Care este visul muritorului de rand? Să se ridice sau să coboare? Oare ce ne dorim cu adevărat? Să excelăm sau să stagnăm? O întrebare mult prea grea, chiar şi, pentru un învăţat. De aceea încerc, în fiecare dimineaţă, să merg cu capul înainte. Simt că dacă, pentru o clipă, aş întoarce privirea m-aş pierde undeva în imfima mea existenţă.
Sunt o frimitură uitată pe pământ, întotdeauna îmi spun asta, dar vreau să cresc precum coca proaspătă din care se face pâinea. O vietate neînsemanată pentru Universul ăsta. Dar, îmi doresc oare să rămân aşa, atât de mică? Nu! Categorig. Toţi ne dorim să creştem, măcar în ochii apropiaţilor, dacă nu şi în ochii lumii.
E greu să ajungi în centrul Universului, e greu să te ridici, dar nu imposibil! Încă mai încerc să lupt cu mine, şi cu lumea. Încă mai încerc să ajung pe culmile luminoase ale lumii.
Mă zbat de ani de zile, şi cu toate astea, am rămas tot aici. Mică, minusculă, neânsemnată.
Aştept fiecare zi pentru a vedea dacă pot să merg mai departe. Am parte de dezamăgiri în fiecare dimineaţă, dar nu mă dau bătută. Ridic fruntea şi pornesc voioasă (chiar dacă nu am motive), pe un drum construit din pietre preţioase. Îmi place să cred că pot ajunge la stele. Vreau să cred că dacă ridic mâna spre ele, pot să le prind, să le ating.
Încerc să mă gândesc la Univers, ca la ceva infim, pentru a mă simţi deasupra lui. Şi gândul acesta îmi aduce o stare de agonie. De multe ori pornesc pe urmele lui Dante, dar tot de atâtea ori, mă opresc la jumătate îmbătată de feeriea cunoaşterii.
În dimineţa de faţă e altfel. Mă gândesc să las Universul în măreţia lui, iar eu să rămân în cochilia mea infimă. Vreau să las lucrurile să curgă de la sine, măcar pentru o zi. Astăzi mă simt muritoar pentru prima oară, mâine…, cine ştie?