Intr-un restaurant mi-a atras atentia un cuplu de varstnici. El foarte atent cu sotia sa, o femeie cu trasaturi de frumusete nealterata si de un zambet sincer de copil inocent.
El o ajuta sa manance, o duce de mana si o conduce tinand-o de mana.
Imi spune ca ea a pierdut memoria si multe din facultatile cognitive din cauza epilepsiei.
O iubeste, nu se indura sa o interneze intr-un institut spitalicesc de profil, cu tot greul impus de rigorile grijii pentru sotia atinsa de dementa.
Mi-a ramas intiparita imaginea celor doi iesind din restaurant uniti intr-o dragoste de decenii.
In urma cu ani, Mariana, o tanara bruneta, subtire, cu ochi mari, sfiosi, impreuna cu tatal ei, un om blajin si foarte trist venisera dintr-un sat ingropat in mizerie ca multe altele. Ma obisnuisem deja cu rude, veri, cumetri si vecini ai parintilor mei gazduiti de catre parintii mei, oameni primitori si intelegatori ce nu au uitat ca si ei la randul lor au plecat de la tara.
Mariana tocmai terminase liceul si urma sa-si sustina examenele de admitere la Facultatea de Drept din Sibiu. Ramasese orfana de mama de cand avea varsta de 5 ani. Tatal fetei le povestea ceva, mai mult in soapta parintilor mei, apoi l-am surprins plangand acoperindu-si fata cu palmele.
Mama mea ne-a expediat din bucatarie. Nu am indraznit sa o intreb pe Mariana, insa am intuit ca era vorba de ceva legat de ea.
Nu stiam ce sa-i spun. Avea un tremur, o teama nedeslusita de animal captiv.
Intre timp mama mea a intrat dupa noi spunandu-mi ca de acum Mariana va locui la noi.
La scurt timp fata a trecut cu succes examenul de admitere inscriindu-se printre primele pe lista de reusiti. In vremea aceea era o concurenta uriasa, cam 20-30 candidati pe un loc.
Tot mama mi-a spus ca Mariana sufera de o boala numita epilespie sau boala copilului. Nu prea stiam eu ce e si cum e aceasta boala. Din auzite ramasasem cu impresia ca boala era asociata unei afectiuni mintale.
Prezenta Marianei in casa noastra imi dovedea contrariul. O studenta silitoare, poate prea tocilara in acceptiunea mea de atunci si care nu trada nimic din anormalul vehiculat in popor in legatura cu epilepsia.
Intr-o seara stand cu totii la masa Mariana a cazut în lesin, muschii ii devenisera tepeni, in convulsii. M-am speriat, crezand ca va muri.
Mama s-a repezit departand obiectele din jurul ei, a asezat-o in pat. Ne-a spus sa nu ne speriem. Acum am inteles despre ce discutasera parintii mei cu tatal Marianei, iar mama mea actionase –as zice- conform unui instructaj de prim ajutor.
In cateva minute Mariana si-a revenit din lesin, nu-si amintea nimic.
Epilepticii sunt inca segregati, marginalizati si considerati ca alienati mintali ori posedati de diavol.
Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Chopin, Van Gogh, Dostoievski reprezinta cateva exemple de persoane suferinde de epilespie.
(Va urma)