Şi iată-l în faţa mea. Aici. Pe Cărămidari. La poartă. Vasile il invită prietenos, eu îi deschid uşa şi-l primesc în casă.
Se aşeazăra amândoi în jurul mesei; din tavan, lumina caldă a lămpii cade direct pe faţa de masă brodată şi multiplicată de albul ei lăptos, se revarsă pe tot ce e în jur: pe chipuri, pe carţile înghesuite-n raftul prea micuţ, pe icoana de lemn de pe peretele proaspăt văruit…
Aduc prajituri şi cafea fierbinte – dînsul preferă un păhăruţ de ţuică tare pe care-l numeşte râzând „văpaie”; Vasile se asociază rapid şi atmosfera se înveseleşte.
Aşez şerveţelele pe masă şi tot nu-mi vine să cred. Româno – americanul din faţa mea, un bătrîn de 70 de ani, plecat la început de „ev mediu” comunist în SUA, s-a reîntors. S-a reîntors, ca să rămînă! Imposibil – îţi vine să zici – şi totusi uite-l aici, în carne şi oase. De statură mijlocie, rotofei, vioi, cu ochi sclipind inteligent în spatele lentilelor de la ochelari povesteşte răspîndind în jur un soi ciudat de vitalitate tristă, molipsitoare. Şi-l înţeleg; e vitalitatea celui ce a trăit într-o democraţie care i-a hrănit încrederea în forţele proprii; dar e şi vitalitatea celui ce în sfîrşit se reîntoarce la matcă – n-a renunţat o clipă la ea ci doar la rătăcirea ei politică. Cât a stat departe a citit toată presa de limbă română de Acolo, cu gândul Aici. N-a uitat un cuvânt românesc iar sufletul limbii (limba este „lăcasul fiinţei”, spune Heidegger…), îi aureşte frazele. Aninat între Aici şi Acolo, cît a trăit în SUA, a visat reîntoarcerea. Dar o reîntoarcere într-o Romanie liberă. Şi în sfîrşit, s-a ivit prilejul. Pensia ( o pensie modică primită în SUA, dar mare primită aici), i-a oferit motivul plauzibil în faţa familiei. Copiii, deja realizaţi în viaţă, au rămas acolo. Părinţii, vin aici. Mai întâi el, spre a netezi drumul, locuinţa, repatrierea -, apoi soţia.
Îi înţeleg şi tristeţea. Lumea găsită aici, este departe de a fi cea visată. Nu mai este nici măcar cea care a fost. A păţit cumva ca în basmul tinereţii fără de bătrîneţe şi al vieţii fără de moarte… Părinţii nu mai sunt de mult, vechii lui prieteni – aproape toţi s-au dus; s-au dus şi moravurile, suprafeţele şi încrustările-n relieful material al unei lumi şterse de pe faţa pămîntului de tăvălugul comunist. Într-un fel ştia, se aştepta la asta. Se aştepta şi ca drumul spre libertate să fie greu. Greu, dar nu îngreunat, frînat voit. Rinocerita care afectează vîrfurile politice, ca şi reflexele ideologice ale omului obişnuit, supuşenia căpătată în urma unei jumătăţi de veac de manipulare, mentalităţile depăşite, acţionează ca puternice acte frenatoare…
Gălbie, ţuica de prună învechită-n butoi de dud, înnobilează găoacea de sticlă a păhăruţelor. Focul duduie-n sobă; parfumul de vanilie al prăjiturilor prevesteşte sărbătoarea Crăciunului care se apropie. Distins şi plăcut în acelaşi timp, glasul d-lui Irimescu Ştefan are timbrul acela pli cultivat al boierilor de viţă veche… Cel mai mult l-a înspăimântat relativismul care bântuie în concepţia despre posibilitatea ajungerii la adevăr, relativism care s-a extins în planul cunoaşterii, din cel al existenţei social politice. Datorită acestui relativism absolutizat, românii nu mai sunt siguri de nimic – nici o regulă sau si mai rău, nici o lege nu mai este valabilă putând fi oricând infirmată de o alta adoptată ad-hoc, potrivit intereselor de moment ale vreunei grupari politice; nici un partid politic nu poate oferi soluţii – de prea multe ori soluţiile şi promisiunile acestora n-au depăşit coperţile platformei-program. Iar verbul politicienilor nici nu trebuie să fie adevărat pentru că „Asta este politica!”; românul ştie acest lucru şi nici nu se asteaptă să fie adevărat, pentru că domnilor, adevărul nu există!. Rămas fără speranţă în planul ontologicului datorită unei realităti social-politice degradate, românul se trezeşte în plină noapte agnostică.
După zeci de ani ani de lozinci mincinoase, oamenii, deja acomodaţi cu minciuna institutionalizată întreţinută de fostul sistem totalitar, obligat să se comporte ca şi cum ar crede în ea, au ajuns în sfârşit cu „ajutorul” practicii postrevoluţionare contemporane să fie victimele unei sugestii oribile, cu nefaste efecte sociale şi anume, sugestia inexistentei unui adevăr general valabil şi transmisibil. Ai zice că aici în plan gnoseologic, deci teoretic, nu ne pândeşte nici o primejdie reală. Da de unde! Căci aici în plan teoretic este deja compromisă valoarea adevărului ca şi cea a aspiraţiei spre adevăr. Şi cum ideea de adevăr este legată de cea de bine ca şi de cea de dreptate, raţiune, ordine, compromiterea uneia atrage dupa sine compromiterea tuturor celorlalte. Astfel s-a ajuns până acolo încât realitatea politică românească de dupa 1989 este cea mai bună ilustrare a spuselor lui Andre Glucksmann din „La betisse”: minciuna post-totalitară instaurează prostia, fiecare trebuie să se inhibe şi să-şi îndemne vecinul să nu-şi exercite facultăţile intelectuale. Căci vine întrebarea „de ce să te zbaţi?”, „ce rost are?” şi poţi citi în subtext: căci adevărul general nu există – ci doar al fiecăruia. La fel dreptatea, legea, ordinea. Chiar tot mai frecvent vine şi întrebarea: „nu vezi ce nebunie domneşte peste tot?” şi concluzia: „fiecare face ce vrea!”. Relativizarea adevarului pană la negarea lui se reîntoarce aşadar din plan gnoseologic în planul actelor noastre existenţiale pe care le reevaluează si reducîndu-le ca importanţă (prin valoarea acordată) doar la cele ce gravitează în jurul subzistenţei instalează deznădejdea. N-ar fi pentru prima data în istorie când dezastrul din lumea ideilor omului multiplică dezastrul din lumea materială a acestuia.
„- Niciodată n-am simţit în SUA angoasa, stressul pe care ţi le pot da acest soi de relativizare a tot şi a toate până n-am călcat din nou pe pămînt românesc… Încep întâi cu avionul companiei Tarom. Până la New York, călătorisem din Georgia cu un avion american în care totul a fost ireproşabil. Îndată ce am pornit cu Taromul spre România şi eu şi pasageră de alături am simţit miros de fum, şi alertaţi am anunţat stewardesa. Aceasta însa ne-a privit cu ochi senini şi a spus că ni se pare – şi asta în vreme ce noi ştiam, simţeam că este miros de fum. În sfârşit mi-am dat seama c-am pornit pe un drum în care trebuie să accept regula jocului…
Ajuns în Otopeni constat ca nici controlul vamal nu scapă relativismului; unii sunt controlaţi la sânge – alţii deloc! Reperat după numărul bagajelor (aveam destule) sunt racolat de un poliţist care mă întreabă cu o mimică semnificativă: „- Ai nevoie de ajutor ?”
După o clipă de ezitare – fusesem şi tutuit! – mă prind (semn că-mi revin reflexele…)
– Da, ii spun, căci într-o fracţiune de secundă mi-am dat seama ce-ar fi însemnat să-mi scoată toate hainele şi lucrurile din valize şi cât timp mi-ar fi luat până le puneam pe toate la loc…” 20$ ajung?”, întreb pentru a evita încurcăturile. ”-OK!”, îmi răspunde mulţumit poliţistul; şi zâmbind complice adaugă: „- Vezi când ajungi la vameş fă-i semn să se uite la mine şi n-ai treabă”. Zis şi făcut. Cu o mână de ajutor… „mioritic” am ajuns destul de repede în maşina amicului meu George, cu bagaje cu tot.
Ca şi cum nu mi-ar fi fost destul, vreau să revăd Bucureştiul înainte de a pleca spre Targovişte; şi mă aşez eu le volan deşi piciorul drept, cel la care avusesem o fractură cu ani în urma încă mă mai doare uneori… Ca un făcut îmi veneau în minte versurile lui Alecsandri: „Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă/ Aş vrea să zbor dar rana…/” Ehei… ce să zbori, că Bucureştiul deşi e capitală are în preajmă o grămadă de gropi pe şosele. Culmea e că regulile de circulaţie devin relative parcă şi ele!
Nu există respect nici pentru lege (păi dacă e relativă!), nici pentru ceilalţi participanţi la trafic. Tu vrei să ocoleşti ceva în faţa (o groapă sau un pieton aiurit), cei ce vin din spate te claxonează, te depasesc în viteză şi te mai şi înjură.
Deja obosit, veneam dinspre bulevardul Aviatorilor şi neavind „cedează trecerea”, mă înscriu în intersecţia de la Arcul de Triumf, urmărind s-o iau spre Biserica Caşin… Dinspre Kiseleff, venea un Audi metalizat, care, nemulţumit că i-am luat-o înainte m-a claxonat puternic în vreme ce dispărea cu viteză mare în spatele meu în direcţie opusă. Poliţiştii din apropiere aud claxonul- dar deja nu mă văd decît pe mine. Cu număr de Dîmboviţa. Şi bineînţeles mă opresc pe dreapta. Unul dintre ei mi se adresează autoritar:
– Actele la control!
Înmînez „Driver’s License”. După ce-l priveşte atent, primul poliţist îi spune celuilalt:
– Lasă-l… Nu vezi că-i american?
Politicos, îi intreb daca pot cobori. George mă urmareşte zîmbind din maşină. Odată permisiunea primită, cobor şi-i întreb:
– Bine domnilor, de ce m-aţi oprit? Eu am respectat regulile şi nu inteleg…
– Păi am auzit claxonul şi pe d-ta te-am văzut…
– Sigur că da, celălalt a dispărut, n-aţi văzut ce viteză avea? Ce faceţi, aşa respectaţi regulile aici?
– Regulile e pe loc facute, domn’e, nu poţi să vezi tot. Da daca vii din America… Cum e acolo?
Nu-i puteam descrie în cîteva cuvinte opusul existenţei de aici. Adică o stare de normalitate ce se instituie în prelungirea celei de respectare a normelor, legilor, şi nici sentimentul de stabilitate şi siguranţă pe care-l dobîndeşti datorită acestui fapt. Aşa că am preferat răspunsul simplu al sergentului lui Alecsandri: „Bine”.
N-am plecat din Bucureşti – îşi continuă firul povestirii d-l Irimescu, pînă n-am vazut în fugă Colentina… De nerecunoscut şoseaua de pămînt a Colentinei de altădată ce ducea pînă-n Obor… aici, în Colentina dădea o stradă, Turtucaia, unde locuia bunicul meu, Grigorie Lulea, proprietar de birjă cu muscali şi al mai multor case şi tot aici am copilărit şi eu…
Oaspetele se opreşte puţin; respiră adinc. Fără să vreau, observ că tonul d-lui Irimescu din neutru devine mai muzical, mai duios. Si deodată, o întîmplare ce-a impresionat copilul care era atunci, se iveşte vie, în forţă, ca într-un film de Kusturitza, suprapunîndu-se prezentului.
– Pe atunci, îşi reia el firul povestirii, eram încă legat de poalele mamei cînd am văzut intrînd în curte un prieten al tatei ţinîndu-şi cu mâna dreaptă un prosop după ceafă. Sîngele colorase puternic ţesătura prosopului împăturit pe grumaz. Venise să se plîngă tatei ca ţiganii de la Plumbuita (o mîndreţe de mănăstire ridicată de Matei Basarab), au sărit să-l omoare la crişmă la Grindeanu. Îl loviseră cu toporul…Tata, un bărbat înalt şi voinic-a ieşit din curte înfuriat. Şi din spusele oamenilor, am aflat mai tîrziu cum s-a repezit între ţiganii care se îngrămădiseră în jurul grătarului cu mici şi fripturi şi cum a apucat grătarul aşa cum era şi a început să-i lovească de i-a pus pe toţi pe fugă…
Nici nu mi-am revenit însă bine în urma acestui binemeritat respiro oferit de colorata întoarcere în trecut că discuţia ne poartă iarăşi în amăgitoarea realitate românească:
– Ce m-a uimit cel mai tare la românii noştri de aici, este faptul că mai toţi sunt bolnavi de şefie. Zilele trecute am intrat într-o prăvălioara – o pafumerie -, căutînd o apă de colonie. Întrebat ce doresc de patroană, i-am spus că încă nu ştiu. Imediat mi-a replicat nervoasă:
– Cum doriţi! Dar să-mi spuneţi şi mie, pentru că eu ştiu ce-i aici!
– Dar duduie, vreau întîi să privesc, să caut, poate găsesc ceva ce-mi place. E interzis?
– Treaba dumitale!, mi-a răspuns ea ţifnoasă. Dar numai asta am formen – si pronunţă legat cele doua cuvinte în vreme ce-mi întinde o sticlă cu after shave. Se aştepta să cumpăr obligat ce-mi întinsese. N-am mai cumparat nimic şi am plecat nedumerit: de ce se supără românul cînd îi intri în prăvălie?
– Nu sunt toţi aşa, intervin conciliantă.
– Nu. Dar cei mai mulţi. De jos, pînă sus. Altfel ce este batalia Iliescu- Năstase? Şi ce se-agaţă aşa de scaune, vor să fie şefi pe viaţă?
Oftez. Are dreptate. Prin fereastra îngustă a casei bătrîneşti, se văd profilate pe cerul înserat, crengile albite de zăpadă ale mărului creţesc de lîngă cişmea. Din soba de teracotă maronie, strălucirea aprinsă a jarului iradiază căldură şi tihnă. Prima zăpadă întotdeauna are ceva purificator; te scoate din timp… Lîngă mine, Vasile şi d-ul Irimescu continuă discuţia:
– Cel mai rău este că românii se plîng de cît de prost merg lucrurile datorită modului în care politicul întelege să gestioneze ţara – dar dacă-i întrebi de ce au votat de atîtea ori cu demagogii si incapabilii, se enervează şi te atacă direct ca şi cum ar apăra pe cei ce le provoacă necazurile.
Cînd am întrebat un vînzător care se plîngea ce rău merg lucrurile aici şi că cei de sus fură, deci cînd l-am întrebat: „Dar de ce i-aţi ales dacă vă chinuiesc aşa?, el mi-a răspuns iritat: „- Dar americanii, ce-au făcut? Au bombardat în Iugoslavia şi-au omorît în Bosnia!”. Am încercat să-i explic că acolo este vorba de o forţă multinaţională, dar n-am avut cui. Ajuns acasa la George, nici n-am avut ce mînca pentru ca toţi crenwurstii cumpăraţi de la el s-au dizolvat în apă, nu ştiu din ce erau făcuţi…
Respiră adînc a obidă. Şi continuă cu acea veselie – tristă specifică românilor:
– Să vă povestesc ce-am paţit din cauza pălăriei…
Venise cu o căciula din blana; asa că-l întreb:
– Pălăria? Despre ce pălărie este vorba?
– A, este o pălărie de fetru, neagră cu boruri întoarse. N-am avut încotro şi a trebuit s-o cumpăr cînd am plecat din Georgia; acolo nu este aşa de frig ca aici şi altceva mai gros n-am găsit. Ajuns aici, pînă mi-am cumpărat ceva potrivit, am purtat-o. Mă simţeam putin jenat – mă ghicea lumea imediat că sunt româno-american şi aproape că am fost hărţuit…Hărţuit pentru că m-am întors!
– Cum aşa?, întreb, mirată.
– De exemplu, mi-am băut cafeaua de câteva ori la o terasă cu copertină verde, lîngă piaţa. „- Cine-i ăsta cu pălărie?”, aud în spatele meu. „A, e unu, un american întors”, vine răspunsul. „- Ce fraier!”, continuă dialogul. Măcar dac-ar vorbi mai încet. Nu pot să m-apuc să explic ficăruia pe rînd că sunt în amurgul vieţii şi că vreau să fiu aici acum, cînd ţara mea începe să fie liberă. Poate am norocul să fac ceva pentru asta. Măcar aşa spunînd lucrurilor pe nume. Dar poate că sunt şi un optimist incurabil. Pentru că ieri, coborînd la o „văpaie” cu George şi un alt prieten, ne-am aşezat toţi trei la o masă unde mai stătea o persoană. Un bărbat măsliniu, uscăţiv, care de fapt ne făcuse semn să luăm loc (celelalte mese fiind ocupate), m-a atacat direct zvîrlind cuvintele spre mine ca pe nişte pietre:
„- Ce mă, ai venit aici să faci pe deşteptu’ cu America ta? Ce, crezi ca noi suntem proşti?”
Nici nu m-am dezmeticit bine şi l-am auzit insultîndu-mă. Ne-am ridicat şi am plecat. Chiar atunci am cumpărat cea mai obişnuită căciulă de iarnă pe care am găsit-o. Într-un fel, mi-a prins bine; pe de o parte pentru că a venit zăpada, iar pe de alta, mi-a asigurat liniştea anonimatului.
– Haideţi, recunoaşteţi, întîmplarea asta a fost o excepţie. Dacă te gîndeşti, acolo la o văpaie, sunt fel şi fel de oameni…
– Da, e adevărat. Dar tot aşa de adevărat este că ţara asta nu e formată doar din elite… Pe de alta parte e drept însă că nevoit fiind să-mi pun actele la punct – repatrierea, buletinul şi toate celelalte -, am fost în situaţia de a intra în contact cu ofiţeri de poliţie şi-o spun cu mîna pe inimă lucrurile s-au schimbat în bine; nici pomeneală de teroarea de altădată, am dat peste tot de ofiţeri tineri, amabili…
Cred că şi acolo la dv. printre profesori lucrurile stau altfel. Chiar m-am gîndit la asta zilele trecute cind am vazut la postul local de televiziune vorbindu-se despre simpozionul acela cu tema terorismului ca sfidare a drepturilor omului. Erau multi elevi, profesori… Mi-a plăcut…
– Stiţi am fost ieri la teatru, aici la Toni Bulandra- reluă dînsul dupa o mică pauză. Am văzut piesa „Caraghiosii”, după Caragiale. O piesă jucată bine de actori tineri, concepută în viziune modernă. În holul teatrului, am admirat colecţia de tablouri a pictorului Val Codoiu. Ceva în gen suprarealist. Trec peste faptul că figurile umane erau chinuite, unele chipuri parcă urlau de dureri de dinţi(cunoşteam tablourile: pentru mine purtau pecetea stressului şi a deznădejdii), mi-au plăcut florile (da: erau frumoase, aeriene, plutitoare ca-n vis). Ceea ce m-a impresionat mai mult a fost faptul că publicul era foarte puţin numeros. Şi mai mult – că regizorul teatrului, a încercat să arunce o punte peste prăpastia existentă între artă şi public, printr-o mică alocuţiune în care accentua asupra nevoii de teatru şi de artă în general.
În lumina blînda a lămpii, sticla obişnuita a paharelor are limpezimi de cleştar. Beau din cafeaua aromată şi mă gîndesc: are dreptate. Simt ca s-a produs un fel de separare a poporului de propria cultură. Dacă acolo ar fi avut loc un concert de hip-hop sau unul de… manele, sala ar fi fost neancăpătoare. Şi din nou cuvintele domnului Irimescu vin asupra mea fără îndurare:
– Semanaţi voi profesorii artiştii, probabil scriitorii, dramaturgii cu acest regizor de teatru: vreţi să aruncaţi un pod către public, dar acolo, punctul de prindere este slăbit…
… Sigur că da. Este slăbit. Căci „punctul de prindere” nu-l pot forma decât valorile de adevar – frumos – bine – lege – armonie – ordine. Ori cum acestea sunt erodate, relativizate până la negare… toate marile culturi ale popoarelor civilizate au fost axate pe aceste valori. Când realitatea de zi cu zi demonstrează însa că acestea nu există se produce o separare între lumea aşa cum ar trebui să fie şi lumea aşa cum este. Iar domeniul lui „cum ar trebui să fie” devine un fel de poveste bună doar pentru copii, căci credinţa în aceste valori, nu mai poate asigura nimănui inserţia socială într-o realitate degradată. De aici şi până la extinderea nihilismului asupra divinităţii nu mai e decat un pas.
Domnul Irimescu a plecat. Afară se lasă noaptea, e frig şi cum suntem în luna lui gerar, până dimineaţă mă aştept să apară florile de gheaţă pe la geamuri. Frumoase ca şi valorile clasice; efemere ca şi ele…
Aurora Mihacea