Lucruri mărunte
Septembrie, 1997
Am visat dintotdeauna să scriu un poem inspirat
superbă înlănţuire de imagini pierdute –
un cântec pentru cei care nu mai sunt
şi pentru vremurile când la rându-mi
voi dispărea în eter
iar amintirea mea va fi murit
în inimile celor pe care
mai mult decât orice pe lume i-am iubit.
Aş fi vorbit mai întâi despre copilăria mea
ca despre o poveste din alte timpuri –
lăsând la o parte năzbâtiile şi nepriceperea vârstei
aş fi cântat dansul magnific al trupului
înlănţuind în splendoarea lui
efemerul chip al lui aici şi acum.
Aş fi trecut apoi repede peste anii unei tinereţi
pătrunsă de grandioase vise de mărire –
de misterioasa chemare a unei glorii premature
prinzând formele în şiraguri nemărginite
de palide pâlpâiri tăinuind în umbra lor
imaginea unor voluptăţi interzise.
La vârsta bărbăţiei poemul meu ar fi fost
ecoul strălucitoarei întâlniri cu lumea –
terifiantă provocare stârnind invidia
unor zeităţi mărunte –
risipite printre lucrurile de prisos
ale unei fastuoase bogăţii
iradiind sensuri pentru totdeauna ascunse.
Amintiri
Iulie, 1997
Amintiri de-o clipă
numele vi l-am uitat demult
vestigii ale unor vremi apuse
prieteni buni mi-aţi fost prin ani
şi duşmani pe măsură –
astăzi abia dacă vă mai recunosc
chipul stâlcit de scurgerea timpului
şi înfăţişarea greoaie.
Mai îndepărtate ca niciodată îmi sunteţi
străine aduceri aminte
şi mai greu de cuprins cu mintea şi cu inima –
să vă desluşesc înţelesurile mi-este cu neputinţă
şi-o peste fire de încâlcită lucrare.
Iar dacă vă mai port în suflet
relicve dragi în lupta cu ne-mblânzita soartă
e pentru ca
cu totul să nu moară
imaginea a ceea ce odată
frumoasului făcutu-m-a părtaş
şi contemplaţiei adânc lăcaş.
Treizeci şi trei de ani
Martie, 1997
La cei treizecişitrei de ani şi jumătate
merg singur pe drumul acesta fără întoarcere –
tovărăşia – oricare ar fi ea
mai mult decât a morţii umbră
sângele-mi face să curgă
într-un şuvoi îngheţat şi plin de temeri.
Şi chiar dacă voluptăţi nepermise
mi-au fost îndelungată vreme însoţitori fideli
astăzi părelnica-mi linişte –
adăpost desgustului suveran
refugiu se vrea al frumosului şi a contemplaţiei –
metereze inaccesibile nepăsării şi indolenţei.
Mult jertfit-am acestui capriciu
incantaţii –
nopţi nedormite –
lacrimi şi clipe de vis –
pe toate aşezatu-le-am în balanţă
sub ochiul pătrunzător al transcendenţei
aşteptând verdictul final –
cântecul de sirenă care să-mi anunţe
intrarea în durata eternă.
„Din fire insa, calea duce de la cele care
ne sunt mai cunoscute si mai clare noua,
la cele care sunt mai cunoscute si mai clare
din natura. De aceea este necesar sa procedam
in acest fel:
sa pornim de la lucruri
mai neclare din fire, dar mai clare pentru noi,
la lucruri mai clare si mai cunoscute din fire” ….
Aceast profund citat din Fizica lui Aristotel, l-am redescoperit pe prima pagina a Lucrarii de doctorat a domnului prof.dr.Ioan Marcus…m-a bucurat acest „argument” poetico-filosofic folosit de domnul profesor in prefata lucrarii sale, mai ales ca in textele de natura stiitifica fiorul emotional si spiritual este aproape inexistent..
Ma bucura de asemenea, si aceasta frumoasa imbinare intre stiinta si arta in activitatea dumnealui…
Dragostea dumneavoastra pentru poezie ma face sa cred, domnule profesor, ca poezia prinde viata nu numai pe foaierele Facultatii de Litere sau in diversele cenacluri, ci ea fosneste si printre castanii si pe iarba din curtea Universitatii noastre.
Cu admiratie,
Monique Dinca