Era la inceputul anilor ’70 in Romania lui Ceausescu. Activam la Casa Studentilor, pe calea Plevnei, daca nu ma inseala memoria. Primisem responsabilitatea Teatrului „Podul” de care sper ca ati auzit. Infiintasem o trupa de poezie, lucru care incepuse sa fie la moda.
Trupa era particulara, nu avea aprobarea cenzurii, nu mi-a trecut prin cap ca era nevoie, dar nu stiam ca Evgheni Evtusenko era la acea ora un poet interzis in Romania.
Am aparut cu spectacolul (intre doua orase) la Student Club, la Casa Ziaristilor si nu mai tin minte (nici nu au fost prea multe spectacole).
Intr-o buna zi cind ma intorc acasa o vecina ma anunta: „Te-a cautat un domn tinar si elegant care a venit cu o masina neagra”.
Domnul tinar si elegant a aparut in scurta vreme: peste un costum negru imbraca o haina de piele.
Am stiut atunci ca era securist; aveau ei o atractie deosebita pentru hainele de piele. Ca si nazistii. Eram fericit! Mi se dadea atentie. S-a purtat foarte politicos, desi nu s-a prezentat. L-am invitat sa ia loc. El deschide discutia: „Si ce mai faceti?.” Ce sa fac”, zic, „asa si asa.”
„Cum va merge?”
„Ce pot sa spun…”
„Spuneti, spuneti, nu va jenati”
„De ce sa ma jenez? Mai prost nici ca se poate.
Raspund de Teatrul Podul si primesc pentru asta 600 lei lunar. Ce ziceti de asta?”
„Sinteti suparat?”
„Suparat? Pe cine sa fiu suparat?”
„Ei, pe cine…”
„N-am pe cine sa fiu suparat!”
„Nu aveti pe cine?… Sa va spun ceva: nu e bine sa acumulati suparare…”
„Nu, n-am sa ma apuc acuma sa acumulez ssuparare”
„Si ce aveti de gind?”
„Adica cum?!”
„Pai nu va ginditi in general?”
„La ce sa ma gindesc?
„La ceea ce aveti de gind sa faceti.”
„Pai n-am de gind sa fac nimic!”
„Fiti sincer cu mine si spuneti-mi la ce va ginditi.”
„Nu sint un om de actiune.”
„Aici v-am prins: daca nu sinteti un om de actiune, atunci ginditi foarte mult. La ce?”
„Vi se pare interesant sa stiti?”
„Pai daca ati acumulat suparare, supararea o sa va determine intr-o zi sa actionati!”
„Si ce pot sa fac? Am sa ma apropii intr-o zi de Emil Bodnaras si am sa-i dau o palma!”
„Nu cred ca Emil Bodnaras este persoana careia vreti sa-i dati o palma!”
„Bine, daca spuneti, atunci am sa-i dau o palma lui Dan Mutascu (am fost ani de zile prieteni. Cind s-a „inhaitat” cu Eugen Barbu, a suspendat brusc prietenia) Daca Eugen Barbu o sa fie in apropiere, lui am sa-i dau un pumn in burta!”
„N-ati ajuns prea departe”.
„Unde vroiati sa ajung? La Brejnev?”
A ris scurt, iar eu eram incintat ca l-am facut sa rida. M-am inselat: era numai un ris nervos. Si-a consultat ceasul de mina. S-a ridicat:
„Dati-mi citeva lucrari de ale dv. Sa vedem ce se poate face ca sa va treaca supararea”.
I-am dat. Citeva proze, ceva eseuri, niste publicistica.
Materialul pe care i l-am inminat nu mi se parea „primejdios”. Asta gindeam eu. Dupa o vreme am primit o invitatie sa ma prezint la Ministerul de Interne. Am aratat invitatia portarului. El s-a sucit si a cautat in
sertare. Privind prin ferestruica camarutei portarului, am vazut citeva mutre cunoscute sezind in sala de asteptare: studenti, scriitori tineri, fete… Brandea, actor la Teatrul Tanase, avea o vorba: maninca si ei o piine. Si portarul s-a ridicat din sertarele lui si mi-a intins materalul pe care-l dadusem securistului.
„Sint asteptat?”, am intrebat.
„Zi mersi ca nu”, zise el rizind….