Mai rămâi !
Mai, 1998
Mai rămâi !
O, mai rămâi !
nemângâiat anotimp al speranţei –
fugară clipă rătăcind suav
prin beznele impenetrabilei uitări –
ale făgăduinţelor şi bucuriilor care ne adastă
dinspre marea cenuşie a tristeţii –
leagăn pendulând în cumpăna vremii
atât de dulcele scâncet al vieţii.
Mai rămâi!
O, mai rămâi!
aidoma mugurilor care se deschid
cu fiecare nouă rază de soare –
într-un joc ce pare a fi însăşi eternitatea –
acelaşi de la an la an
şi de la o generaţie de oameni la alta.
Mai rămâi!
O, mai rămâi!
cât timpul să-mi îngăduie a vorbi
despre minunăţia unei lumi mult visate –
cât să-mi iau rămas bun
(pentru ultima oară?)
de la tot ce dispare odată cu mine –
şi de la locurile pe care
nu le voi mai revedea vreodată –
atât de frumos alcătuite
şi atât de încărcate de sens –
acum când plec pentru totdeauna.
Singurătatea absolută
Aprilie, 1998
Mai singur decât mine
nu poate fi decât Dumnezeu !
singurătatea absolută saturată de sine însăşi
şi de chipul imaginat al lucrurilor –
de inconsistenţa fiinţei stârnind
praful evenimentelor
peste această nefirească coerenţă
care înveşmântează sfios
vecinătatea subtilă şi indelebilă a Neantului.
Oricât aş vrea
ca ceea ce se întâmplă să aibă un sens –
să fie în universul pe care îl locuiesc
o oază de linişte sau un neasemuit prilej de odihnă –
un incendiu nestăvilit stârnesc cu nedumerirea mea
şi multă suferinţă risipind în juru-mi
mai departe ca niciodată îmi par a fi şi mai străin
de realitatea ultimă a acestei finitudini incerte.
Iluzii nu-mi fac de nici un fel
şi nici nu mă mai amăgesc cu gândul
unor vremuri mai bune –
călător pe întinderile unui univers infinit
ştiu că durerea este însoţitorul meu fidel –
şi că dinspre această parte a vieţii răsplată nu mai aştept
decât chemarea în sânul nefiinţei
pe care neprecupeţit am încălzit-o cu sângele meu.
Pământul făgăduinţei
Martie, 1998.
Sunt obosit, Doamne, şi sunt singur
pe drumul acesta ce duce la moarte –
cortegii de gânduri mi-aţin calea în fiece clipă
ademenindu-mă cu iluzia unor ipotetice desfătări –
sau amăgindu-mă cu jocul lor perfid şi subtil
de himere pornite-n căutarea pământului făgăduinţei.
Nu-i nimeni să-mi spună
un cuvânt de întâmpinare
sau o vorbă de rămas bun
pe tărâmurile prin care umblu –
iar tovarăşi îmi sunt amurgurile
mustind de neprevăzutul ce-adastă
prin lucruri sau prin fiinţe –
şi ploaia – şi frigul – şi-nsingurarea
doar ele îmi mai dau bineţe şi îmi surâd –
şi semne de prefecătorie nu-s în ochii lor
şi nici pe buzele lor urme de ipocrizie.
Zadarnic aştept ca timpul să le împlinească pe toate –
în juru-mi imensa-ţi vacuitate
despică spaţii pe care nu le mai pot cuprinde
cu trupul – cu mintea – cu inima-mi fierbinte –
şi plâng – şi strig – şi mă cufund în uitarea
ce izvorăşte din cruce ca marea.