecinţă, îşi arogă drepturi depline, promovînd corectitudinea politică inversată“. Să precizăm că aceste termen al Aurorei Mihacea, de „corectitudine politică inversată“, se referă la un grup politic minoritar „erijat în elita cu drepturi depline“. Există în eseu cîteva precise analize privind gîndirea socio-politică a lui Horia-Roman Patapievici, care, aşa cum arată autoarea, îl plasează mai degrabă la marginea democraţiei.
În altă ordine de idei, orice lucrare care doreşte să limpezească raporturile de „putere“ din cultura română e foarte nimerită să fie luată în seamă, iar eseul Aurorei Mihacea ar trebui citit ca o situare într-un context instituţional. Este vorba de a descoperi şi de a reaminti cum s-au impus şi cu ce rezultate aceşti „minoritari ai minţii“, în cadrele instituţionale de după alegerile din 2004.
Problemele (nevralgice şi contestabile) ale eseului încep să apară cînd se atribuie „minoritarilor minţii“ anumite „tendinte totalitare“ si cînd se spune că acest „individualist exceptionalist“ este „profund nedemocratic“ şi va duce in „instituţii“ la o trecere de la „o democraţie fragilă la autoritarism“. În acest punct, situarea „grupului de la Păltiniş“ în zona unor „tendinţe totalitare“ este, în opinia noastră, inexactă. Dacă ar fi aşa, doar „minoritarii minţii“ ar fi pe piaţă, ceea ce nu este deloc real. Putem descoperi numeroase încercări de structurare modulară a culturii române, în care straturile suprapuse cuprind şi alte expresii culturale, unele în antiteză cu gîndirea „minoritarilor minţii“, altele fiind, pur şi simplu, noi expresii, fără legătură cu „grupul de la Păltiniş“.
În fond, Horia-Roman Patapievici poate avea o gîndire viciată şi poate face elogiul unei elite, superioară oamenilor de rînd, ceea ce contravine (cum bine arată Aurora Mihacea!) perceptelor biblice, dar gîndirea lui nu se regăseşte în practică. Astfel, el poate să aibă propriile opinii, dar asta nu înseamnă că acestea ajung să fie impuse celorlalţi. Tot ce susţine Patapievici &Co. nu are neaparat un corespondent în realitate. Sigur că el este atacabil atunci cînd vorbeşte de două tipuri de temporalitate în raport cu Europa, din care doar un singur timp se poate sincroniza, cel al elitelor. Sigur ca el nu pare să creadă în omul de rînd, ci doar în cei cu o „capacitate mentală deosebită, fundamentată genetic“. Dar acestea sînt tipuri de discurs şi nu formule practice, pe care să le pună în aplicare. Tocmai de aici s-a formulat şi reprosul adresat cărţii lui Sorin Adam Matei: prin ce manifestari practice au blocat „restul lumii“ să se afirme?
Eu cred că acest grup este puternic nu prin filozofia pe care o pune in practică, ci prin diverse strategii de marketing, prin numeroase influenţe şi intrări în lumea culturală. Dar aici nu e nici o filozofie! Le dăm prea mare importanţă dacă încercăm să găsim un fundament filozofic acolo unde este doar strategie de piaţă. Gabriel Liiceanu a speculat în favoarea sa şi a vînzării cărţilor scandalul cu capitanul Soare! GDS, prin revista 22, a direcţionat gîndirea românească, pentru că, mult timp, n-a avut o contrapondere. Pînă la „trezirea“ Gabrielei Adameşteanu, din 2004, despre care scriitoarea vorbeste intr-un interviu publicat de Observator cultural (nr. 31, 29 septembrie – 5 octombrie 2005), nimic n-a deranjat GDS-ul. Nu e însă nimic filozofic aici, sînt oameni care au avut cîteva pîrghii pe care le-au folosit. Aflaţi însă în funcţii publice şi instituţionale, ei n-au avut vizibilitatea dobîndită în zona societăţii civile, uneori (sau de cele mai multe ori) s-au blocat. Pînă la urmă, CNSAS a făcut mai multă lumină cu privire la trecutul nostru? Împotmolindu-se, si-au dat seama de catastrofă şi au demisionat. Dar au trecut şi prin alegerile din 2000, cînd puteau separa apele, şi n-au făcut-o. Au ştiut să scoată cămaşa, arătîndu-l mereu, ca principal vinovat, pe Gheorghe Onişoru. Oare a fost singurul răspunzător?
Apoi: ICR a reuşit, de la venirea lui Patapievici, să traducă mai mulţi autori români în Occident? La Humanitas, cîţi tineri autori s-au publicat? Se merge tot pe „brandul“ Cărtărescu şi în rest?
Din ce am observat în 2005, tendinţa lor nu este de a se împăuna, ci de a tăcea. Refuză înfruntarea, polemica, par să ştie că în multe privinţe sînt nevralgici şi vor să fie „caravana care trece“ în timp ce „cîinii latră“.
Că Pleşu l-a propus pe Patapievici la ICR pe vremea cînd era consilier prezidenţial nu cred să conteze atît de mult şi să fie nevoie de reacţii umorale. Important este ca Horia-Roman Patapievici să mişte lucrurile, iar mie mi se pare ca aproape totul este blocat, bălmăjit, încurcat. Poate că Pleşu i-a făcut un deserviciu lui Patapievici propunîndu-l la ICR, pentru că rezultatele sînt prea puţine, sînt neconcludente, cel puţin dacă ne raportăm la primul an de activitate al noii conduceri ICR.
Nu cred că trebuie să le căutam şi să găsim resorturi filozofice în funcţionarea lor publică. Ar trebui, mai degrabă, să le analizam, exigent, activitatea lor, după rezultatele concrete obţinute în funcţiile publice. Îi consider, ca şi Aurora Mihacea, nişte minoritari, care, coborîţi din rarefierea filozofică, ajung să fie destul de şterşi în funcţiile pe care le au, de aici şi dezertările lor, extrem de bine mascate în „nepotriviri de caracter“ (a se vedea legătura Pleşu-Băsescu).
Una peste alta, în cultura română cred că se schimbă paradigmele, că un model care putea fi valabil în anii ’80, în condiţii de dictatură, nu mai poate să rezoneze astăzi cu acei care sînt „consumatori de cultură“. Iar „minoritarii minţii“ au parte de concurenţă, ceea ce nu poate fi decît benefic culturii române. În definitiv, ei nu par să mai fie predominanţi în lumea ideilor, dar acest fapt nu este decît un semn de normalitate, multiplicarea centrelor de „prestigiu“ va crea o emulaţie extrem de sănătoasă reaşezărilor instituţionale. Tendinţa este de schimbare a paradigmei, în care să nu mai existe o unică direcţie, iar eseul Aurorei Mihacea depune mărturie şi fotografiază o stare de fapt, cu siguranţă ameliorabilă, tocmai prin „replicile“ care încep să se structureze.
Sorin Adam Matei despre “Minoritarii Mintii”
Este elitismul declarat al lumii culturale romanesti destul de serios ca sa ne ingrijoram? Exista argumente impotriva sa? Care sunt efectele de lunga durata ale elitismului? Au liderii de opinie locali atitudini care nu merg in aceiasi directie cu democratia si liberalismul? De unde vin acuzatiile de „stingism” pe care aceiasi lideri le imputa celor care nu gandesc ca ei? De ce sunt ele aruncate de pe piscurile puterii culturale din Romania in calea criticilor lor mai ceva ca buturugile rasturnate peste cavaleria angevina de mosnenii lui Basarab-Voda la Posada?
Este lumea culturala romaneasca una „hegemonica,” reflectind, pe dos, obsesiile unei lumii intelectuale contemporane preocupata de imaginea de sine si de locul sau in ierarhia puterii?
Aurora Mihacea ne da in acest lung eseu, caruia i-ar sta, poate,mai bine in straiele unei carti, citeva raspunsuri incitante. Deosebit de importanta este discutia elitismului declarat al grupului central din cultura romana, mostenitor al obsesiilor culturale ale lui Noica. Autopsierea modului in care acesta este legat, fara sa stie, de miscarea mai larga occidentala a celor pe care criticul conservator Thomas Sowell ii numea „the annointed” este extrem de interesanta. Desi opusi miscarilor culturale occidentale, care incearca sa se izoleze de asaltul vulgului si al burgheziei culturale, liderii de opinie locali se poarta uneori ca ele, crede dna Mihacea. Folosesc argumentul moral, intemeiat intr-o etica situationala de genul „daca imi critici proiectul esti impotriva binelui, adevarului si a frumosului,” refuza dreptul cuvintelor de a fi ele insele, schimbindu-le
intelesul, se ascund de realitate in verbiaj stufos etc.
Analiza modului in care lideri de opinie transformati in functionari de stat cumuleaza beneficii si resurse, in acelasi timp in care proslavesc virtutile capitalismului, este si ea demna de remarcat.
Eseul, ar putea, e drept, sa se ocupe mai mult de cazurile concrete, sa le structureze mai bine in jurul faptelor si exemplelor. Ar trebui, uneori, sa fie mai atent fata de tentatia de a spune prea multe, prea repede. Ar putea sa fie mai rezervat in aplicarea in intregime a modelului occidental realitatii romanesti. Aceasta din urma pare uneori mai incapatinata decit te-ai astepta, si in bine, si in rau, cind vine vorba de adaptarea sa la realitati externe. Eseul ar putea, desi aceasta e poate doar reflectia orientarii mele personale, sa fie mai rece, mai impartial, sa analizeze lucrurile prin lentila criticii constructive, nu a umorului defulant. Este, insa, un text curajos, ambitios si dornic sa duca o discutie care se impotmolise mai departe. Eu l-am citit cu interes si astept cu curiozitate reactiile.
“Minoritarii mintii” (I)
Cuvant inainte
Prezentul eseu este o aprofundare, construită sub forma unei aplicaţii a teoriei grupurilor de prestigiu din lumea culturală românească actuală, teorie expusă în cartea lui Sorin Adam Matei «Boierii minţii.Intelectuali români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor», apărută în editura Compania, 2004.
Eseul urmăreşte trei obiective majore, structurate în trei capitole :
– Să detalieze raţiunea pentru care S.A.Matei a ales ca «obiecte ideale» pentru exemplificarea teoriei sale Grupul de la Păltiniş făcând şi un studiu de caz din consacrarea lui Horia Roman Patapievici;
– Să analizeze consecinţele în plan politic, social şi ideatic a teoriei dublului cod genetic, prezentă în lucrările lui Horia Roman Patapievici şi agreată de unii membri ai Grupului de la Păltiniş ;
– Să expună teza formării unei corectitudini politice de tip nou în spaţiul cultural românesc, aceea a unei corectitudini politice inversate precum şi câteva dintre implicaţiile acesteia.
Unii dintre termenii pe care îi folosesc fiind introduşi de mine necesită precizări; aşadar:
Termenul de corectitudine politică inversată (la care am ajuns în urma analizei valorilor pe care le promovează şi a evoluţiilor Grupului de la Păltiniş), l-am conceput sub forma unui termen corelativ, având ca punct de referinţă termenul de political correctness aşa cum a fost el definit de un acerb critic al corectitudinii politice, Ovidiu Hurduzeu (fost profesor la Standford University, Silicon Valley, actualmente profesor în Santa Cruz, SUA).
Intrucât termenul de corectitudine politică inversată este unul corelativ, voi prezenta întâi punctul de referinţă, respectiv termenul de corectitudine politică aşa cum este el definit de Ovidiu Hurduzeu în eseul «Antiamericanismul corectitudinii politice» (Convorbiri Literare, nr. 12, dec. 2002). Citez :
« În mod curent, prin Political Correctness, se înţelege o mişcare eclectică care grupează indivizi cu mentalităţi şi înclinări stângiste: feministele, multiculturaliştii, ecologiştii radicali, susţinătorii extremişti ai “drepturilor omului” şi animalelor, activiştii pentru promovarea handicapaţilor, lesbienelor si homosexualilor,etc.»
Aplicând o strategie gramsciană prin mecanismele determinismului cultural, respectiv prin reeducarea conştiinţelor obţinută cu ajutorul unor idei de bun simţ, corectitudinea politică urmăreşte schimbarea culturii hegemonice (sistemul de valori şi interese al clasei dominante asimilat prin consens de către «grupul subordonat»), cu «contra-hegemonia» (propriul sistem de valori şi interese al «grupului subordonat» ), care este dezvoltată de «intelectualii organici» în alianţă cu «intelectualii tradiţionali», bine plasaţi în structurile puterii. Pe baza acestei alianţe ne spune O. Hurduzeu, pe urmele lui Gramsci, se poate începe «lungul drum prin instituţii înainte ca socialismul si relativismul să învingă», acesta fiind un proces «de promovare consecventă a contra-hegemoniei», respectiv a Weltanshauung-ului grupului subordonat. Foarte important în strategia corectitudinii politice este ca «Ideile si principiile contra-hegemoniei, să apară în lumina unor idei de bun simţ nicidecum în adevărul lor extremist şi totalitar» ne spune O. Hurduzeu, urmând gândul lui Gramsci, în articolul amintit. Scopul final al corectitudinii politice ar fi conform acestuia «acceptarea voluntară a comunismului prin transformarea treptată a gândirii persoanei umane».
Termenul de corectitudine politică inversată desemnează o mişcare omogenă care grupează personalităţi cu mentalitate de dreapta şi tendinţe totalitare, reprezentanţi ai unui singur grup minoritar, «minoritarii minţii» erijaţi în elita cu drepturi depline, dar contestatari ai drepturilor oricăror alte grupuri minoritare cât şi ale majoritaţii populaţiei în baza unei fatale incapacitaţi mentale ale acesteia motivată genetic.
Aşadar spre deosebire de corectitudinea politică, corectitudinea politică inversată este una proelitistă, coloratura politică este una de dreapta cu tendinţe extremist totalitare, iar scopul său este acceptarea voluntară a autoritarismului. Strategia însă este tot cea gramsciană a determinismului cultural atât doar că se urmăreşte schimbarea sistemului de valori norme şi interese ale majoritaţii populatiei, prin consens cu sistemul de valori, norme şi interese al minoritarilor minţii.
«Minoritarii minţii» este un termen care desemnează acel grup al intelectualilor de vărf care împărtăşesc valorile Şcolii de la Păltiniş şi care consideră că sunt indivizi de excepţie cu o capacitate mentală deosebită (unii dintre ei considerând-o fundamentată genetic), şi care în consecinţă îşi arogă drepturi depline, promovând corectitudinea politică inversată. Folosesc termenul în acest eseu cu referire directă la grupul de la Paltiniş şi în mod special pentru câţiva dintre membrii săi H. R. Patapievici, G. Liiceanu şi A. Pleşu.
«Teoria dublului cod genetic», în accepţia de faţă, susţine existenţa a două coduri genetice umane : unul al elitei, altul al restului populaţiei, aşa cum reiese ea din textul lui H.R.Patapievici, «Anatomia corupţiei«, (Politice, op.cit, pag, 68-69). O consider fundamentul «elitismului genetic«
« Elitismul genetic» este concepţia după care ar exista oameni care ar aparţine unei elite determinată genetic, în baza teoriei dublului cod genetic, oameni care ar fi «destinaţi» «chemaţi» să-i conducă pe ceilalţi. Exemplific această concepţie prin ideile forţă ale autorului la care «elitismul genetic» se manifestă programatic : H.R.Patapievici.
Expresia «defect de cod genetic», o folosesc pentru a ilustra premisa tacită a ideilor afirmate de H. R. Patapievici în articolul «Anatomia unei catrastrofe» (Politice, op.cit. pag. 68-69, 87) ; atât timp cât Patapievici susţine că democraţia românească nu s-a putut înfăptui datorită votului universal al românilor incapabili de discernământ politic, români al căror vot ar trebui să fie cenzurat prin calificarea voturilor (vezi şi «Omul recent», pag 370, 383), de către alţi «români deopotrivă, dar prin miracol având alt cod genetic, alte instincte», se impune premisa majoră a unui cod genetic defect al majorităţii popuaţiei care ar atrage dupa sine incapacitatea mentală a acesteia.
Sintagma «intelectual fără grup» face referire la acei intelectuali care nu se supun mecanismelor de exercitare a puterii practicate de către grupurile de prestigiu şi se opun acestora în mod constant, indiferent de poziţia pe care o ocupă faţă de grupul de prestigiu, respectiv, dacă se situează în afara acestuia sau în proximitatea lui. Intelectualii fără grup îşi câştigă prestigiul prin exercitarea autonomă al actului intelectual şi prin delimitarea categorică, netă faţă de grupul de prestigiu. Am exemplificat noţiunea printr-un studiu de caz având ca subiect modul în care a evoluat în spaţiul public, fostul şef al Departamentului de Control al Guvernului în guvernarea 1996-2000 actualmente jurnalist, Valerian Stan.
Eseul de faţă are ca sursă, pe lângă cartea lui S.A. Matei, «Boierii minţii», lipsa de ripostă argumentată din partea celor care se erijază în elita intelectuală a ţării. Personal, ştiind ce anvergură intelectuală aveau personalităţile vizate, mă aşteptam la un răspuns punctual dublat de o argumentare forte. Cum însă riposta a fost o simplă etichetare nervoasă, acuzele de «stângism», «colectivism», «socialism/comunism american», deci «corectitudine politică», nefiind argumentate, m-am raportat în încercarea mea de a afla cine sunt de fapt adevăraţii «corecţi politic» din cultura noastră la O. Hurduzeu din următoarele motive :
a. Membrii Grupului de la Păltiniş aduc exact aceleaşi acuze corectitudinii politice pe care le aduce şi Hurduzeu în cartea sa «Sclavii fericiţi» (Editura Fundaţiei Culturale Române 2002 ) şi în eseul său «Antiamericanismul corectitudinii politice» ;
b. O. Hurduzeu nu recurge la o simplă etichetare
în prezentarea principalelor caracteristici ale corectitudinii politice, ci îşi argumentează fiecare afirmaţie;
Precizez că în acest eseu nu mă pronunţ asupra valorii de adevăr a viziunii lui O.Hurduzeu privitoare la corectitudinea politică; m-am raportat însă la acest autor deoarece nu am avut de ales: între un adversar autentic (care argumentează), al corectitudinii politice şi unul care simulează (apelând la etichete), am preferat dialogul cu cel autentic.
În acest demers am descoperit nu fără surpriză că vârfurile noastre intelectuale care se manifestă în mod categoric împotriva corectitudinii politice si a adepţilor ei – şi aici mă refer direct la membrii Grupului de la Păltiniş -, au preluat în întregime strategia şi obiectivele blamate ale corectitudinii politice spre a practica o corectitudine politică inversată.
Introducere
Ţinta unui război: o carte
Pe lângă războaiele purtate între ei, oamenii au mai pornit din când în când şi războaie îndreptate împotriva câte unei cărţi. Fireşte, ca sursă a ei, autorul era şi el vizat ; mai importante decât acesta rămân însă ideile lui care expuse într-o carte şi ajunse în spaţiul public, căpătau propria fiinţă mult mai greu de doborât decât aceea, fulgurantă, a unui om. Asadar, ţinta unui astfel de război, rămâne tot cartea. Aceiaşi situaţie se repetă şi azi.
De câtva timp, o carte a pus pe jar vârfurile intelectualităţii româneşti ; apărută în 2004, «Boierii minţii», a generat discuţii aprinse, de multe ori pe un ton ridicat, metafore şi epitete mioritice au scăpărat în zborul lor deasupra oceanului ţintind direct spre ideile cărţii şi autorul lor.
Cu toate acestea, cartea a rezistat.
Mai mult, aşa cum s-a văzut, nu se poate purta un dialog onest pe teme de maxim interes cum a fost cea propusă de curând în Observator Cultural, respectiv «Care sunt mizele culturale ale României de astăzi», fără a se face referire explicit sau implicit la unele concepte şi mecanisme descrise de teoria grupurilor de prestigiu din lumea culturală românească, teorie expusă în «Boierii minţii. Intelectuali români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor».
Şi totuşi ! Ce s-a putut afirma în această carte micuţă, cu coperţi alburii şi aspect paşnic, încât să provoace o asemenea învârtejire a spiritelor lumii culturale şi reacţii atât de dure ? Care a fost legea nescrisă, norma, tabu-ul pe care l-a încălcat ?
Intr-unul din articolele sale, O.Şimonca, vorbeşte de un paradox care s-a incetăţenit sub forma unei legi nescrise: respectiv, în media, întregul demers critic este focalizat asupra politicului, ceea ce se petrece realmente în lumea culturală fiind trecut sub tăcere…
Această lege nescrisă a încălcat-o Sorin Adam Matei, prin cartea sa. Cartea are ca ţintă clară lumea culturală românească; descriindu-i modalitatea de structurare, S. A. Matei face o radiografie a grupurilor intelectuale de putere care o domină, numite, pe linia lui Max Weber, grupuri de prestigiu. Grupurile de prestigiu instalează o lume dihotomică, paramodernă, împărţită între intelectualii publici şi «restul populaţiei, intelectuală sau nu», cultivând raporturi ierarhice de subordonare, comportamente adulatorii, în virtutea monopolizării de către acestea a procesului de omologare a actului intelectual. Consacrarea şi promovarea se face tot în grup, prin susţinerea acordată de către acesta. Grupurile de prestigiu au un rol negativ datorită situării în paramodernitate, care se produce şi pe calea simbiozei cu statul (realizate prin membrii săi care au importante funcţii în stat), Ori, pentru a-şi întări puterea, aceste grupuri de prestigiu, sunt tentate să întărească statul şi birocraţia sa, slăbind societatea civilă.
Dar, S.A.Matei, nu rămâne în plan abstract; conturând această această teorie a unei stări de fapt paramoderne existente în cultura românească, el îndrăzneşte să o concretizeze, exemplificând-o prin valorile, modalităţile de funcţionare şi acţiunile Grupului de la Păltiniş ca şi prin felul în care a fost consacrat de acest grup, Horia Roman Patapievici.
Această îndrăzneală, cu totul de neînchipuit până acum, de a nu innădi o critică incâlcită în abstract, de a da realitate fenomenului incriminat şi a-l aduce printre noi numind pe cei care îl promovează – iată Legea, Tabu-ul încălcat de autorul cărţii. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat până acum la noi, în cultură.
Tabu-ul fiind încălcat, spirite ”elevate” ale lumii noastre culturale au declarat, scânteind de orgoliu, război cărţii…
Despre Neputinţa geniilor
Unda de şoc în rândul vip-urilor intelectualitaţii menţionate în cartea lui Sorin Adam Matei ca făcând parte din principalele grupuri de prestigiu este vizibilă; ea se manifestă în primul rând prin refuzul acestora de a purta un dialog real pe marginea ideilor expuse în „Boierii Minţii”, ca şi în neputinţa de a construi o contraargumentare sistematică a modelului explicativ a unei stări de fapt ”paramoderne”, existentă în spaţiul cultural românesc. Calificările nervoase ale unora dintre cei vizaţi şi a suporterilor lor, (Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu şi Mircea Mihăieş), ca şi escamotarea analizei cărţii sub acuza de „ ridicol”,”impur” (Andrei Pleşu), arată că aceştia nu ar fi cruţat nici un efort spre a doborî teoria grupurilor de prestigiu ale intelectualitaţii româneşti dacă ar fi fost capabili să depisteze vreo fisură în ceea ce priveşte corespondenţa acesteia cu starea de fapt descrisă. Astfel că în lipsa unei reale contraargumentări (care nu se poate derula fără dialog), calificativele puse cărţii lui S.A.Matei (corectitudine politică, colectivism, stângism, socialism american), rămân doar strigăte de nervi care exhibă neputinţa. Neputinţa, dar şi lipsa de onestitate intelectală, căci, o analiza serioasă a cărţii s-ar fi impus având în vedere importanţa temei propuse: remodernizarea României şi rolul intelectualilor în acest proces.
Pe lîngă strigătele nervoase a mai fost adusă lui S.A. Matei datorită exemplificării ideilor expuse în cartea sa, şi învinuirea de atac la persoană şi anume la persoana lui H.R.Patapievici. Acesta, chiar se exprimă textual în „Dilema” nr. 24 din 2004 : „în cazul Patapievici care stă la originea tuturor reflecţiilor oferite de S.A.Matei, ca explicaţie la relele culturii române, autorul teoriei conspiraţiei a grupurilor de prestigiu trebuie să analizeze mecanismele sociale şi instituţionale prin care G.Liiceanu , A. Pleşu, S.Vieru, R.Bercea şi A. Cornea (adică Grupul de la Paltiniş), au facut din mine un autor de succes”.
Dar asta a şi făcut S.A.Matei!
Iar dacă H.R.Patapievici nu a înţeles de ce S.A.Matei a ales ca „obiecte ideale” pentru exemplificarea teoriei grupurilor de prestigiu din lumea culturală românească actuală, persoana sa şi grupul de prestigiu de la Păltiniş, voi explica eu încă o dată acest fapt, aducând şi unele adăugiri necesare.
Răspuns la întrebarea: de ce Horia Roman Patapievici şi Grupul de la Păltiniş
Deşi cartea lui S.A. Matei, „Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor”, vorbeşte de mai multe grupuri de prestigiu ale intelectualilor, toate formate înainte de 1989, este adevărat că în efortul de ilustrare al teoriei sale, autorul accentuează în mod special asupra Grupului de la Păltiniş şi asupra unora din reprezentanţii săi. Grupul de la Păltiniş a fost ales, cred, atât datorită faptului că este continuatorul tradiţiei ideatice interbelice, aproape atemporal prin maeştri şi valori fixe, dar în acelaşi timp împlântat în actualitatea prezentă prin simbioza dintre acest grup şi stat (prin înaltele funcţii deţinute de unii membri marcanţi ai grupului), ca şi prin faptul că este grupul dominant actual din spaţiul nostru cultural. În acest context era inevitabilă discuţia pe marginea axei acestui grup, tandemul H.R.Patapievici – G.Liiceanu; în plus, conform firului explicativ al cărţii lui S.A.Matei, cred că nu ar fi fost lipsită de semnificaţie nici analiza evoluţiilor unei alte personalităţi a culturii noastre, aparţinătoare aceluiaşi grup, Andrei Pleşu.
H.R.Patapievici şi G.Liiceanu (la care aşa cum am spus mai sus, l-aş adăuga şi pe A.Pleşu), ilustrează în plan ontologic atât de fidel modelul explicativ al grupurilor de prestigiu propus de S.A.Matei în cartea sa încât era evident că autorul nu se putea abate de la deontologia omului de ştiinţă care trebuie să se străduie să-şi concretizeze teoriile, spre a le dovedi realitatea şi a-şi ajuta semenii. De fapt, cine a citit cartea, deja s-a convins că H.R.Patapievici şi Grupul de la Păltiniş, sunt pentru S.A.Matei „obiecte ideale” ce ilustrează o teorie ştiinţifică, trimiterea la aceste staruri ale lumii noastre intelectuale neavând nimic personal.
Iar acum, voi puncta aspectele care fac din H.R.Patapievici şi grupul său adoptiv “obiecte ideale” indispensabile demonstraţiei, un fel de…mijloace didactice.
Cordonul ombilical: Calea grupului de prestigiu
Aşa cum arată S.A..Matei, modul de structurare a intelectualităţii de vârf în grupuri de prestigiu care acţionează în strânsă legătură cu puterea, nu este o noutate în istoria noastră. La fel, calea de acces în aceste grupuri este recunoscută şi confirmată de modul în care au evoluat cei care au aspirat să intre într-un astfel de grup.O astfel de cale de acces, adevărat cordon ombilical ce a nutrit conectarea şi afirmarea sub auspiciile grupului, pare a fi urmat şi H.R.Patapievici.
Lăsând la o parte perioada lecturilor sale “iniţiatice “ din vremea adolescenţei, atrage atenţia modul în care s-au implicat în lansarea sa atât structuri represive ale fostei puteri (episodul urmăririi sale de capitanul Soare), cât şi mecanisme ale grupului de prestigiu adoptiv: conferinţa de presă realizată în februarie 1995 de Grupul de Dialog Social (“fieful“ Păltinişului), conferinţă care-l impune pe H.R.Patapievici în prim planul atenţiei publice, ca şi “botezul simbolic“ al lui H.R.Patapievici, botez executat de G.Liiceanu la Târgul de carte din 1995. Cu această ocazie, G.Liiceanu relizează şi consacrarea ca geniu autohton a lui H.R.Patapievici în celebra formulă care-l prezintă pe acesta ca pe un “Kirkegaard bucureştean “, convertită pentru maximizarea efectului în ”Kirkegaard este un Patapievici danez… “
Aşadar deşi prima carte a lui H.R.Patapievici apăruse anterior, în editura Nemira, abia odată cu “botezul simbolic “ executat de editorul Grupului de la Păltiniş a început adevărata consacrare a lui H.R.Patapievici în lumea culturală românească. Mai departe, sub aceleaşi auspicii, ajunge director de colecţie de carte la editura “Humanitas “, apoi, împreună cu A.Pleşu, va face parte din CNSAS. Anul acesta, tot la propunerea unui păltinişan –A. Pleşu-, este ales şi director al ICR (vezi interviul acordat de A.Pleşu lui O.Şimonca, Observator Cultural., 12-18 mai, ac), instituţie în care de curînd, a fost numit ca vicepreşedinte şi … A.Pleşu. Cu alte cuvinte, tot sub auspiciile grupului s-a produs ascensiunea lui H.R.Patapievici de până la momentul actual. În toată această ascensiune, canalele de comunicare de care dispune Grupul de la Păltiniş, respectiv editura “Humanitas”, revista ”22”, care este tribuna GDS,”Dilema”, ”Idei în dialog”, emisiunea ”Parte de carte” unde tronează D.C Mihăilescu,”TVR Cultural ” (plus vizibilitatea celor aflaţi în astfel de funcţii pentru restul publicaţiilor), au avut meritul lor.
Simbioza grupului şi “eroului” cu statul
Mai întâi, grupul
Aşadar, prin înaltele funcţii exercitate în stat de membrii săi, Grupul de la Păltiniş se apropie de pârghiile puterii, membrii săi devenind factori decizionali, H.R.Patapievici la CNSAS şi apoi la ICR, A. Pleşu, după propriile cuvinte (Cotidianul, 27 mai, ac), stă doi ani la Cultură şi patru luni doar la Externe de unde pleacă benevol (dar oare nu după ce l-a trecut pe H.R.Patapievici pe lista cu potenţialii directori ICR? ).Citez : ”…doar la CNSAS am întârziat ceva mai mult sperând că se va produce ceva esenţial”… Sunt cuvintele lui A.Pleşu în publicaţia amintită iar cuvintele îi sunt reluate şi de D.C.Mihăilescu în ”Idei în Dialog”, nr. 7 (10),iulie, ac. Dar aceste cuvinte sunt şi o tipică exprimare pentru un spirit ”metafizic”: ”ceva esenţial”! Oare la ce ”esenţial” s-o fi aşteptat A.Pleşu, pentru că singura constatare (cît de esenţială doar domnia sa poate să ştie), a fost dispariţia dosarului său de securitate. Pentru o mai bună documentare, voi cita aici din articolul “Domnul Manolescu et Comp”, (II) (New York Magazin din 3 august ac), al lui Valerian Stan, un intelectual de prestigiu, dar….fără grup:
” Ne aducem aminte de înverşunarea cu care Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu – susţinuţi masiv de partidul lui Roman şi Băsescu, pe care îl reprezentau – s-au bătut să intre în Colegiul Dosarelor Securităţii deşi, ca foşti membrii de partid, încălcau interdicţia impusă în mod expres prin lege. Să ne amintim deasemenea, în context, filipica distrugătoare cu care autorul ”Apelului către lichele”, d-l Liiceanu, s-a ridicat împotriva celor care criticau dispreţul faţă de lege de care dădeau dovadă Dinescu şi Pleşu. Eşecul atât de plin de consecinţe al CNSAS reprezintă o responsabilitate imensă nu doar a lui Pleşu şi Dinescu, ci şi a celei mai bune părţi a intelectualilor noştri. Domnii Pleşu şi Dinescu ar avea datoria să explice inclusiv faptul că după ce s-au văzut în CNSAS, ne-au anunţat senini că dosarele lor de securitate au dispărut pur şi simplu, fără ca respectiva dispariţie să-i facă să protesteze în vreun fel. Mai ales că dosarele respective nu erau ale oricui, ci ale unor ”dizidenţi”. Grija pentru confortul propriu a contat şi ea,cu siguranţă în pasivitatea intelectualilor noştri. Am fi cel puţin neatenţi dacă am uita că regimul Iliescu a făcut cadou o revistă ca “România literară” sau ”Editura Politică”, devenită ”Humanitas” şi aducând profituri uriaşe, d-lui Liiceanu”.
Una dintre concluziile cartii lui S.A.Matei, concluzie reluată şi articolul său “Ce nu stie impăratul” este faptul că Grupul de la Păltiniş s-a impus pe piaţă ”mai ales prin convertirea capitalului simbolic în capital politic, iar a acestuia din urmă în cel economic”. O involuntară confirmare a acestui punct de vedere vine din partea percepţiei societăţii asupra acestui aspect, percepţie reflectată într-o publicaţie absolut neutră faţă de “cearta intelectualilor” şi anume ”Banii noştri”. Aici apare, citez din Cotidianul (marţi, 19 iul, 2005), ” radiografia greilor care decid în Romania”, radiografie făcută ”pe baza analizelor referitoare la prestigiul, acţiunile şi influenţa unor romani”, analiză care constată că în rândul ”Celor mai puternici 66 de romani”, au intrat recent, H. R. Patapievici (în rândul românilor ”decidenţi”), Mircea Dinescu (în rândul celor ”influenţi”) şi A. Pleşu considerat, ce-i drept, doar ”simbol”.
Şi acum, eroul de geniu
H.R.Patapievici este modelul intelectualului public a cărui bunăstare depinde de stat; domnia sa a fost cooptat şi în CNSAS şi la conducerea ICR, ba, la un moment dat, la ambele înalte instituţii, în acelaşi timp. Nu ştiu cum a fost situaţia la CNSAS, dar la ICR, funcţia de director (care implică, e drept, un mare volum de muncă, la fel ca şi cea de la CNSAS, dar, pentru superindivizii de excepţie nimic nu este imposibil, nici două supermunci pe zi…), funcţia de director spuneam, este generos retribuită, fiind echivalată cu cea de secretar de stat. Şi ca să nu fiu bănuită că fabric….”opiu pentru popor”, voi cita iarăşi dintr-un material al lui Valerian Stan, intelectualul fără grup, material intitulat, ”Anticorupţia – aceleaşi probleme”, trimis la data de 24 martie ac., tuturor publicaţiilor :
« La data de 17 ianuarie 2005, dl. Horia Roman Patapievici, a fost numit, prin decret al Preşedintelui României, dl. Traian Băsescu, în funcţia de Preşedinte al Institutului Cultural Român ( ICR). Potrivit Legii 356/2003 de organizare şi funcţionare a ICR, funcţia de Preşedinte al Institutului este asimilată celei de secretar de stat (art. 12, alin.1). Potrivit reglementărilor speciale în materie de incompatibilităţi (Legea “anticorupţie” nr 161/2003), funcţiile asimilate celei de secretar de stat „sunt incompatibile cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate”- Cartea I, Titlul IV, ART. 84, alin. 2. În urma unei solicitări de informaţii adresată CNSAS, Preşedintele Colegiului CNSAS a comunicat, la data de 14 martie 2005, ca dl. Horia Roman Patapievici este în continuare membru al al amintitului Colegiu (funcţie asimilată şi ea celei de demnitar public).
Prin urmare, dl. Patapievici s-a aflat timp de doua luni de zile – şi probabil că se află şi în continuare -, într-o flagrantă stare de incompatibilitate. Ineditul cazului constă în faptul că niciodată până acum o persoană n-a mai ocupat simultan două funcţii de demnitar numit (în cazul de faţă, ambele retribuite excepţional, prin reglementări speciale). Trebuie precizat că Preşedintele României nu este doar cel care l-a numit în noua funcţie pe dl. Patapievici, dar şi Preşedintele de onoare al ICR.
În sfârşit, pentru documentarea acestui caz, a fost necesară formularea mai multor cereri de informaţii publice. Cererea adresată Preşedintelui Camerei Deputaţilor, dl. Adrian Năstase, nu a primit nici un răspuns, prin aceasta încălcându-se, la un nivel atât de înalt,dispoziţiile Legii accesului la informaţiile de interes public »
În plus, dacă veţi citi cele ce urmează, veţi vedea că indivizii de excepţie care au astfel de funcţii, sunt şi bugetari de excepţie beneficiind de un bonus cu 30% mai mare decât cel al bugetarilor de rând. De unde se vede că, cel puţin acest bonus, este de fapt curată sinecură!
Legea nr. 356 din 11/07/2003
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 529 din 23/07/2003, privind înfiinţarea,organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român
”(2) Limitele minime şi maxime ale salariilor de bază ale personalului contractual şi indemnizaţiile personalului care ocupă funcţii de demnitate publică din cadrul Institutului sunt cu 30% mai mari decât cele stabilite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire al salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, aprobată prin Legea nr.383/2001, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi completările ulterioare”.
(CONTINUAREA, IN NUMARUL VIITOR)