Trenul nostru a întârziat cu mai bine de o lună…
Dar din motive întemeiate. Nu foarte mulţi au fost cei doritori să călătorească împreună cu noi în misiunea jurnalistică “cu trenul prin Romania”, iniţiată în articolul pereche din rubrica “Impresii de Calatorie” a RLIV-ACUM, din data de 10-01-2005, deşi li s-a oferit timp suficient să se decidă.
Aparent nu ne ramâne decât să credem că pentru mulţi dintre cititorii noştri, călătoria cu trenul prin România nu lasă amintiri memorabile, că nu există nici critică, nici laudă la serviciile feroviare oferite în România, că mersul cu trenul prin România este insipid, inodor şi incolor şi că în consecinţă nu merită a fi preluat ca topic de discuţie sau, alternativ, că nici unul dintre cititorii noştri nu a folosit/foloseşte vreodată trenul ca mijloc de locomoţie. Aceasta ar fi însă o concluzie pripită, pentru că puţinele “impresii” pe care le-am primit (majoritatea de la colaboratori de baza ai RLIV-ACUM) şi pe care aveţi ocazia să le cititi în continuarea acestei introduceri – infirmă complet această părere; materialele pe care le avem de la puţinii călători care s-au hotarât să îşi împartă memoriile cu noi sunt extrem de interesante, valoroase atât din punct de vedere documentar, obiectiv, informaţional, cât şi din punct de vedere literar (unele dintre aceste scurte esee facând dovada unor abilitaţi eseistice de invidiat). Două dintre “bucăţile” de mai jos au fost publicate mai demult pe forumul RLIV şi le-am preluat şi în această culegere de materiale despre experienţele de călătorie ale cititorilor noştri cu trenul prin România. Celelalte au fost trimise în mod special pentru această culegere de scurte esee/impresii.
Asadar îi avem tovarăsi de drum pe următorii bravi călători: Mushu (cunoscut doar sub pseudonim pe forumul nostru) care probabil nu se va mai deplasa niciodată cu trenul internaţional pe ruta Bucuresti-Viena şi retur având în vedere condiţiile de coşmar oferite pe acest tronson feroviar, condiţii pe care într-adevăr toţi ar trebui să le reclame; Marian Deaconescu aka Nea Marin, vechi şi constant forumist RLIV care evocă, cu mult stil şi pe alocuri cu precizie matematică un episod meditativ, cu mulţi ani în urmă, extrapolat la scala vieţii, din gara de la Alba-Iulia aşteptând personalul de Teiuş; junele Ghiţă Petruş, colaborator frecvent şi de nădejde al nostru, care ne descrie (tentant…) ofertele promoţionale care se practică en-gros prin gara de nord din Timişoara şi prin trenurile care intră sau ies din această gară; colega noastră Adriana Nazarciuc, editor şi vechi colaborator RLIV-ACUM, relatând într-un eseu capabil să reproducă aceste imagini descrise în mintea fiecăruia, pentru cititori (şi sperăm noi şi pentru cei responsabili) adevărata atmosfera din “trenul groazei”, adică trenul personal Iaşi-Harlau, care sunt convins că îi va face pe mulţi să se gândească dacă vor să folosească acest mijloc de deplasare sau vor căuta alternative; tot la un “trenuleţ al groazei” real versus un tren idilic se referă, într-un eseu literar scurt dar “în forţă”, Monique Dinca, tânara şi talentata noastra colaboratoare; subsemnatul, Sebi Buhai, vă prezintă o colecţie de scurte impresii feroviare adunate de prin călătoriile mele cu trenul prin România, mai recente sau mai vechi, pozitive sau negative; în fine, chiar editorul rubricii “Impresii de Calatorie” (între altele), colega şi vechea noastra colaboratoare, Alice Devallet, încheie acest material cu descrierea unui voiaj feroviar de excepţie, dinspre adolescenţă spre studenţie şi mai departe, însumând amintiri din călătoriile cu trenul prin România făcute de-a lungul timpului.
Dar nu vă lăsaţi influenţaţi doar de aprecierile mele şi formaţi-vă propriile opinii, citind aceste texte. In viitor sperăm că mult mai mulţi din cititorii şi colaboratorii noştri fideli să contribuie la asemenea secţiuni tematice, acestea fiind ceva ce vom organiza în mod regulat, în cadrul tuturor rubricilor noastre. Vă invit acum la lectură!
„Condiţii” oferite de CFR în tren international!!! (Mushu)
”As dori să depun pe această cale o plângere, relativ la condiţiile şi serviciile oferite în trenul international Bucureşti-Viena la întoarcerea în tară şi rog pe toţi cei care au avut experienţe asemănătoare să trimită mail la Marketing.Calatori@cfr.ro, pentru că aşa ceva nu se mai poate! Garnitura cu care am venit era una românească, iar responsabilul de vagon era tot român. Am călătorit la cuşetă sperând că voi avea parte cât de cât de confort şi servicii de calitate, dar tot ce am primit a fost o mizerie de nedescris şi nişte servicii deplorabile. Voi exemplifica:
* când am vrut să urc în tren mi s-a închis uşa în nas, chiar dacă mai erau 20 de minute până la plecare (a trebuit să înconjur tot vagonul pentru a mă putea urca în tren);
* desi dădusem biletele şi trecuseră doua ore de la plecare nu am primit decât o pătură şi o pernă care erau atât de murdare, încat îmi era frică să dorm pe ele. Abia după ce am mers să facem scandal am primit şi noi aşternuturile (ale mele erau găurite, dar măcar arătau mai bine decat perna şi pătura);
* până la ora trei noaptea am îngheţat de frig. A trebuit să stăm îmbrăcaţi pentru că era – cică – stricată rezistenţa şi nu puteau da căldură;
* nu am avut nici lumina individual (funcţiona doar becul compartimentului). In cele din urmă s-a dat drumul şi la caldură şi la lumină, dar asta după mai mult de şase ore. Cum e posibil aşa ceva?
* compartimentul era mizerabil, iar paturile cu mult mai tari decat cele în care am dormit când am mers spre Viena. La capitolul baie şi wc a fost oribil. Condiţii mai mizere decât cele de aici nu cred că sunt decat în trenurile personal de la noi. Am făcut şi câteva poze în acest sens.
* dimineaţa, puţin după ora şapte, ar fi trebuit să ajungem în Alba-Iulia, iar responsabilul de vagon trebuia să vină să ne trezească… la 7.25. Incă nu era nici o mişcare aşa că am mers să vedem care e problema şi…. surpriză: dormea… aşa că l-am trezit şi am întrebat când o să ajungem (pe această cale am aflat că trenul are intârziere aprox 50 minute).
Vă rog să îmi spuneţi dacă acestea sunt condiţiile normale într-un tren internaţional. Eu cred că nu! De aceea vă rog înca o dată să trimiteţi mail la CFR toti cei care aţi avut parte de experienţe asemănătoare. Poate, poate se va mişca ceva în ţara asta (în sens pozitiv, evident). “
***
Am uitat multe (Nea Marin)
”Gara Alba Iulia, 4 Martie 1978. Căldură mare. A trebuit să-mi deschei cămaşa. Să-mi suflec mânecile. In aşteptarea unui personal care trebuia să mă ducă la Teiuş, sugeam o bere.
Fusesem acolo, la cimitir la Alba Iulia, la un an după cutremurul din 1977, ca să pun o floare pe mormântul unei foste colege de liceu, strivită de blocul Scala. N-avea, colega, nici 21 de ani. O chema Athena.
Un accelerat trage în gară. Pe cand eu cugetam (sau numa’ stateam?) asupra chestiei că nu faptul că viaţa e absurdă mă râcâie, ci faptul că mi-e dat să ştiu că e absurdă.
Că n-am norocul boului care trage fără probleme la jug o viaţă, neştiind că va sfârsi în abator, făină de oase pentru găini.
Scrâşnetul frânelor mă trezi din această neagră cugetare. Chiar în faţă-mi, o fată-şi scoate capul pe geamul deschis, ca să citească numele gării. Mă vede. Se aşează din nou. O pierd din vedere.
Cele trei minute trec repede. Mai trag o duşcă. Berea-i caldă. Trenul se pune-n mişcare. Fata iese din nou la geam. Ii zâmbesc. Imi răspunde cu un zâmbet. Trenul dispare.
Au trecut de-atunci aproape treizeci de ani. Am uitat geometria afină, pe cea diferenţială, am uitat numele multor profesori de-ai mei. Am uitat anul Cruciadei Copiilor (1111?), nu pot spune data exactă cand mi-am întâlnit viitoarea soţie. Am uitat multe.
Vorba cuiva: asta-i viaţa.
Toate cele bune,
Nea Marin“
***
De prin trenuri adunate (Ghiţă Petruş)
“Ca orice student care se respectă, fac naveta de două ori pe lună catre oraşul de baştină. Când am început să scriu acest articol mi-am promis că nu voi aminti nici de faptul că trenul cu care merg e de prin 1900, nici că e mizerabil, mi-am impus să nu pomenesc nici de controlorul care ia într-o zi mită cât nu iau profesorii pe meditaţii într-o lună, şi am vrut să uit şi de femeile de servici care mai fac curat din când în când doar să îşi motiveze şi ele prezenţa pe statul de plata al C.F.R.-ului. Am vrut, în primul rând, să atrag atenţia asupra ţiganilor, mă scuzaţi, persoanelor de etnie rromă, care stăpânesc gările. Si pentru a ilustra pericolul pe care îl reprezintă pentru societate, vreau să vă istorisesc o mică întâmplare: m-a oprit acum câteva zile o persoana de sex feminin cu tenul mai închis şi mi-a arătat două inele, presupuse a fi de aur, cu menţiunea că vrea să le vândă să ajungă acasă. Mi-a spus că a fugit de la bărbat, că are trei copii şi că e pe drumuri de câteva luni. Frumoasă epopee, nimic de zis, doar că foarte puţin credibilă. Până aici nimic special. Doar că a devenit de-a dreptul violentă când i-am spus că nu sunt interesat de afacere. Din venitul meu de student nu îmi permit să cumpăr inele de aur, oricât de mult mi-aş iubi prietena. Nu vreau să par eu „ăla mic şi negru” ce nu contribuie la dezvoltarea societăţii, dar oare Poliţia Feroviară unde e? Prin barurile din Gara de Nord din Timişoara? Se ridică de aici numeroase întrebări: pe ce se duc banii contribuabililor, cine e adevăratul stăpân al gărilor, cum de nu-i vede nimeni ziua în amiaza mare, câte persoane naive şi cu dorinţă de a face un cadou cuiva nu le-au căzut în plasa atât de bine ţesută şi altele. Sper doar că mă ajută cineva să găsesc răspuns la aceste întrebări. Până atunci, drum bun şi aveti grijă la ofertele promoţionale de prin gări.“
***
“Trenul groazei…” (Adriana Nazarciuc)
“…aşa a fost botezat… Si pe bună dreptate:
E vorba de un tren personal (şi cred acum că nu greşesc cu nimic făcând următoarea afirmaţie), e vorba, aşadar, de un tren personal UNIC (prin tot ce înseamnă degradant şi rău), în toata România: Trenul personal Iaşi-Harlau.
Este în primul rând “dormitor” al navetişilor ce merg dis-de-dimineaţa la oraş, la slujbă; şi cum orele de plecare şi sosire sunt “extreme”, aş putea spune (primul tren pleacă din Harlau în jur de ora 03:00 AM, pentru ca ultimul să ajungă înapoi în Harlau în jur de ora 23:00PM), ce să facă bieţii navetişti decât un inedit şi autentic cor al sforăitorilor, creat ad-hoc, în fiecare zi… Si vai de cel ce îndrăzneşte să vorbească folosind un alt ton decât cel ce eventual nu deranjează pe “călătorii obosiţi” (de muncă, dar şi de “gradele” cu care s-au înfruptat la colţ de stradă…, la oraş…)
Ei bine, în acest tren al groazei îi intâlneşti pe rând şi pe “Dl Goe” în varianta autohtonă şi pe “Bubico” în varianta maidaneză, dar şi pe “cetăţenii de etnie rromă”, de care pomenea/amintea colegul nostru, Ghiţă Petruş.
Aceştia sunt practic stăpânii gării din staţia Podu Iloaiei (una din staţiile prin care trece renumitul personal de Harlau).
Multora dintre călători, la anumite ore, le este şi frică să mai coboare din tren din cauza ţiganilor (pentru că trebuie să amintesc că de fiecare dată Trenul personal Iaşi – Harlau stă în halta Podu Iloaiei aproximativ 40 de minute), deci e lesne de înteles că navetistul va coborî din tren, dacă somnul nu îi este prea profund, pentru a trage o cincizeacă, atât în drum spre slujbă, înviorându-şi astfel tonusul, pregătindu-se pentru o zi de muncă, dar şi la întoarcere acasă, în scopul de a-şi îneca amarul ce l-a copleşit peste zi, gândindu-se că oricum acasă îl aşteaptă un supliment din aceeasi amărăciune…
Ei bine, spuneam, în ultimul timp, navetiştilor le este oarecum frică să mai coboare din tren pentru a da nas în nas cu …”puradeii” coloraţi din gara Podu Iloaiei. Nu-i problemă, însă: beneficiind de timp suficient, aceştia urcă şi defilează în lung şi în lat prin ceea ce a devenit, practic, o a doua casă a lor (vorbim de acelaşi personal Iaşi – Harlau), în căutare de naivi care să muşte “momeala inelelor de aur la preţ de nimic”, în căutare de navetişti ce au un somn mai greu şi un bagaj mai mare, în cautare de neatenţi ce se gândesc la persoana lasata pe peron şi nu îşi supraveghează atent bagajele, în căutare de femei singure sau de bătrani lipsiţi de apărare…
Multe nenorociri s-au întâmplat în trenul de Harlau…
Si astea sunt completate cu succes de modul în care arată acest tren personal de Harlau … Geamuri absente, uşi ce nu se închid, scaune ca pentru detinuţi, din fier masiv… Nu de puţine ori vagoanele se tranformă iarna în patinoare, atât de frig poate fi…
Si cum după ’90 locurile de muncă la oraşe au fost restructurate într-un număr foarte mare, s-a impus o reducere şi în ce priveşte numărul trenurilor ce circulau pe ruta Iaşi-Harlau (doar la primele şi la ultimele ore ale zilei); s-a redus totodată şi numărul de vagoane, astfel încât dacă elevii şi studenţii se încumetă la sfârşit de săptămână să meargă acasă, apoi – trăiesc o adevărată aventură, ajungând să călătorească, fie iarnă fie vară, chiar şi pe scară: trenul se transformă într-o reală cutie de conserve….
Să rezumăm, aşadar: navetişti sforăituri, seminţe scuipate cu nesimţire în cap de ţigani care nu se sfiesc să-ţi goleasca buzunarele, geamuri sparte, scaune din fier masiv, într-un cuvânt… “groază”…
Bineînţeles, nelipsitul “Naş”, de care nici nu am mai pomenit, dar care săracul nu are nici o vină: nu face decât să se adapteze situaţiei…
Dar oare: are cineva vreo vină??? Ca peste tot în ţara asta??
Vorba colegului nostru Sebi Buhai, în articolul pe care l-a semnat săptămâna trecută la rubrica Politic; prea multe vedem, niciodata nu luam atitudine… Ne plângem sporadic de lipsă de dreptate… şi condiţii de trai…
Oare ce se întâmplă cu biata noastră societate civilă???“
***
Trenule, maşină mică, să merg cu tine mi-e frică (Monique Dinca)
“Am îmblânzit acest armăsar frumos şi sălbatic, fără volan şi claxon pe post de hăţuri, am condus spre victorie, da, dar nu trenul acesta, ci privirea mea şi a altora pe fereastră. Să fie pur-sânge acest zmeu fabricat în România, care cutreieră prin munţi şi văi cu atâţia oameni care se ţin de coama lui, tot galopând, tot galopând, de simţi că-ţi ia minţile de-atatea genoflexiuni şi mişcări ale trunchiului? Ce atâta văicăreală că este curent, lasă că e mai bine aşa, abia ni se desfundă nasul din amorţeala mirosurilor, fie de ceapă, de la vecinul din dreapta, ori de ceva răchie, că tot sughite vecinul din stânga.
Ce liniştită şi tăcută îmi pare natura, aproape că se înfiripă o odă în sufletul meu, cu ochii o întreb prin fereastră despre mieii şi sânii ei, despre tenul cel albicios şi bronzat deopotrivă, despre buzele pe care mi le-a trimis prin poştă, aşa, nesărutate, o mai întreb despre culoarea şoldurilor ei, acum că a venit primăvara. Ma tot încearcă un strănut de la atâta praf, scos parcă cu găleata, de un nene din compartiment care-şi scutură pălăria, dar în mintea mea, deopotrivă cu acest tren, zboară şi sufletul meu, tot cautând-o. Imi îndrept urechea înspre ea ca să-mi răspundă: „Seminţe, seminţe, covrigi, trei la zece mii, cine mai doreşte, cine mai pofteşte, seminţee”. Mi-a fugit din braţe, domnilor, cu seminţele dumneavoastră cu tot; şi tocmai acum, când îmi lipisem urechea de sufletul ei, s-o simt cum îmi şopteşte!
O, dulcea mea fecioară, natura mea firavă, cu trenul-armăsar mă îndrept spre paşii tai…
Imi acordez simţurile la frumuseţea de-afară, lăsând în urmă sforăituri de bas ori de tenor, uit şi de mirosurile grele emigrate de la vecini pe pielea mea, şi alerg, şi alerg, să prind natura de glezne. Mi-e cald de-atâta alergat, mai odihnit e trenul şi caldă e şi ea….o simt, o ating, i-am auzit şi paşii grăbindu-se spre mine…aud, acum vrea să-mi şoptească: „Mamelor din lumea-ntreaga, eu vă dau un singur sfat, nu lăsaţi copii pe stradă.”… Pe stradă? … vai, acolo o să ajung eu căci mi-a disparut portofelul… vă rog să mi-l înapoiaţi!! Nu s-au întors la mine decât aceleaşi sforăituri şi mirosuri, dar şi domnul Nash.
Să-i povestesc despre căutările mele pentru natura cea frumoasă, despre faptul că mi-a fugit portofelul, el, de bună voie, că doar nimic nu-mi da de bănuit că mi l-ar fi luat cineva, nici măcar creolul nostru vecin care-şi învarte briceagul ameninţător spre mine, nu, fără îndoială că mi l-a luat vântul, da, el este vinovat!
Mă aşez la locul meu, simulând un zâmbet de mulţumire, de comfort, zicând ca pentru mine, încet: Domnilor, dar eu nu mi-am luat bilet pentru Trenuleţul groazei!!!”
***
Colecţie de impresii… feroviare (Sebi Buhai)
Dacă tovarăşii mei de drum în această călătorie “literară” cu trenul pe, spre şi dinspre meleaguri autohtone, au descris de regulă o experientă, un tronson feroviar pe care îl urmează sau îl urmau frecvent în trecut, ş.a.m.d, eu vă voi prezenta o scurtă colectie de impresii din diferite călătorii ale mele cu trenul prin România. Ordinea va fi arbitrară.
Compartimentele trenurilor noastre au fost de-a lungul timpului renumite pentru faptul că nu reuşeau să păstreze căldura în timpul iernii (în acelasi timp ne-reuşind să păstreze o atmosferă suportabilă în timpul zăpuşelii estivale) şi în consecinţă bagajul călătorului era de voie-de nevoie, mult mai voluminos, datorită cojoacelor necesare supravieţurii. In particular, un drum prin munţi, pe tronsonul Vaslui-Cluj (nu cred că voi uita acest experiment niciodată, deşi l-am parcurs doar de două ori), în mijlocul iernii era un adevărat test menit să decidă daca ai putea supravieţui în cazul unei eventuale viitoare deportări în regiunile îndepartate ale Siberiei. Ei bine, fără a insista mai mult pe această veche poveste, trebuie spus că recent lucrurile s-au schimbat radical, cu 180 de grade. Ceea ce nu inseamnă că şi în bine, dar să vedem despre ce e vorba. Vă invit deci să încercaţi pe pielea dumneavoastră să călătoriţi în timpul iernii pe tronsonul Cluj-Budapesta (clasa I sau a II-a, ziua sau noaptea, nu contează, observaţiile pe care le voi face se menţin indiferent de aceste criterii). Nu doar că nu veţi mai simţi pui de frig, dar după un timp nici în pielea goală n-aţi mai rezista caldurii degajate în compartiment. Mă gândesc că CFR-ul trebuie să fi primit multe reclamaţii pe motivul lipsei încălzirii şi proporţional cu numărul acestor reclamaţii, au decis şi numărul de grade Celsius pe care le pun în ofertă, că vrei că nu vrei, acum. Să nu mai vină nici unul cu reclamaţii. Căldură vă trebuie, poftiţi căldură: saună, nu alta. Cu sudoarea curgând şiroaie pe tine, eşti nevoit să ţâşneşti afară din compartiment, alături de restul călătorilor din compartimentul tău şi din cele vecine şi să-ţi petreci restul călătoriei pe holul trenului, bucuros că totuşi ţi se oferă un spaţiu de călătorie în care viaţa nu îţi e pusă în pericol. Desigur (goes without saying…) instalaţia de control a căldurii nu funcţionează (iar geamul deschis are un efect minor în iadul CFR creat, fără să mai pui la socoteală că ţi-ar ninge în compartiment…), în orice direcţie ai invârti maneta respectivă, totul este dirijat de undeva… şi asta în toate compartimentele vecine, nu poţi să îi scuzi în baza faptului că, deh, ai fost şi tu fara noroc o data şi te-au repartizat în compartimentul cu probleme. A se urmări…
Aţi cumpărat biletul de călătorie de la agenţia de voiaj şi bucuroşi că nu trebuie să fiţi la coada la casieria din gară chiar înaintea plecării, că nu riscaţi să nu aveti locuri, etc, nu mai aveţi nici o grijă, ajungeţi fără stress exact la timp şi luaţi cu succes trenul. Intr-adevăr toate bune şi frumoase până în momentul în care controlorul va verifică biletul. De aici următoarele probleme pot să apară (şi le voi enumera doar pe cele cu care am avut personal de a face):
i) sunteţi acuzat că aţi falsificat biletul de tren Cluj-Budapesta, prin modificarea criminală a datei rezervării de loc (ceea ce e ultra-clar din moment ce nu exista o ştampilă şi o semnătură din partea agenţiei de voiaj, care să justifice o greseală şi apoi corectarea acesteia) şi vi se cere să plătiţi o amendă sau altfel veţi fi coborât din tren la prima staţie- sugestii pe care evident le refuzaţi în mod principial şi diplomatic, observând în faţa controlorului că nu aţi avea în nici un caz timp de asemenea mici acte “criminale” sau de discuţii inutile şi vă grăbiţi să ajungeţi la timp la Budapesta- în particular se poate verifica la agenţia de voiaj Cluj că aţi cumpărat biletul de acolo în data de … pentru data de … şi cu asta basta; controlorul respectiv se răţoieste la dumneavoastră ca la ultimul criminal, îsi cheamă colegii, care îl secondează în urlete şi ameninţări, etc, şi se opresc doar cand le explicaţi, pe un ton elevat, urban şi care le dă frisoane vizibile, că sunteţi trimis de către Ministerul Educaţiei Nationale şi Cercetării, ca reprezentant român la un concurs internaţional în Ungaria, şi le arătaţi şi documentul respectiv, cerându-le numele şi funcţia pentru eventuale reclamaţii şi chemări în judecată, daca se întamplă ceva şi nu ajungeţi la timp. Controlorii îşi cer scuze pentru limbajul anterior şi ameninţările proliferate cu toate că refuză să îşi declare identitatea, dar vă informează, corect de data aceasta, că va trebui să completaţi un proces verbal, pentru că dumnealor nu pot verifica din tren care e treaba cu agenţia dar fără îndoială vă dau dreptate şi cu acest proces verbal se vor duce la agenţie şi se va rezolva totul. Completaţi procesul verbal respectiv şi aparent toată lumea e mulţumită şi situaţia rezolvată şi vi se urează drum bun în continuare. Cu două efecte pe care nu le-aţi prevăzut. Intâi hârtia pe care v-au dat-o în schimbul rezervării locului dus, pe care controlorii români au anexat-o procesului verbal, nu are nici un efect pe tronsonul maghiar şi trebuie să cumpărati din nou o rezervare, la preţul marit din tren pentru acest tronson, deşi le explicaţi controlorilor maghiari care e treaba. In al doilea rând, peste o lună de zile vă vine citaţie la tribunal în procesul Statul Roman împotriva subsemnatului, acuzat de falsificarea documentelor de călătorie, etc (am uitat denumirea exactă, legală, a faptei penale). Din fericire problema este rezolvată în momentul în care subsemnatul vizitează agenţia de voiaj cu citaţia în mână şi după o discuţie cu directorul acesteia, i se garantează că rezolvă ei totul cu tribunalul, etc.
ii) Controlorul vă informează că biletul dumneavoastră, deşi corespunzând vagonului, compartimentului, locului, nu este corect pentru că aceasta e clasa I în timp ce biletul e de clasa a II-a. La întrebarea daca există vreun vagon clasa a II-a cu număr identic, având compartimentul respectiv şi locul respectiv, vi se răspunde că nu există aşa ceva (evident, cum să fie două vagoane cu acelasi număr, vă spune superior controlorul!). Controlorul nu are nici o soluţie pentru rezolvarea situaţiei, având în vedere că, pe bună dreptate, refuzaţi să achitaţi un bilet clasa I. In cele din urmă vi se spune să staţi unde sunteti până controlorul se va consulta cu super-controlorul, care e undeva prin tren. Ajungeţi la destinaţie fără să vă mai deranjeze nimeni. Similar cu această situaţie şi ceva care se întâmplă foarte frecvent, un alt călător susţine, cu dovada biletului, că locul pe care staţi e al lui, iar controlorul nu poate decât să constate că cele doua bilete au fost emise pentru exact acelaşi loc. Din moment ce trenul e plin ochi, soluţia propusă de controlor este să împărţiţi timpul de stat pe loc în mod echitabil, între dumneavoastră şi pretendent. Când e vorba de o domnişoară cu ţinuta fizică exceptională vă gândiţi şi la alte soluţii, dar altfel trebuie să vă supuneti deciziei şefului de tren…
Sunteţi (voluntar sau mai puţin voluntar) ghidul unui amic olandez care vrea cu orice preţ să viziteze Bucureştiul (să ştiţi că am încercat din răsputeri să îl conving că sunt multe alte locuri interesante de văzut în ţara noastră). Dupa câteva ore într-un Bucureşti care, pe vremea aceea, mişuna de câini—oaspetele vestic numărând exact 56 de câini vagabonzi pe străzile Bucureştiului în câteva ore—olandezul nostru decide că vrea să se întoarcă în Transilvania, unde totuşi se poate mânca excelent şi mai vezi colţuri de natură virgină. Zis şi făcut, hop în primul tren Bucureşti-Cluj. In drum către compartimentul nostru, lume multă şi diversă pe coridor, înghesuială şi aşa mai departe. Nimic neobişnuit cu alte cuvinte. Nimic neobişnuit nici în faptul că vreo 10 inşi fug în viteza dintr-un capăt al vagonului în celalălt, către noi, strigând călătorilor să intre în compartimente pentru că ei se grăbesc. Greşeala olandezului nostru de a mă întreba în engleză ce strigă respectivii şi greşeala mea mai mare de a-i răspunde tot în engleză şi de a intra la rândul meu într-un compartiment pentru a le face loc se materializează la 5 minute după eveniment, când, ajungând la compartimentul nostru, amicul observă că telefonul mobil i-a dispărut. Intuind imediat despre ce e vorba, o luăm la fugă după indivizii respectivi, dar cum să mai dai de ei, nimeni nu stie şi nu a văzut nimic, în plus controlorul ne spune: băieti, ăştia au sărit precis din tren… De haz, de necaz, olandezul îmi spune totuşi că a reusit să-şi apere din răsputeri, prin înghionteli şi îmbrâncituri la propriu, borseta pe care indivizii încercau să i-o smulgă… Neplăcerile nu dispar nici la vizita noastră la Poliţia Feroviară din Cluj pentru a înregistra furtul şi a obtine o confirmare a raportării acestuia (telefonul fiind asigurat)- în primul rând sunt informat că ni se face o favoare pentru că de fapt trebuia imediat să ne coborâm la Ploieşti, pentru că locul unde s-a întâmplat incidentul e în jurisdicţia poliţiei feroviare Ploieşti (!!), iar în al doilea rând mi se spune că nimeni nu vorbeşte altceva decât limba româna şi că declaraţia mea, ca traducător sau nu, nu e acceptată, prietenul olandez fiind cel care trebuie să descrie ce s-a întâmplat. La constatarea mea fermă că e absurd ceea ce mi se spune, respectivii “fac rost” de un ofiţer care totuşi întelege engleza şi poate lega doua-trei cuvinte în limba lui Shakespeare. Din păcate asta nu ajută la nimic, pentru că dupa ascultarea (cu atentie) a declaraţiei olandezului, omul îmi spune, mie, în româna, “de unde ştiu că ăsta nu mă minte?”. Decât să îl înjur eu, mai bine îi traduc prietenului ce a zis ofiţerul. Reacţia amicului a fost imediată (în engleză, inclusiv pentru urechile de politişti prezente care înţeleg alte limbi): hai să plecăm dracu’ de aici, lasă-i în sărăcie de bani de asigurare, ceea ce fac ăstia e efectiv umilitor, şi mai vreţi şi să intraţi în UE. Cum să-l contrazic?
Ca să încheiem totusi şi cu niste cuvinte de laudă (comparat cu unele de critică pe alt tronson): clasa I a rapidului Cluj-Bucureşti este într-adevar clasa I. Adică nu se simte doar pe hârtie şi în buzunar. Vi se pune la dispoziţie chiar şi o gamă de cotidiene principale, din care puteţi alege pe gratis cel pe care îl doriti. Si dacă vă supără muzica transmisă în compartiment puteti să o opriţi (izolarea fonică faţă de coridor cu usa închisă e cvasi-perfectă)! Locurile sunt curate şi vizibil mai “de lux” decât la clasa a II-a. Toate acestea sunt minuni în comparaţie cu clasa I a trenului Cluj-Budapesta unde faptul că plăteşti 30% în plus pe o călătorie dus-întors te face doar să te gândeşti cu mare regret că ai fi putut folosi cei 20 de euro diferenţă faţă de clasa a II-a pentru o cină superbă în capitala maghiară.
***
Cu trenul prin România – aventură fără riscuri (Alice Devallet)
“Ca adolescent am avut o sete de aventură comparabilă cu a eroilor cărţilor pe care le citisem până atunci: visam să explorez insule pustii, să trag cu urechea la sfatul piraţilor, să întâlnesc locuitori din ţări necunoscute mie, să fiu părtaşă la secrete depănate în miez de noapte. Dar, ca un adolescent crescut de părinţi grijulii, nu îmi doream să traiesc şi riscurile vieţii de aventurier – nimic mai grav decât riscul de-a pierde trenul într-o zi caniculara când alergi să culegi câţiva stropi de la ţâşnitoare pe peronul învecinat. Şi nu-mi doream mai multă suferinţă fizică decât cea dată de bătăturile din sandale şi o ploaie de vară îndurată fără umbrelă.
Setea mea de aventură a fost satisfăcută (cu ajutorul unei doze bune de imaginaţie activă) de întâmplări din călătorii cu trenul între anii 1996-1999.
Cel mai des am luat trenul ’Foamei’ – acceleratul Iaşi-Timişoara între Cluj şi Timişoara (fie cel de la 11 prin Oradea, ’Foamea de după-masă’, fie cel de la 6.00 prin Deva, ’Foamea de dimineaţa’, sau cel de la ora 0.00, cel mai eroic: tren de noapte fara locuri rezervate, ’Foamea de noapte’). Trenul de noaptea era cel mai ’sinistru’, nu găseam loc decât în vagoanele de Petroşani şi trebuia să dorm cu grijă să nu trec de Simeria fără să schimb vagonul cu unul de Timişoara. De multe ori călătoream singură – având eu o figură de fiinţă paşnică şi copil cuminte, necazurile m-au ocolit, ba chiar am fost chemată în ajutor odată de o femeie singură curtată cu insistenţa de un cetaţean turmentat … trăznea a sâmbure de prună. Astfel am ajuns eu cu mândrie, la douazeci de ani, forţă de menţinere a păcii în ’Foamea de noapte’. A trebuit totuşi să fac un compromis diplomatic cu domnul ’Sâmbure-de-prună’ şi să îi urez ’Noroc!’ de câte ori era cazul.
Aroma sâmburelui de prună nu e niciodata prea îndepartata de trenurile de noapte, mai ales daca trec prin Maramureş. E inconfundabilă ca un refren popular. Dar mai alungă mirosul de ţigări şi toalete. Dar la un drum de 7 ore sau mai mult, tot omul e dator măcar c-o vizită, şi dacă unii, din zgâlţâiala trenului, au ratat obiectivul, nu e vina lor. Am văzut şi toalete curate (de obicei la cap de linie, în Bucureşti), şi chiar daca nu erau comparabile cu standardele vestice, erau uscate, aveau săpun sau deodorant. In unele cazuri, curăţenia nu e suficientă, o renovare fiind necesară.
Dar să revin la aventurile mele. În 1998 (eram încă studentă) mă îndrăgostisem de-un timişorean, şi dintr-o dată îmi devenisera extrem de dragi drumurile cu trenul pe ruta Cluj-Timişoara. Mă înarmam cu o revistă de integrame, o sticlă de suc şi un pachet de biscuiţi, şi eram gata de şase ore de privit pe geam, observare-a vecinilor şi mai ales ascultare-a discuţiilor dintre cei ce călătoreau câte doi sau trei. Oamenii se plictiseau şi intrau în vorbă cu necunoscuţi, şi de obicei tragând cu urechea descopeream lumi total necunoscute. Cel mai tare m-a impresionat un grup de maramureşeni care-şi discutau detaliile ultimei încaierări la beţie. Aşa ceva nu îmi fusese dat să aud înainte, şi zâmbeam în sinea mea, gândind la piraţii din insula cu comori.
În aceeaşi vară am mers la mare cu o prietenă elevă, la nişte prieteni ce locuiau în Mangalia. SNCFR tocmai înlocuise acceleratele directe către litoral cu rapide, pe care n-aveam reducerea de elevi/studenţi. Condiţiile de transport erau aceleaşi, dar plateai de 3 ori mai mult. Cu banii nici una nu stăteam prea bine, însă ne doream un pic de mare, şi spre a lua atitudine şi a lupta cu sistemul, am hotărât să mergem până la Bucureşti cu acceleratul, şi de acolo să luăm un accelerat de Moldova până la Feteşti şi după o aşteptare de două ore să prindem singurul accelerat pentru Mangalia (venind din Moldova). Zis şi făcut. Mândre că luptăm cu sistemul aristocrat- exclusivist al ’bogaţilor-care-îşi-permit-rapidul’, am decis să înfruntăm orele mici ale nopţii (între două şi patru) în gara din Feteşti. Şi n-a fost chiar rău, dar ne-au mâncat ţânţarii hotărâţi să ne reamintească geografia ţării – unde-i Dunăre sunt şi armate de bâzâitori nocturni. În mintea mea de student-care-stă-la-părinţi eu exploram jungla amazoniana pe unde mişunau insecte însetate de sânge.
La întoarcerea din acea vacanţă am mai avut parte de niscai aventuri. Am făcut o întrerupere în Cernavodă, unde locuiau alţi prieteni. Împreună cu prietena mea am coborât pe la ora zece în gara din Cernavodă. Era o noapte neagră, şi nici un bec nu lumina gara pe partea de tren pe care coborâsem. Cu inima cât un purice am aşteptat să plece trenul, apoi mergând ca fluturii spre lumină am descifrat tabliţa cu numele garii: nu ne înşelasem. Mai greu a fost să găsim bacul (de fapt nu era bac, fiindca nu circula la ore târzii, dar gazda ne aştepta cu o barca de ocazie). Traversarea canalului (celebru în anii pionieriei) Dunare-Marea Neagra m-a umplut de fiori mai ceva decât traversarea Amazonului de exploratori uitaţi … atâta apă trecea pe sub barca arhiplină încât nu îndrăzneam să mă mişc de frică să nu îmi cadă rucsacul de 10 kg.
Dar aventurile nu s-au oprit aici. După Cernavodă, ne-am abătut şi pe la Timişoara, la săpături arheologice. Pe trenul de întoarcere către Cluj am constatat încă o dată că biletele vândute cu două zile înainte la agenţia de voiaj din Reşiţa nu dau drept de proprietate asupra locului în compartiment, aceleaşi locuri fiind alocate altor oameni de gara Timişoara, cu o oră înaintea plecării trenului. Ramase fără locuri, dar pline de spirit de aventură, ne-am aşezat pe culoar în dreptul uşii de la capatul trenului. Aceasta, fiind vară, era întredeschisă şi nu ne stânjenea deloc vederea. Astfel am contemplat pline de încantare fuga ameţitoare a liniei ferate, lasând în urmă fără regrete arbuşti şi câmpuri toropite de soare. Dupa câteva ore bune ni s-a făcut sete, şi am decis că pentru o sticlă de apă merită să risc fuga după tren în Simeria, deci m-am coborât cum s-a oprit trenul şi am fugit cât de repede am putut până la o ţâşnitoare, unde mi-am umplut sticla. Sentimentul victoriei mă copleşise … chiar dacă trenul a mai stat înca cincisprezece minute la peron. Această demonstraţie de curaj şi viteză ne-a atras o nouă cunoştinţă, locuitor al unor meleaguri legendare, şi pentru noi, exotice : un indian. Restul de 3 ore până la Cluj le-am petrecut în poveşti despre ţări niciodată văzute, despre alte neamuri şi alte obieceiuri.
’Cireaşa de pe tort’ a fost pusa tot în trenul ’Foamea’, de data aceasta între Cluj şi Iaşi. Era în 1999, mă pregăteam să plec la studii în Anglia, era noapte şi în compartiment doar eu şi o fată cam de aceeaşi vârstă cu mine, dormind fiecare pe o banchetă. La un moment dat se opreşte trenul într-o gară prin munţii dintre Ardeal şi Moldova. După un timp se deschide uşa compartimentului şi se strecoară (cu greu) înăuntru o ţiganca mare, sănatoasă, purtând tradiţionala fustă plisată înflorată. De frică să nu mi se aşeze peste picioare, m-am retractat pe banchetă să-i fac loc. Dar n-am reuşit să continui a mă preface că dorm (nu sunt bună actriţă). Atunci ţiganca mi-a propus să-mi ghicească viitorul pentru o sumă modestă. Am simţit că, în miez de noapte, într-un tren pierdut în creierii munţilor, la un moment de răscruce din destinul meu, ţiganca aceea avea o putere mistică. Am rezistat tentaţiei şi nici până în ziua de astăzi nu ştiu ce îmi va rezerva viitorul. Prefer să rămân, în viaţă ca şi în tren, un călator fermecat de ceea ce vede pe drum, cu ochii mereu deschişi şi mintea mereu înfometată. De aventuri … fără riscuri.“