Mi-am ales rochia roşie. Singura din garderobă, care mă făcea să arăt senzual. Era seara cea mare. Soţul meu împlinea venerabila vârstă de cincizeci de ani. Eu eram încă tânără. Pletele îmi erau la fel de negre ca în ziua în care m-am născut, ochii de un albastru proeminent, iar faţa rotundă, ca un măr.
Îmi făceam ultimile retuşuri, când am auzit telefonul sunând. Iniţial am vrut să nu răspund, dar soneria se auzea grav. Am ridicat receptorul. La căpatul celălalt era o voce masculină, disperată. A încercat să îmi spună ceva, dar nu am înţeles nimic, mi-am dat seama că era destul de speriat sau doar agitat. Mi-am văzut de treabă, gândindu-mă că a fost o greşeală.
Cerasela, fata în casă, a intrat uşor în cameră. De fiecare dată când aveam un eveniment important, ea mă ajuta să mă pieptăn. Era mai bună ca si coafeză, decât ca fată în casă. Nu de puţine ori a spart porţelanurile scumpe din Egipt sau paharele din Italia. Şi cu toate astea eram legată de ea, nu ştiu prin ce putere. Fără să scoată un cuvânt a început să îmi aranjeze părul. O coafură inexplicabilă, dar foarte reuşită s-a ridicat deasupra frunţii. Apoi mi-a aranjat rochia şi mi-a făcut ultimele retuşuri. Arătam ca la optsprezece ani, mă admiram în tăcere. Întotdeauna am fost cea mai frumoasă, fără modestie. Nimeni nu mi-a egalat vreodată frumuseţea copilărească, şi totuşi clasică.
Soţul meu se agita pe lângă uşă. Eram în întârziere. Cu toţii ne aşteptau la restaurantul luxos din colţul străzii. Am ieşit grăbită.
În faţă mi-a apărut un bărbat îmbătrânit, de prea multă muncă. Niciodată nu l-am văzut mai bătrân. Părul alb, ca spuma laptelui, cearcănele adânci şi ridurile proeminente. Când mi-a zâmbit am descoperit o dantură stricată şi nişte buze palide, ca de ceară.
Mi-a întins mâna. Era atât de rece:
– Ţi-e frig, l-am întrebat?
– Nu, a spus el schiţând un zâmbet grotesc.
Când am ieşit din casă am auzit telefonul sunând. Gândul că ar fi aceaşi voce disperată m-a cutremurat, dar nu m-am întors să răspund, trebuia să ajungem la petrecere.
Strada era pustie, iar liniştea demonică. Într-un minut am fost în faţa restaurantului, frumos luminat. Câteva zeci de persoane ne aşteptau. Cadouri peste cadouri, felicitări, nebunie, într-un cuvânt. Am uitat să menţionez că soţul meu, Emil Popescu, era un magnat al petrolului. Cred că din acest motiv m-am şi căsătorit cu el, altfel nu mi-aş putea explica, nici măcar mie.
Petrecerea decurgea normal. Discuţii, dansuri, râsete zgomotoase. Mă simţeam bine. Eram în centrul atenţiei, ca de obicei, iar asta mă făcea să fiu stăpână pe mine. Înainte de ora zero, ni s-a mai alăturat o pereche. Nu îi cunoşteam, nu îi mai văzusem până atunci.
El, un bărbat frumos, înalt, bine făcut. Cu ochii negri, ca noaptea fără stele, părul castaniu şi pielea albă ca laptele. Ea, de două ori mai frumoasă decat orice femeie pe care am văzut-o până atunci. Blondă, cu ochii verzi şi piele fină. Rochia, identică cu a mea, îi venea ca turnată. Aveam impresia că este o fantezie, că nu există. Cu toţii şi-au îndreptat privirea spre cuplu misterios.
O gelozie nebunească m-a cuprins. Cine era ea să-mi ia admiraţia tuturor? Am simţit cum sângele mi se răceşte, aş fi vrut să o omor.
Emil mi-a făcut semn să mă apropii:
– Ei sunt, cuplul din Italia. Cei cu care fac afaceri de o lună şi ceva, mi-a spus impresionat. Ea e Chiara, iar el -Andreea.
Am întins mâna şi m-am prezentat, încercând să schiţez un zâmbet primitor:
– Ioana!
Femeia avea mâinile îngheţate. În lumina sumbră, faţa ei părea putredă. Am alungat acea imagine, probabil că aşa îmi doream să arate. Nu înţelegeam de ce toată lumea este atât de rece. Doar eram în mijlocul lui iulie.
Bărbatul m-a privit disperat. Parcă încerca să îmi spună ceva. Mi-am retras privirea, simţind că roşesc. Emil le vorbea despre petrol, doar asta ştia. Discuţiile cu el se rezumau la petrol. Alte subiecte nu mai avea. Încet, încet, Emil şi Chiara s-au îndepărtat, lăsându-mă singură cu Andreea.
Bărbatul m-a tras de mână, într-un colţ întunecat al camerei. Inima îmi bătea cu putere, nu ştiam ce doreşte de la mine. Putea să fie un nebun sau mai ştiu eu ce? Mi-a pus mâna pe buze şi a şoptit:
– Eu te-am sunat! Nu trebuia să vii, am încercat să te avertizez. Pleacă! Te rog, pleacă!
Am simţit cum ochii îmi ies din orbite. Nu înţelegeam nimic, iar glasul lui era atât de grav. Mă speria, dar în acelaşi timp, mă captiva. Am încercat să par calmă, dar vocea îmi tremura:
– Ce vrei să spui? Eşti cumva nebun?
– Poţi să crezi ce vrei, numai pleacă!
A dispărut de lângă mine, cu o viteză uimitoare. Era lângă soţia lui. Încerca să zâmbească, dar nu prea îi ieşea. Se vedea că e crispat, speriat. Nu înţelegeam nimic.
Am hotărât, totuşi, să mă strecor afară. Nu îmi mai păsa de nimeni, de Emil sau de invitaţi. Bărbatul acela încerca să mă avertizeze. Mai erau câteva minute până la miezul nopţii.
O teamă nebănuită a pus stăpânire pe sufletul meu. Mâinile acelea reci, buzele ca ceara, faţa femeii. Toate astea mi se derulau în minte, ca un film prost.
Cu un minut înainte de ora zero am ieşit. Lumina s-a stins în urma mea. Am rămas paralizată, timp de câteva minute. Nu s-a mai aprins. Nici un zgomot, nimic. Mi-am îndreptat privirea spre casa mea, lumina era aprinsă.
Am alergat până acolo. Nimeni în casă. Nici urmă de mobilă, nici urmă de Cerasela. O casă pustie, cu pereţi vechi, şi grinzi tocite. O femeie bătrână m-a întâmpinat. Semăna izbitor de mult cu mine. Am fugit cât am putut, şi nu m-am mai întors niciodată.
Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci şi nici nu încerc să-mi explic. Dar niciodată nu am să uit privirea şi glasul îngrozite ale bărbatului.