Campionii capitalismului se intalnesc intr-o polemica acida: “guvernatorul” fata in fata cu “oracolul”.
Warren Buffett, Presedintele lui Berkshire Hathaway crede ca America, datorita deficitului balantei de plati de peste 600 de miliarde dolari, se indreapta spre o criza a dolarului.
Greenspan, pe de alta parte, sustine ca deficitul poate fi finantat atata timp cat America ofera randamente superioare la un risc mai mic, mizand pe calitatea infrastructurii financiare in conditiile in care institutii ca SEC, noul PCAOB si ombudsmani ca Elliott Spitzer au dovedit in ultimii ani ca sunt cu cel putin 5 minute inaintea celorlalti in materie de supraveghere financiar bancara.
Bineinteles ca cel din urma are inca un argument in plus in conditiile numirii lui Wolfowitz la carma Bancii Mondiale.
Lipsa de grija fata de ziua de maine face America sa fie totalmente diferita fata de alte tari: astfel, rata economisirii pe parcursul ultimilor 10 ani a scazut de la 7% la numai 1% din Produsul Intern Brut pe cap de locuitor.
Deficitul bugetar a ajuns la 3.5% din PIB, iar deficitul de cont curent la 6.5% din PIB. Aceste deficite au fost finantate de cresterea valorii locuintelor si de apetitul fantastic al strainilor de a detine bonuri de trezorerie americane.
Buffett sustine ca in conditiile in care strainii detin aproximativ 3,5 miliarde de dolari din economia americana, situatia ca atare poate fi echivalata cu contextul in care in care o familie vinde in fiecare zi o parte din proprietatea sa ca sa-si finanteze excesul de consum.
El si-a validat pozitia prin a pune 21 miliarde de dolari in contracte short pe cursul dolarului.
Eu as zice ca familia respectiva isi vinde o parte din dreptul viitor la consum fie al lor, fie al urmasilor (in contextul in care numai cei mai tineri de 40 de ani vor vedea schimbari in planul lor de pensii administrat de stat), in schimbul unui supraconsum actual.
Parerea lui Greenspan este ca in conditiile in care rata dobanzii la bonurile de trezorerie pe 10 ani ramane la un nivel scazut, iar dolarul este inca deasupra celui mai scazut nivel inregistrat in 1995, nu sunt motive reale de ingrijorare.
Totusi, acesta a remarcat faptul ca datorita utilizarii tot mai mari de instrumente derivate care acopera riscul de variatie al dobanzii, creste riscul de default care ar apare in cazul in care un emitent major al acestor instrumente ar da faliment.
Astfel, un asemenea scenariu ar putea perturba pietele financiare si ar necesita interventia Bancii Centrale, repetandu-se in cel mai fericit caz cazul de acum cativa ani in care fondul speculativ (hedge-fund-ul) Long-Term Capital Management a fost lichidat intr-o forma ordonata cu sprijinul lichid al creditorilor si bineinteles, cu impartirea pierderilor.
In anii urmatori, America va trimite 3,1% din productia totala anuala in strainatate, pentru plata datoriilor. Insa in conditiile in care America este perceputa ca are de unde plati, investitorii straini poate ca nu-si vor opri finantarea.
Atitudinea recenta a FMIului de a cere Romaniei sa-si restranga la sange deficitele arata ca Fondul merge pe latura ultrastricta dar nerealista de a restrictiona imediat consumul, ceea ce este acceptabil pentru societatile postindustriale in care PNBul este aproape stabil, dar nu pentru tarile in faza de crestere. In cazurile tarilor post-comuniste, unde este nevoie de investitii majore si o stimulare constanta pentru a creste economiile, acest lucru este echivalent cu a frana cresterea. Romania poate creste 15% pe an in urmatorii 20 de ani fara a se supraincalzi, pentru a ajunge la PIBul Portugaliei, spre exemplu. Acest lucru nu se poate realiza fara anumite stimulente fiscale si masuri tarifare care ar aduce fluctuatii in nivelul deficitelor, chiar la niveluri mai mari decat cele admise de Maastricht, dar urmand o anumita logica. Practic putem afirma ca la nivelul actual al PIBului din Romania, este imposibila o recesiune, in absenta unor evenimente majore care ar fractura iarasi productia, creditarea sau ciclul de plati – lucru care s-a intamplat imediat dupa ’89. Deci esentiala este crearea unui sector bancar autohton care sa poata finanta companiile, contracara eventuale cresteri in rata dobanzii nelegate de cresteri ale dobanzii de interventie si crea un sector de IMMuri flexibile care ar putea permite mai tarziu crearea unor intreprinderi autohtone mari, cu ajutorul unor fuziuni si absorbtii facilitate de pietele financiare.
Realitatea trista este insa ca economia romana trece prin situatia nefireasca in care consumul national ca si rata cresterii veniturilor disponibile sunt restrictionate brutal, dar preturile locuintelor ca si al mai tuturor produselor de larg consum au ajuns sau chiar au depasit media europeana sau transatlantica.
Tot respectul si jos palaria pentru cei care poarta aceasta povara supraomeneasca pe umerii lor cu stoicism…
Eu merg pe mana bufetului. Cred ca anul se va incheia cu peste 1.40 Euro/dolar, in ciuda faptului ca declaratii emfatice fac dolarul sa mai dea din picere…
Cele bune, Nea Marin