Mă înec în propriile gânduri; vise, cugetări, iluzii, deziluzii. Privesc aievea pe fereastră, nici o mişcare, în van. Îmi mut privirea pe copacul din faţa casei: mare, impunător, de o veşnicie. Îşi pleacă crengile cu gingăşie, mângâind pământul. E trist, copacul e trist. Îi simt regretul în frunzele galbene, încerc să aflu scopul, nu pot. Mă afund în visare.
Acelaşi copac mi se arată în vis, impunător. Frunzele veştede îmi spun povestea unei vieţi rătăcite între anotimpuri. Visul unui copac este veşnicia, tinereţea, măiestria. Îi culeg fiecare simţământ şi încerc să îl aduc în sufletul meu. Vreau să trăiesc această experienţă alături de el, în preajma lui, în gândurile lui.
Mă afund!
Îl văd cum moare în fiecare zi, atâta durere, atâta suferinţă. Frunzele îi îngălbenesc, iar crengile, care mai deunăzi erau impunătoare, acum se usucă sub ochii mei. Rămân doar vreascuri. Câteva ramuri, scapă de bătaia sorţii.
Îmi amintesc de tinereţea lui, de măiestria lui.. Aş da orice să îl mai pot privi încă o dată ca la început: falnic, impunător. Mă ascund între vreascurile bătute de vânt şi de ploi, îl simt atât de singur. Parcă în disperarea lui, încearcă să deschidă ochii. Parcă în nebunia lui, încearcă să-i vorbească cerului, să-i mai dea un răgaz, oricât de mic. Dar, în zadar. Mrejele toamnei îl ademenesc din ce în ce mai mult.
Deschid ochii şi văd un copac trist şi gol. Din fălnicia aceea, a rămas doar un trunchi golaş, pe care, din când în când, se mai aşează câte o pasărea. Dar şi ea e mult prea dezamăgită şi nu poposeşte prea mult.
În faţa lui, un vlăstar încearcă să-şi întindă rădăcinile, mult prea mici. În curând va ninge, iar vlăstarul va muri, la fel şi copacul. Haina grea a vieţii nu le va ţine de cald, vor muri unu lângă celălalt.
Cerul pare să se mai îndure de suferinţa lui. Vântul îl mângâie uşor, despletindu-i vreascurile, împletite de suferinţe. Soarele şi el, îi zâmbeşte voios. Totul pare să prindă viaţă. Chiar şi copacul îşi îndreaptă vreascurile spre cer. Chiar dacă-i gol, se vede că e mândru. Salută cerul, sau poate i se închină.
Cine ştie cărei divinităţi nevăzute i se închină? Cui îi vorbeşte? Aş vrea să-i înţeleg, fiecare gest, fiecare mişcare. O scorbură începe să prindă contur. E prima oară când o văd. Seamănă cu două buze, subţiri şi reci. Parcă încearcă să îmi vorbească, dar cine ştie ce gândeşte un pom?
Stau lângă el şi îi vorbesc, îi mângâii crengile, acum aspre. Îl simt cum vibrează la fiecare atingere. Îmi pare că zâmbeşte sau că îmi mulţumeşte…
Prima zăpadă! El stă, rezistă! Ar vrea să poată fugi, îl simt, trăiesc alături de el. De acum suntem una şi aceeaşi persoană, trăim unul prin celălalt. Lăstarul a murit, de mai bine de trei zile. Frigul! A reuşit să aducă gheaţa şi în sufletul meu.
În scurt timp arăta ca un „om” de zăpadă, încărcat de pudra albă. Crengile se aplecau sub greutatea omătului, plângea. Îl auzeam în fiecare noapte cum îşi plânge soarta. Povara era mult prea grea pentru el. Oare cu ce greşise?
M-am trezit din visare. Mă privea încă falnic. Frunza-i era galbenă, dar încerca să nu îşi arate suferinţa. Un pădurar s-a îndreptat spre el. Fără să stea pe gânduri, a pus toporul pe trunchiul gros. Durerea l-a sfârşit, înainte să se vadă doborât. O creangă s-a prins de fereastra mea. Parcă mi-a întins mâna, lundu-şi la revedere.
O viaţă de pom, o viaţă de om.
Acum zace fără de suflet pe pământul reavăn. Îl mângâi uşor şi îi spun: Adio! Sper ca viaţa de apoi să-i fie mai liniştită, să nu mai fie prins în capcana anotimpurilor.
Odata falnic şi impunător, acum doar nul! La fel ca viaţa unui om!