O cugetare autoironică, aparent hazlie, tristă în realitate, a făcut înconjurul României timp de câteva zeci de ani şi apoi a cam fost lăsată deoparte, fiindcă s-a uzat şi şi-a pierdut hazul: „Frumoasă ţară! Păcat că este locuită”. Recent, după declaraţia stupidă a preşedintelui Băsescu, cum că el vede ţara din elicopter şi le recomandă investitorilor să facă la fel, termenii pot fi schimbaţi în felul următor: „Urâtă ţară! Dar, ce frumoasă e văzută din elicopter!” Dincolo de jocul de cuvinte, trebuie să recunosc că nu credeam, cu ceva timp în urmă, să spun că trăiesc într-o ţară urâtă. Şi nu mă refer, evident, la munţi, păduri, ape, nici măcar la drumuri, şosele şi autostrăzi. Chiar şi o parcare neamenajată poate părea frumoasă, dacă vezi câmpul însămânţat, grâul încolţit şi orizontul împădurit (dacă). Ţara, însă, îşi arată faţa urâtă după ce am descoperit cu toţii că trăim într-o enormă minciună, în care banii negri, mita, şpaga, banii daţi pe la spate şi îndesaţi în buzunarul secret al şefului, care face şi desface legea la Bucureşti, în teritoriu sau la vamă, sunt mai mulţi decât fondul de pensii, din acelaşi teritoriu. Este vorba de zeci şi sute de milioane daţi sub formă de recompensă pentru a pune o firmă sau un individ la robinetul pe unde se scurg banii statului. E atât de urâtă ţara asta, încât nu mai ştim pe unde să ne ascundem, fie ca să nu ne invadeze urâtul, fie să nu ne intoxicăm de ciuma (citeşte corupţia generalizată), de ruşine că n-am văzut adevărata faţă a mizeriei, deşi nu avem toţi elicopter să ne ridicăm deasupra murdăriei. Se fac afaceri ilegale cu toate mărfurile posibile, inclusiv posturi în vamă, în armată, în poliţie, în biserică, dar ce e mai umilitor e că se vând şi se cumpără pe sub mână certificate de revoluţionar, pensii de boală, pensii de handicap, diplome de bacalaureat, de licenţă, masterate, doctorate. În acest timp românii se calcă în picioare la coadă la sfintele moaşte şi la supermarketurile care oferă portocale la preţ redus.
Pe vremuri (acum vreo douăzeci de ani), când simpli cetăţeni ai României au prins gustul libertăţii şi au început să viziteze străinătăţile, fie pentru turism, fie pentru bişniţă cu traista de iută şi cu plasa de nylon, şi se făcea colectă de bani în autocar, pentru a-i vârî în buzunarul vameşului, nu cred că a bănuit cineva unde se va ajunge. Între timp bişniţa cu plasa aproape că a dispărut şi s-au format profesioniştii contrabandei şi ai evaziunii fiscale, reţelele mafiote, care au infestat organismul statului, în aşa fel, încât dacă s-ar încerca extirparea bruscă a răului, probabil că tot statul ar trebui aruncat la gunoi.
Trebuie să recunoaştem că semnalul luptei contra corupţiei l-a dat Traian Băsescu, acum când încearcă să-şi definitiveze imaginea de Preşedinte Providenţial. Dar a început lupta de jos în sus şi tare am impresia că nu mai ştie cum să facă pentru a stopa dezvăluirile la nivelul şefilor de vamă şi de depozite, la nivelul unui Bercea Mondialul, rrom analfabet, care ţinea în degetul mic autorităţile statului şi şefii de partid dintr-un oraş (Drăgăneşti-Olt), dar având ramificaţii teritoriale mai largi. Circul, însă, s-a extins şi acuzaţiile au început să-i atingă pe Vasile Blaga, pe Elena Udrea, pe alţi lideri de partid şi de stat. Nu ştim dacă sunt corupţi, dar, evident, fac declaraţii contradictorii. Ba că au ştiut şi n-au putut, ba că nu au ştiut nimic. Problema este că acum se ştie: enorme sume de bani se scurgeau din vistieria statului, pornind de la evazioniştii, şpăguitorii, contrabandiştii din bază, ajungând până la un anumit nivel. Problema care se pune, este până la care nivel? Ne ţin curelele să mergem cu adevărul până la capăt? Sau facem şi noi ca Guvernul American, care acuză WikiLeaks, că a dezvăluit informaţii secrete, când această organizaţie a arătat lumii marea minciună americană cu privire la războiul din Irak. Poate se gândeşte cineva să acuze jurnaliştii de trădare, când fac dezvăluiri despre corupţie, pe motiv că informaţiile nu sunt destinate publicului. Sau poate ne ia Băsescu pe toţi în elicopter, să vedem România frumoasă!
Ce tara frumoasa am avut, ce oameni politici erau pe vremuri! (vezi Dimitrie Sturdza, Titu Maiorescu, Ion I.C. Bratianu, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu si multi multi alti).
Oameni politici cu un curriculum de invidiat in zilele noastre. Oameni politici care s-au remarcat prin contributia si lupta lor in apararea idealurilor poporului roman si foarte apreciati in cercurile politice internationale.
Daca ne intoarcem la politica zilelor noastre, singurul ideal care exista printre oamenii politici actuali este acela de a pacali si de a fura cat mai mult electoratul. Criteriul politic actual este diferit de cel al politici interbelice. Azi, este suficient sa te remarci prin hotie, coruptie, inselaciune,lipsa valorilor de baza ale naturii umane (citeste cinste, corectitudine si dreptate) si ai deja un loc asigurat in cadrul unui partid.
Nivelul desertaciunii si coruptiei din Romania a ajuns la cote alarmante. Vezi cazul cel mai actual al europarlamentarului Adrian Severin.
„Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mici.”
Da, am avut mari oameni politici. Eu aş zice că unii chiar au fost sau mai sunt contemporani cu noi. Cred că putem să amintim aici şi pe regretatul Corneliu Coposu şi pe venerabilul Mircea Ionescu Quintus. Poate că mai sunt şi alţii, dar nu-i vedem din cauza puzderiei de politicieni pitici, care s-au căţărat unii peste capul altora.
În ce priveşte afirmaţia că ţările mici au politicieni mici, doamnă Olimpia, presupun că folosiţi, şi la ţară, adjectivul „mic” în sens figurat. Dar eu aş spune invers: „Oamenii mici fac ţările mici”.