Nu stiu care este recordul mondial la lungimea mustatilor, dar, cu siguranta, daca un tip de la Guinness Book m-ar fi intalnit in acea sambata seara, ar fi fost bine sa aiba ruleta la el.
Ploaia imi murase mustatile in asa hal incat imi atarnau pana la caldaram, impiedicandu-ma de ele la fiecare pas. Eram asa de suparat incat mergeam impleticit printr-o rigola inundata de suvoaie de apa tulbure, venind dinspre Strada 22 si indreptandu-ma catre Biblioteca Centrala. Incasasem o lovitura de zile mari. O soricuta sensibila si sasaita pe care o cunoscusem intr-un anticariat in renovare nu venise la intalnire, facandu-ma sa o astept doua ore la fel de calm precum iti astepti tu randul la dentist. Asa ca eram foarte nervos, ok? Tocmai cand imi ziceam ca Gene Kelly cu al sau „Cantand in ploaie” era cel mai antipatic tip din lume, din gratarul unui canal a iesit capul zburlit al unui soarece pe care-l cunosteam dupa moaca, dar niciodata nu reusisem sa-i tin minte numele. Se uita la mine, clipind tare din ochi. E clar, ma privea balbait.
– Hei, Ray, ce-i cu tine pe vremea asta mizerabila?
– Sunt implicat intr-un program guvernamental de testare a unui vaccin antigripal, dar sa nu sufli o vorba nimanui, ok?
Ma privi uluit.
– Ok, Ray. Mereu am stiut ca esti un tip important. Cred ca puicutele roiesc in jurul tau.
Am inghitit in sec si mi-am continuat drumul, intrebandu-ma cum naiba il cheama.
– Hei, cum te cheama? am strigat, intorcand capul spre el.
– Metaglicodizin Butanopryl Amphetamin, dar poti sa-mi spui, mai scurt, Clorhidryn, imi raspunse, rasucindu-si mandru mustatile lucioase. Stii, ai mei s-au cunoscut intr-un depozit farmaceutic. Anii ’70, flower-power, intelegi?
Am dat din cap ca da, am inteles, si am intrat in subsolul bibliotecii, gandidu-ma cum ar fi fost oare daca ai mei s-ar fi cunoscut intr-o camera din hotelul Watergate. Probabil ca acum as fi avut niste urechi telescopice si as fi votat pe viata cu republicanii.
Coborand treptele spre salasul meu, am auzit o rumoare abia deslusita razbatand dinspre Sala de Periodice. M-am gandit ca baietii s-au incins iar la o partida de poker, asa ca am vrut sa-mi continui netulburat calea, nevrand sa intru in vreo belea. Dar usa salii a fost brusc trantita de perete si toata galagia aia mi-a inundat timpanele. Primul care mi-a aparut in fata a fost Palmer, un sobolan batran si plicticos, care locuia in Sala Profesorilor. In jurul sau, vreo cincisprezece indivizi gesticulau si vorbeau unul peste altul.
– Ray, pe unde umbli? Te-am cautat peste tot! se rasti Palmer la mine, pocnindu-si bretelele de burta mare cat o minge de baschet.
Mi-am dres glasul.
– Sunt implicat intr-un program guvernamental de testare a capcanelor cu microunde pentru soareci, dar sa nu sufli o vorba nimanui, ok?
– Ok, Ray, stim cu totii ca esti un tip remarcabil. Dar in seara asta trebuie sa ni te alaturi. Suntem amenintati cu disparitia.
– Ce s-a intamplat?
– Situatia a devenit incontrolabila. Intreaga noastra civilizatie este amenintata de o specie perversa si feroce care a invadat toate structurile bibliotecii. Sunt peste tot, Ray! izbucni Palmer, pitigaiat.
– Despre ce tot vorbesti, batrane?
– Despre asta!
Scoase de sub brat un sul de hartie pe care-l desfasura sub ochii mei.
– Mouse optic…Instructiuni de utilizare…, citii eu, dar Palmer mototoli repede hartia.
– Acum intelegi? Ei sunt dusmanii nostri! Soarecii optici. Iti inchipui o mai mare blasfemie la adresa speciei? Dupa ce ca ne-au furat identitatea, acum ne lasa si fara coada! Gandeste-te, Ray, oamenii au innebunit! Toata ziua ii mangaie pe spinare pe acesti impostori, privind cu desfatare monitoarele amplasate in Sala Multimedia. Nu mai au nevoie de noi. Nu mai au nevoie de carti, perora Palmer, cu un glas care sfarsi intr-un hohot plangaret.
– Toata biblioteca va deveni un imens depozit de microfilme, dischete si cd-uri, intelegi? se baga in vorba Atcorn, un soarece cu ochelari pe care-l vazusem de cateva ori iesind dintre cartile de informatica.
– Trebuie sa ucidem bestiile! nu mai putu rabda Palmer si ma trase spre el, razboinic. In seara asta e momentul!
Am dat inapoi. Nu aveam nici un chef de scandal. Tanjeam dupa tihna cartilor mele.
– Palmer, stiu ca este greu de crezut, dar sunt implicat intr-un program guvernamental de studiere a somnului profund la soarecii vaccinati antrigripal si care au reusit sa scape din capcanele cu microunde impotriva…
Bretelele lui Palmer vibrara incordate in aer.
– Ok.., ok…, lasa, am renuntat eu, dand a lehamite din labe. Ce trebuie sa fac?
– Te vei duce in biroul directorului si-i vei nimic mousul de la calculator, spuse scurt Palmer. Uite, ia asta cu tine, mai zise el, intinzandu-mi un deschizator de conserve. Il faci farame, ai inteles? Noi ne vom ocupa de restul netrebnicilor din Sala Multimedia. Dupa mine! striga si el si tasni spre sala, cu gloata dupa el…
…In biroul directorului mirosea inca a tigara, semn ca tipul avusese o zi agitata. Ma strecurasem precaut inauntru printr-o gaura aflata sub o canapea din piele. Asa cum ma asteptam, mocheta ma irita ingrozitor, agatandu-mi labutele in ea la fiecare pas.
Pe fereastra patrundea o lumina cetoasa, cat sa vad pe unde calc. Mi-am zis sa termin repede treaba, usor impresionat de atmosfera fantomatica, asa ca am urcat dintr-un salt pe masa de lucru.
M-am apropiat tiptil de micul obiect albicios de pe coltul biroului. Parea o bucata de telemea uitata pe masa.
Am ridicat usor deschizatorul de conserve, gata sa lovesc. Brusc, mousul se misca intr-o parte si o lumina orbitoare tasni din monitor, deconspirandu-ma si bagandu-ma in sperieti.
– Degeaba ma lovesti. Sunt in garantie, se auzi o voce subtire.
– Poftim? am baiguit, orbit de lumina aia.
– Sunt in garantie. Asta inseamna ca daca ma stric, maine voi fi inlocuit cu altul. Asa ca ma lovesti degeaba.
Chestia asta ma descumpani. Palmer nu-mi spusese ca mousii astia vorbesc.
– V-am vazut pe toti. Priveste monitorul, mai spuse vocea.
Pe ecran aparura Palmer si grupul sau, infierbantati. Undeva, intr-un colt, ma vedeam pe mine, din profil.
– Pot sa-ti vad si firele de par din urechi, daca vreau, spuse mousul, marind imaginea. Stii ca Palmer era desfacut la slit? Nu-si trateaza prostata, o sa dea de dracu.
M-am sprijinit in codita, fascinat de monitorul care imprastia culori calde, prietenoase, hipnotizatoare.
– Iata, aici e cascada Niagara, in septembrie…Uite, aici ne aflam intr-o barca, vaslind pe Nil. Iar acum intram in Luvru, la fel de natural precum intri tu in vagauna ta mizerabila, zise mousul, miscandu-se silentios pe un suport de cauciuc si facand ca acele imagini superbe sa se deruleze usor pe ecran.
– Cum, stii si unde stau?
– Fireste. De fapt, te cunosc de multa vreme. Bineinteles, daca directorul nu ar fi montat un sistem performant de supraveghere video, nu te-as fi vazut noaptea cum iesi din vizuina si rasfoiesti albumele cu nuduri rubensiene.
M-am inrosit tot, tusind incurcat.
– Ma numesc Erika, spuse mousul afisand pe ecran un trandafir alb.
– Eu sunt Ray. Aha, deci esti o…Ea?
– Da, te surprinde? Pe mina nu ma mai mira nimic pe lumea asta. Inchipuie-ti ca am fost fabricata de un chinez intr-o uzina din Malayezia, am ajuns aici pe un vapor sub pavilion olandez, lucrez intr-un birou american si pe fundul meu scrie Made in Germany.
Tacu o vreme apoi spuse:
– Ray, iti plac povestile?
– Da, am murmurat eu, emotionat de vocea sa calda.
– Atunci…priveste si asculta…
…Un tanar sculptor si-a adus intr-o zi un bloc de marmura in atelier, pregatit pentru o noua creatie. Era o marmura alba, delicata, stravezie ca obrazul unui prunc. Tanarul dorea sa ciopleasca in ea o statuie intruchipand Dragostea…
…In monitor se unduira voaluri de matase, dezvelind silueta unui sculptor aplecat asupra blocului de marmura…Zile si nopti la rand, artistul a lovit cu dalta in pielea marmurei, cautandu-i desavarsirea formei. De multe ori, la capatul orelor de munca, se prabusea pe podea, iar ganduri negre il indemnau sa renunte….Pe ecran sculptorul aparea cu fruntea in maini, asezat pe podeaua atelierului… Dupa un sir de ispite si ambitii renascute, el a creat o silueta feminina, uluitor de frumoasa, dar neindurator de rece…In monitor, chipul unei femei stralucea ca o supernova…Artistul si-a botezat opera Pieta si a privit-o in noptile lungi, cuprins tot mai mult de tristete. Se trezea uneori brusc, ascultand atent, visand la clipa in care, cine stie, ea ii va vorbi. Dar nu s-a intamplat asta. Curand, tanarul si-a dat seama ca viata sa nu va mai fi ca inainte. Se indragostise de Pieta, dar aceasta nu era decat o statuie din marmura dura. Cuprins de disperare, intr-o noapte ploioasa, sculptorul a ridicat dalta asupra ei, lovind-o. Dar din trupul statuii nu s-a clintit nici o aschie. Uluit, el a continuat sa loveasca, pana si-a tocit toate daltile din atelier. Epuizat, a ingenunchiat in fata ei. Printre lacrimile neputintei, a privit-o. In locurile unde lovise cu dalta aparusera zeci, sute de muguri. Fascinat, tanarul a inceput sa-i mangaie, iar de sub palmele sale ei cresteau nascand apoi crengi de cires. Atunci, a inteles totul. A fugit in subsol, aruncandu-si toate uneltele si s-a intors la Pieta, imbratisand-o. Lacrimile sale de disperare s-au transformat in lacrimi de bucurie, udand ramurile care, verzi si nesfarsite, l-au impresurat din toate partile, facandu-l sa nu mai plece de acolo niciodata, niciodata…
Monitorul se colora in verdele unei campii fara margini, chemandu-ma…
– Imbratiseaza-ma, Ray…
….Ok, ok, doar nu o sa va povestesc tot! Va mai spun doar ca de cand am cunoscut-o pe Erika, nu mai rasfoiesc albumele de arta cu nudurile lui Rubens si Giorgione.
Si mai aflati ca…ei, dar gata, la urma urmei sunt implicat intr-un program guvernamental de protectie a martorilor asa ca Ray nu exista, iar tot ce ati auzit pana aici sunt povesti, ok?
Excelent!
specific tie, uncle:)
pe cand un nou premiu?:)
Multumesc, niece…Parerea ta la superlativ reprezinta deja un premiu:).