caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Savoir Vivre



 

Skydiving – adrenalină pură

de (27-3-2011)
9 ecouri

Recent am trăit o experiență de neuitat – prima mea săritură cu parașuta – “skydiving”. Vis clădit alături de prietena mea, suspendat în anticiparea momentului care să-l transforme în realitate.

Aflată în Orlando, Florida, într-o scurtă vacanță, am simțit că a sosit clipa mult dorită. De ce să aștept o altă ocazie? Știam că prietena mea va înțelege impulsul trăit, mai ales că în Toronto iarna se prelungește la nesfârșit anul acesta, vara fiind încă o imagine îndepărtată.

O scurtă căutare pe internet m-a ajutat să găsesc locul potrivit, aproape de casa de vacanță. Aterizasem în Orlando într-o zi de joi, iar dumineca, 13 martie (ce bine că nu sunt superstițioasă) aveam rezervată, la ora 11 dimineața, săritura cu parașuta în tandem. Singurele condiții impuse sunt vârsta (între 18-70 ani) și greutatea (sub 105 kg).

Nu am avut niciun fel de emoții până în dimineața cu pricina când, la ora 6 m-am trezit cu “fluturi” în stomac. Subconștientul nu dormea, anunțându-mi sosirea zilei mult visată. Am alungat orice gânduri de îngrijorare, pusesem prea mult suflet în acest plan. Renunțarea nu era o opțiune.

Ajunsă în “Skydive City”, calmul s-a așternut în sufletul meu. Era o zi superbă, vântul nici măcar nu adia, temperatura în jur de 25 de grade, albastrul cerului presărat cu zeci de “ciupercuțe” colorate în mișcări unduitoare. Parașutiști de toate vârstele aterizau pe gazonul verde, își adunau cu grijă parașutele, pe care le dădeau apoi la împachetat unor perechi de mâini pricepute.

La recepție am semnat patru pagini de declarații prin care absolveam firma “Skydive City” de orice fel de răspundere în caz de accident. Era firesc, doar venisem acolo de bunăvoie și nesilită de nimeni, în căutarea unei doze de adrenalină.

Am facut cunoștință cu instructorul, Tom – un american înalt, cu fața și mâinile arse de soare. Din prima secundă am știut amândoi că nu vom întâmpina greutăți. Naturalețea comunicării, glumele presărate ici și colo, nonșalanța m-au făcut să mă simt în siguranță, anticipând cu nerăbdare minutele care urmau.

Instructajul a fost scurt, Tom mi-a descris urcarea noastră în avion, poziția din care vom sări, m-a ajutat să îmbrac echipamentul, a mai tras de câteva ori din țigară și eram gata de îmbarcare. A apărut Billy, fotograful nostru, care urma să sară înaintea noastră, pentru a putea filma și fotografia experiența.

Avionul care urma să ne ridice la o altitudine de 4000 de metri aștepta zgomotos cei 20 de parașutiști. Am urcat scările, după care intrarea s-a făcut pe genunchi, așezându-ne disciplinați pe niște saltele subțiri, câte zece, pe două rânduri. Am decolat, lăsând în urma noastră pământul pe care ne simțeam atât de acasă.

În timpul celor 20 de minute de zbor Tom, așezat în spatele meu, a făcut ultimele ajustări la harnașamentul comun. Billy, filmând în continuare, mi-a pus ultima întrebare, înaintea saltului “În curând vom sări de la 4000 metri altitudine, te vei afla în cădere liberă timp de un minut, la o viteză de 193 km/h. Esti speriată?” Am răspuns “Nu, absolut deloc”. Billy a continuat “De fapt întrebarea îi era adresată lui Tom”! Atmosfera era degajată, “pasagerii” se încurajau unii pe alții cu glume, semne de OK. Tom a răspuns “Sunt parcă puțin speriat. Cristina, te rog să ai grijă de mine”. Cu aceste cuvinte, zâmbind, ne-am apropiat în genunchi de ușa deschisă a avionului, prin care săreau unul câte unul, parașutiștii.

Billy a “ieșit” înaintea noastră, așteptându-ne. În ușa avionului, cu vântul puternic în față, deasupra unei priveliști magnifice, am luat poziția necesară saltului în tandem. Eu prima, cu brațele încrucișate peste piept, Tom în spatele meu, o ușoară balansare în ritm de 1,2,3 și ne aruncasem în văzduh.

Săritura a demarat cu o întoarcere peste cap, pe care pe moment nici nu am sesizat-o. Totul s-a petrecut atât de repede, senzațiile tari năvăleau din multiple direcții, astfel încât această experiență a trecut neobservată. Abia după aterizare, privind filmulețul lui Billy am înțeles ce s-a petrecut acolo, la 4 km altitudine.

Tumba a fost urmată de căderea liberă, la o viteză de 193 km/h. Conștientizam îngreunarea respirației, poziția brațelor și a picioarelor care trebuia menținută, asigurând echilibrul tandemului; două suflete care depindeau unul de celălalt. Adrenalina pompa la maximum, priveam prin ochelarii speciali care mi se întipăriseră parcă pe față, nu mă săturam de priveliștea care mi se oferea. Întinderi înverzite, lacuri, case, zgârie nori în depărtare. Billy “se învârtea “ mereu în fața noastră filmând și fotografiind.

După un minut de cădere liberă, Tom m-a anunțat că în următoarele 3-4 secunde vom frâna până la „zero”. O simplă tragere a corzii ne-a propulsat din poziția orizontală într-o sublimă verticalitate, picioarele s-au balansat 180 de grade, parașuta deschizându-se instantaneu. Încă o senzație tare.

Au urmat apoi 8 minute de relaxare, sub cupola portocalie. Ne simțeam mult mai confortabil, curenții de aer ne-au permis câteva viraje spectaculoase în timpul cărora Tom mi-a prezentat de la “înălțime” împrejurimile, care se derulau sub ochii noștri ca o peliculă cinematografică. Doream să nu se mai termine. Dar, cum orice poveste are și un sfârșit, aterizarea lină ne-a adus cu picioarele pe pământ.

Billy ne aștepta cu ultima întrebare “Cum a fost?” Dintr-o singură suflare i-am răspuns “Cea mai frumoasă experiență a vieții mele!”.

Și așa va rămâne până la următoarea porție de adrenalină.

Ecouri

  • Gabriela Ursu: (28-3-2011 la 01:49)

    Mi-am amintit de-un vis al meu, visat nu cu mult timp inainte de skydiving-ul tau, vis in care eram pierduta intr-un hau albastu lipsit de contur, un albastru difuz ce-mi taia respiratia, imi crea panica dar in acelasi timp imi si ascutea ambitia de a iesi din el, un albastru in care, cu tot efortul depus de subconstientul meu nu reuseam sa-mi stabilesc directia, orce semn de orientare fiind suprimat pe motiv ca in acea „zi” era „Ziua Speciala”…… Oare a fost acel vis al meu o premonitie ori a fost pentru mine o traire anticipata a zborului tau?
    Ai spus ca atunci, acolo sus te-ai gandit la prietena ta si ma intreb oare nu cumva acel gand, cu mult mai devreme de timpul savarsirii zborului tau a fost trimis in avans in visul amicei tale ? Hm!

    Articolul scris mai sus este superb, de trei ori l-am citit si de zece ori l-am retrait!

  • Mariana: (28-3-2011 la 04:10)

    FELICITARI ! Frumoasa si curajoasa experienta ! M-am gandit si eu deseori ca as incerca asa ceva insa probabil doar daca voi ajunge prin SUA.

  • Claudia: (28-3-2011 la 06:55)

    O experienta extraordinara pe care nu o vei uita usor… Felicitari Cristina in primul rand pentru curaj si pentru frumoasa descriere.

  • Cristina Dobrin: (28-3-2011 la 06:58)

    Gabrielei
    Gandurile noastre ne inconjoara mereu, se intersecteaza cu gandurile celor din jur, cu cele ale persoanelor dragi si apropiate. Planul il facusem cu ceva timp inaintea vacantei, deci gandul era deja acolo, in eter de o vreme….Doar ca „pe gandul tau esti tu stapan atata timp cat nu il spui; de indata ce l-ai spus devii tu sclavul lui”.

    Acolo sus m-am gandit la multe, chiar daca senzatiile noi si tari ma dominau. M-am gandit la Mama mea care, m-ar fi dojenit cu blandete „Cristinica, tu nu te gandesti la cei de acasa?”. M-am gandit la prietena mea cu care construisem acest vis si careia ii promisesem aceasta experienta. Simteam insa ca am acordul lor…

    Ma bucur ca pot imparti putina adrenalina, ca o cafea tare si aromata cu cei care citesc articolul.

  • Cristina Dobrin: (28-3-2011 la 07:03)

    Marianei
    Skydivingul se poate practica si in Romania, iar Spania este considerata „raiul” pentru parasutisti. SUA se situeaza doar pe locul doi in lume….O cautare pe internet va ajuta cu siguranta in gasirea locului potrivit. Momentul e ales de fiecare dintre noi!

  • Angela: (28-3-2011 la 08:06)

    Citind articolul imi dau seama ca ai reusit sa-mi transmiti gradual emotiile pe care le-ai simtit.Iti marturisesc ca la momentul sariturii si in cel al caderii in gol mi s-a strans stomacul, dar urmatoarele 8 minute mi-ar fi placut si mie…Te felicit pentru ca intr-adevar ai fost foarte curajoasa si ti-ai urmat visul!!!

  • Liliana Negrila: (28-3-2011 la 15:55)

    Bravo, Cristina! Imi place modul in care reusesti sa ne prezinti locurile frumoase pe unde ajungi si sa ne faci sa-ti simtim trairile!

  • Andrea Ghita: (28-3-2011 la 16:33)

    Bravo Cris!
    Te admir pentru curaj, cu atat mai mult cu cat eu lesin de frica si in Montagne Russe. Esti super-tare!

  • agneta precup: (22-8-2011 la 11:02)

    Cred ca a fost ceva grozav.aceasta saritura de la 4000 de metrii !!!
    Felicitari pentru curaj.Ce va urma,ce mai pregatesti?
    Iti doresc mult succes.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Închide
3.142.119.49