Postcomunismul: criza valorilor
Ca fiinţă aflată în permanenţă căutare a sensului vieţii sale, omul trăieşte într-o lume orientată de ierarhii valorice. Iată de ce criza sistemului de valori poate fi resimţită acut de om ca stare de lipsă de sens, singurătate, angoasă.
Românii, ca oameni ce au tranzitat 15 ani de postcomunism – nu fac excepţie. Aşa cum prevăzuse Andre Glucksmann, postcomunismul a acţionat în sensul fragilizării vechiului sistem de valori, care este rapid înlocuit cu altul. Corupţia, birocraţia, lungile meandre înregistrate de procesul închegării statului de drept, mimetismul democratic, lupta oamenilor politici depăşiti de istorie pentru menţinerea cu orice preţ a puterii, zdrobirea Legii prin lege (amintiţi-vă legea Predescu) au aruncat practic în aer speranţa că valorile tradiţionale – Binele, Adevărul, Legea, Dreptatea, – ar mai avea realitate.
Înlocuirea
Devenite incerte în lipsa confirmării sociale (căci într-o societate coruptă ele nu mai asigură succesul), valorile tradiţionale, izvorâte din sfera spirituală a vieţii omului, sunt înlocuite cu valorile venite din sfera vieţii materiale, care sunt mult mai credibile în noul context şi în plus – palpabile. În vârful ierarhiei valorice tronează acum Banul, Profitul, Puterea, Utilul, Consumul, iar omul se priveşte pe sine ca mijloc pentru obţinerea lor.
Această schimbare a ierarhiei valorilor se petrece cu atît mai uşor, cu cît procesul globarizării care a cuprins şi România aduce cu sine, pe lîngă efecte benefice şi ceea ce George Soros numea ’’fundamentalismul pieţelor’’. Respectiv viziunea, modul de a raţiona şi a acţiona specific economicului se extinde în domenii care nu ar trebui atinse de acest model, cum ar fi media, politicul, justiţia sau medicina. George Soros atenţionează că pieţele sunt ’’amorale’’, modelul lor aplicat în domenii improprii, ducînd la absenta coeziunii sociale, a solidarităţii. În România postcomunistă această idee a fost din păcate confirmată; schimbarea sistemului de valori a dus de multe ori la starea de ’’homo homini lupus …’, iar absenţa solidarităţii (pe care domnii jurnalişti ne-o semnalează (dar care este absentă şi în cazul lor), o confirmă.
Una din consecinţele anihilării vechilor valori a fost şi micşorarea numărului românilor dispuşi să mai voteze. După aceşti 15 ani, ei nu mai cred în nimic din ceea ce ţine de politic. Prea li se cere să creadă în nişte valori în care nici cei care le clamează (strict în perioada de campanie electorală), nu mai cred.
Media ca raportare la ireal
Şi încă ceva: în România nu s-a pierdut numai încrederea în politic, ci şi în tot ce ţine de mass-media. Această pierdere a încrederii are doua cauze care se susţin reciproc.
Prima constă în faptul că media, ca exigenţă faţă de omul politic este văzută ca o raportare la ireal. Se pune întrebarea: exigenţă faţă de ce? După aceşti 15 ani, cu certitudine azi politic înseamnă pentru mulţi numai putere folosită în interes de grup. Şi dacă omul politic în sensul adevăratei valori s-a transformat într-un basm de adormit copii, cum să crezi că media se raporteaza la real?
Dacă această primă cauză n-ar fi fost susţinută şi de cea de-a doua, s-ar fi putut spune pe bună dreptate că media este raportare la Ideal şi atunci speranţa ar fi fost posibilă. Speranţa că Idealul (de om politic, de presă liberă, de mentalitate critică, de societate deschisă) privit ca Scop, va deveni, pe cît posibil, Real.
Din păcate, cea de-a doua cauză a pierderii încrederii în media este faptul că acestea fac apel la valori pe care ele însele nu le mai practică. În ultimul timp, în mediile româneşti începe a se contura o nouă viziune asupra rolului şi menirii presei şi audio- vizualului care încep a fi gîndite după modelul pieţelor, pentru a transmite mesaje şi a urmări obiective venite din sfera vieţii materiale. Media începe a deveni doar o uriasă unealtă inteligentă subsumată stimulării consumului; mesajele ei, în goana după audienţă încep a arăta tot mai mult a marfă orientată spre obţinere de profit: tabloidele sau kitsch-ul emisiunilor de divertisment ar fi un bun exemplu în acest sens. Într-o asemenea viziune, adevărul aproape că nu mai prezintă interes; iar dacă nu poate fi evitat, atunci nu mai este spus pină la capăt, ci doar pînă acolo unde nu provoacă daune.
În aceşti ultimi ani pervertirea mediei din România a îmbrăcat diverse forme: forma publicităţii politice făcută in contul datoriilor către stat este însă astăzi depăşită prin periculozitate de cultivarea unei gîndiri lineare, pasive, consumiste, cu totul de străină de mentalitatea critică indispensabilă conturării societăţii deschise. Dintr-o asemenea perspectivă ’’de piaţă’’, rolul evaluator – formator al jurnalistului, realizat mai ales sub forma articolelor justiţiare, începe a fi ignorat, întrucît el presupune Adevărul spus Pînă la Capăt si raportarea la Ideal. Ceea ce vine in contradicţie cu orizontala gândirii consumiste.
Ţara Jumătăţilor de Adevăr (studiu de caz)
Şi totuşi in România mai existau adevăraţi jurnalişti care-şi apărau neobosit profesia ideal căreia i s-au dedicat. Din păcate, aceştia încep a fi tot mai puţini fiind marginalizaţi chiar de către publicaţiile la al cărui prestigiu au contribuit ani de zile, tocmai pentru că spiritul lor a refuzat comanda nivelatoare consumistă. Din acest motiv mulţi dintre ei deja au plecat din ţară şi-şi urmează idealul în afara ei, iar aceia dintre ei care au rămas sunt nevoiţi să scrie numai pentru presa liberă a românilor din strainătate. Un astfel de caz este cel al publicistului Valerian Stan.
Intr-o lume in care relativizarea Adevărului, a Legii si a Dreptatii este singurul lucru cert, Valerian Stan a trecut prin două ipostaze în care a comis un lucru de neiertat: atît ca om politic, cît şi ca jurnalist s-a raportat la Politic si la Presa scrisă ca la un Ideal şi nu ca la Ireal. Ca la un ideal în care Crezi şi care devine ţelul pe care te străduieşti să îl înfăptuieşti… În acest scop, nu doar a clamat niste valori, ci a imaginat un model actional de transpunere a lor în realitate. Astfel, ca om politic angajat în lupta împotriva corupţiei, nu s-a limitat doar la jumătăţi de adevăr; nu a căutat posibilii vinovaţi doar în opoziţie. Dosarele iniţiate în acea perioadă vizează personalităţi ce făceau parte din întreg eşichierul politic românesc inclusiv din segmentul aflat atunci la guvernare. Acesta pare a fi fost şi motivul pentru care nu a fost lăsat să termine ceea ce a început, fiind îndepărtat.
Întrucît a persistat în efortul său de a da realitate adevărului, rostindu-l pînă la capăt, nici în presa scrisă Valerian Stan nu va fi tratat pe măsura vocaţiei sale. De curînd a fost îndepărtat şi de la ultima publicaţie românească al cărei editorialist era. Unde a greşit, nu-i greu de ghicit: în Ţara Jumătăţilor de Adevăr a avut curajul de a rosti adevărul în întregul său. Şi a făcut acest lucru iarăşi în întregime; vreau să spun, atît referitor la contextul politic intern, cît şi referitor la contextul politic extern. Într-o vreme în care jurnaliştii noştri cei mai ’’furioşi’’ pe vechiul partid-stat se încolonau cuminţi în două grupe jalnice de ţintaşi (anti-Iliescu&Comp sau anti-Năstase&Comp.), Valerian Stan le dezumflă de aerele… analitice, afirmînd ’’Ion Iliescu nu e cu nimic mai bun decît Adrian Năstase, Năstase decît Iliescu, Iliescu decît Hrebenciuc, Cozmîncă decît Micki Şpagă, Micky Şpagă decît Năstase, Hrebenciuc decît Iliescu, Năstase decît Priboi, Priboi decît Ion Iliescu, şamd’’…
Ce face însă Valerian Stan cînd priveşte spre contextul euro-atlantic al integrării noastre? Acelaşi lucru: adept fervent al integrării, nu înţelege să închidă ochii la ’’derapajele’’de la Ideal ce pot veni uneori chiar şi dinspre Modelele occidentale spre care privim. Credincios Idealului său profesional, urmează acelaşi model acţional de transpunere a lui în Real: nu se limitează doar la a semnala că milioane de euro sunt adjudecate de demnitari publici, ci se adresează direct instituţiilor europene, începînd cu Parlamentul European în mandatul Belgiei (2001), cerînd date cu privire la contractorii Phare din România. Se adresează şi Comisiei Europene, apoi Delegaţiei ei de la Bucureşti, inclusiv raportorului pentru România, Emma Nicholson. Într-un tîrziu, Simon Mordue, coordonatorul asistentei pentru preaderare a României îi trimite o scrisoare în care este informat că i-au fost trimise datele solicitate, impreuna cu o dischetă, dar…aţi ghicit, discheta era goală. Imaginaţi-vă la ce disperare i-a dus pe oficialii europeni onestitatea acestui publicist doritor să îşi transpună Idealul în Real…
Dar atunci cînd eşti capturat de adevăr, nu te poţi opri… Aşa că, Valerian Stan, nu a privit doar spre Bruxelles. A privit şi spre Washington, cu exigenţa celui ce pretinde Modelului, să nu alunece de la Ideal. Şi face presupunerea că cine ştie, Guvernul american o fi avut unele interese în obţinerea de către compania Bechtel, fără licitaţie, a lucrărilor de la autostrada Braşov- Borş. Presupunerea a fost, fireşte, respinsă de ambasadorul SUA la Bucureşti, cu argumentele de rigoare, presupun. Nefiresc a fost însă ca din toamnă să nu-l mai regăsim pe Valerian Stan printre editorialiştii publicaţiei respective. Cum însă ’’nimic nu se pierde, totul se transformă’’, ştim de mult că atunci cînd cineva pierde, altcineva poate să cîştige. De curînd am aflat că redactorul şef care l-a îndepărtat a dobîndit o bursă… în SUA. Bineînţeles, nimeni nu contestă că în această lume mai există şi coincidenţe. Pot însă să mă întreb: de ce oare n-o fi cîştigat această bursă chiar Valerian Stan…?
Inserare
În încheiere voi constata că integrarea noastra euroatlantică nu poate fi numai una de genul unei ’’inserări’’ spaţiale sau instituţionale; ea presupune în primul rînd şi o inserare de mentalitate. Iar curajul de a spune Adevărul Pînă la Capăt face parte din această mentalitate care a făcut posibila democratia şi bunăstarea popoarelor euroatlantice. Iar acest lucru este primul dintre cele care ar trebui stiute – şi aplicate- de Presa scrisă din România.
Aurora Mihacea.
Din primul subtitlu s-ar putea subantelege, nu-i asa, ca in comunism criza valorii nu era prezenta. In contradictie manifesta cu realitatea binecunoscuta.
Ca atare, e un subtitlu prost ales. Criza valorilor nu e apanajul postcomunismului. Lumea se plange de 100 de ani incoace, in tarile capitaliste din Vest, tocmai de aceasta criza a valorilor (ce-a fost anul 1968 daca nu chiar ilustrarea acestei crize?)
Fapt e, nu traim intr-un borcan de sticla. Fapt e, pana cand ajungem sa discutam despre Ideal, despre ce ar trebui sa fie, trebuie sa mancam.
N.B., va scrie asta unu’ care tine mult la principii si nu se abate de la ele o iota, dar care intelege ca lumea e lume, ca oamenii au slabiciuni – daca n-ar fi asa, si asa e de cand lumea, atunci n-ar mai fi Iadul neincapator si Raiul pustiu.
Jurnalistii sunt si ei oameni, ca atare nu putem astepta de la ei o prestatie mult superioara mediei (ma refer aici la media morala a societatii romanesti de azi).
O mana spala pe alta si daca sunteti dezamagita de caile oculte prin care se platesc si politele si favorurile, mai e timp sa invatati cum sta treaba.
Problema e: nu-i de ajuns sa constatam. Ce putem face noi, ca indivizi? Simplu: nimic mai mult decat putem face in aceasta calitate, de „om de pe strada”, sa zicem asa, adica sa dam un bun exemplu celor din jur, prin *fapte* si nu prin simple declaratii de intentie.
Toate cele bune,
Nea Marin
Provocare: Weltbildend versus Weltarm
Nea Marine,
Nu-mi vine-a crede: eşti român, au ba? Ai trăit printre noi în anii comunismului sau nu? Te-ntreb asta pentru că dacă n-ai trăit printre noi, atunci poate te-aş înţelege.
DEDUBLAREA
Cine a trăit Aici, ştie: în comunism a existat o DEDUBLARE a ierarhiei valorice, o disociere a ei în două entităţi. Una era impusă propriului popor de nomenclatură, să-i zicem ierarhia oficială de valori, venită prin asaltul ideologico-lozincard şi prin oprimare. Dar cu cît a fost mai mare oprimarea, cu atît am păstrat mai vie în noi credinţa în valorile autentice de Dreptate, Adevăr, Libertate. Da, comunismul a fost supus unei crize a valorilor – dar a fost criza valorilor calpe impuse de oficiali, valori în care nimeni nu mai credea. Acele valori oficiale iluzorii au fost contestate, iar ”omul de pe stradă” de care vorbeşti (considerîndu-te pe nedrept unul dintre ei), a dat, te citez ”un bun exemplu”, ”un fapt” în favoarea existenţei neatinse a valorilor autentice în care el credea în particular: a ieşit cu mîinile goale în faţa tancurilor, iar copiii lui au murit pe treptele Catedralei. Credinţa în Dreptate, Libertate, acesta a fost strigătul valorilor autentice care a premers celuilalt, ”Jos comunismul”.
Da, Nea Marine, ”Jos Comunismul” a fost strigătul valorilor păstrate neatinse, în omul de pe stradă. QED: valorile autentice n-au fost atinse de nici o criză. Acest om pe care-l invoci, în loc să-şi spună aşa ca d-ta că ”pînă la ce ar trebui să fie trebuie să mîncăm”, a murit strigînd împotriva unei lumi care nu trebuie să mai fie. Căci a strigat ”Jos comunismul” (…vezi, de-aia-ţi zic, nu-ţi mai spune om de pe stradă şi Doamne, nu mai vorbi în numele lui…e o Impietate !).
Abia în postcomunism se produce criza valorilor autentice. Şi asta pentru că, pînă să ne dezmetcim, mulţi dintre noi chiar au crezut că suntem liberi. Guvernanţii n-au pierdut timpul şi prin minciună, corupţie, zdrobirea Legii, au fost agenţii distructivi ai sistemului valoric. Arma lor de temut, mînuită atît de bine, văd, nu doar de Ion Iliescu&Comp. ci şi de d-ta, a fost relativizarea. (Dar despre asta am scris deja în ”Americanul Întors” …N-o să mă repet. Îl găseşti la Creaţie literară).
Nea Mărin sau…Nea Iliescu?
Păi da. Nea Mărin, ce te miri? Păi nu şi Ion Iliescu spunea nişte vorbe năucitoare despre corupţie aşa cum faci şi d-ta? Nu şi el vorbea despre criza valorilor omniprezentă în Timp şi Spaţiu, aşa cum faci d-ta acum? Toată presa a vuit…Ce, nu ştii? Şi el vorbea de slăbiciunile omeneşti ale corupţilor (dumneata de ale jurnaliştilor) şi despre faptul că fenomenul corupţiei (ori ce e corupţia dacă nu o expresie a crizei valorilor) e prezent şi ”la case mai mari”, exact aşa cum faci d-ta acum. Şi el era înţelegător aşa ca d-ta închizind ochii asupra ”tentaţiei averii care acţionează asupra conştiinţei oamenilor” (iar d-ta închizi ochii asupra tentaţiei…unei burse). Tot d-ta zici că nu te abaţi nici o iotă de la principii (dar nici I.Iliescu nu se abătea o iotă de la Constituţie, principiul său suprem, mai ales în campania electorală) însă ”înţelegi că lumea e lume şi oamenii au slăbiciuni”…
Păi nu-i asta suprema ipocrizie a relativizării care anihilează şi vorba poetului ”calcă totul în picioare”? Care Corupţie? Toată lumea e plină de corupţie…deci care-i problema? Care criză a valorilor? Criza valorilor a fost mereu. Deci care-i problema? Adică…Oameni buni, nu-i nici o problemă. ..Încă puţin şi-mi vei spune ca sufletul d-tale pereche că… mă plimb cu criza valorilor în gură!
Între Marx şi Maslow
Nea Marine, la clasa a X-a predau o lecţie despre Motivaţie, trebuinţe, nevoi.. Tot zici d-ta că ”pînă să dicutăm despre Ideal, trebuie să mîncăm”. Ei, o să-ţi fac cunoştinţă cu un psiholog american.. Maslow îi zice. Maslow ne spune că trebuinţele care stau în spatele acţiunilor noastre sunt asezate ca nişte trepte în forma unei piramide. La baza piramidei, prima treaptă, o formează trebuinţele biologice, de subzistenţă. Deasupra lor sunt trebuinţele de securitate, urmează apoi cele de afiliere, de statut social şi în vîrf de tot sunt idealurile (de atorealizare, estetice, etc). Nu uit niciodată să reamintesc elevilor că devenirea lor ca oameni este posibilă doar dacă se desprind de prima treaptă şi încep urcuşul către vîrf…
Dar, probabil nu-ţi place Maslow. Preferi să stai pe prima treaptă…
Ei, dacă elevii mei te vor depăşi lăsîndu-te stingher pe treapta nevoilor biologice, nu fii trist Nea Marine…Îl ai bun ortac pe Neica Marx. Că şi el zicea că înainte de a face filozofie, religie, oamenii au trebuit să-şi producă cele necesare traiului, modul de producţie fiind primul fapt al istoriei. Vezi, avea şi el ticul ăsta cu ”faptul”. Numai că a uitat Marx să spună că de la primul fapt, istoria s-a derulat ca un uriaş efort al marilor civilizaţii de a se căţăra cît mai sus pe piramida lui Maslow…către Ideal.
Mare om Maslow ăsta, Nea Marine, nu?
Despre adaptare
Văd că eşti credincios lumii biologice şi aici. Îmi spui d-ta” o mînă spală pe alta şi dacă sunteţi dezamăgită (….), mai e timp să învăţaţi cum stă treaba”. Şi-mi spui asta referitor la ce? La cerinţa de a mă adapta farsei pe care o instituie media la noi? Că de, ” jurnaliştii sunt şi ei oameni”.
Să mă adaptez, eu? Păi ce mai caut aici la România Liberă În Viitor? Nu o Românie cum ar trebui să fie?
Apropo: dacă tot eşti atit de capabil de adaptare, D-ta, ce cauţi aici? N-ar fi mai bine să-ţi iei panseurile la spinare şi să intri în văgăuna din care ai ieşit? Şi să-ţi molfăi acolo mentalitatea iliesciană printre dinţii ştirbi ai minţii d-tale …exacte?
Weltbildend versus Weltarm
Nu te speria, Nea Marine, că-ţi..traduc.
E o lecţie la clasa a XII-a, în care le vorbesc elevilor despre Heidegger. Da, un filosof. Ce spune el printre multe altele? Că în lume sunt trei tipuri de fiinţare. Una dintre ele, este cea a obiectelor; datorită faptului că ele sunt prezente fără a fi conştiente de lumea din jurul lor , le numeşte ”Weltlos” (”lipsite de lume”).
Un alt tip de fiinţare este cel al animalului; acesta se raportează doar la acea parte a lumii care-i satisface nevoile biologice, hrana, reproducerea, adăpostul. Restul lumii, în toată splendoarea cerului înstelat de exemplu, îi e inaccesibilă. De aceea numeşte acest tip de fiinţare specific animalului, ”Weltarm”. Adică, ”sărac în lume”.
Iată în final, al treilea tip de fiinţare, lumea omului… Acesta se raportează la tot ce-i în jurul lui, la lumea ce-l înconjură, dar plănuieşte şi-şi modifică lumea conform propriului Ideal. Asta e definitoriu pentru om: este ”Weltbildend”. Adică… ”plăsmuitor de lume”.
După cum vezi, oamenii optează: unii coboară, mulţumindu-se cu o fiinţare de tip Weltarm, preferînd exact ca d-ta, mîncarea şi nu Idealul.. Alţii se străduie să devină Weltbildend. Ca cei ce au iniţiat acest proiect, România Liberă În Viitor.
QED: regret, nu ai ce căuta aici..
PROVOCARE
Vorbesc serios Nea Marine. Te provoc. Ai curaj?
Sunt o femeie cu o grămadă de treburi de făcut, am o viaţă nu tocmai uşoară în lumea la care vrei să mă adaptez; dar nimeni nu m-a sfidat aşa ca d-ta pînă acum… Păi cum îndrăzneşti d-ta să-mi trimiţi mie, care învăţ copiii logică la clasa a IX-a, un mesaj care încalcă principiul noncontradicţiei, al terţului exclus şi pe cel al raţiunii sufciente? Nu, nu-ţi mai…traduc. Tradu-ţi singur: găseşti lecţia în manualul de Logică al oricărui elev.
Iată un fapt: îmi asum opiniile şi le semnez cu numele meu autentic. Ai curaj d-ta să-ţi dai jos masca? Să semnezi cu numele d-tale tot ce spui?
Nu ai.
Şi ştii de ce? Îţi lipseşte Idealul, Lumina, Adevărul.
Tremuri de frică în spatele unei măşti de împrumut. Sărman curaj…masculin !
Mi-ai aruncat mănuşa? Ei bine, o ridic ! Ai curaj sa lupţi la Lumină? În nume propriu? Căci te previn: nu accept această mască ce te face invizibil ca pe Gyges in Grecia antică, inelul lui.
(Nu, nu-ţi spun nici asta unde poţi citi… nu eşti elevul meu, ci al …”Bunicuţei”).
Aurora Mihacea.