Oare poate fi vreun univers mai controversat, mai spinos decat cel al relatiilor? Al relatiilor inter-umane?
Mi-e greu sa cred.
O nastere a unei relatii, de orice natura e echivalentul pasirii pe un taram necunoscut…Calci cu grija, chiar cu frica… Sau calci pur si simplu, netinand cont de nimic, dar atunci esecul e garantat.
O relatie este confluenta a doua libertati. De multe ori gresim luand-o drept o fuziune a acestora, dar nu e adevarat. Cele doua libertati trebuie sa ramana permanent distincte, chiar daca in anumite momente par sa coincida. As merge chiar pana acolo incat sa dau dreptate celor care sustin ca relatia autentica nu este fuziunea dintre doua libertati nici macar atunci cand este vorba despre o prietenie intima, despre un cuplu….
O relatie este intotdeauna un parcurs in doi. Iar in acest parcurs in doi, fiecare ramane liber in deciziile sale, chiar daca adeseori exista convergente in optiuni.
A relationa cu cineva cred ca presupune a fi atent la el, a nu trece cu vederea elementele pozitive prezente in el; a-i respecta autonomia, a exprima si manifesta propria stima si disponibilitate in raport cu el. Si de ce nu chiar iubire…
Se intampla insa ca anumite sentimente, desi nobile, sa apara din compasiune. Si poate exista deci iubire din recunostinta, dupa cum poate exista iubire – paradoxal, dar real – din egoism.
In cel de-al doilea caz, care de departe trezeste interes, e vorba de dorinta de e beneficia ulterior de multumirea interlocutorului; sau poate din dorinta de a se simti important, de a se simti in rolul de “binefacator”. Si atunci nu se urmareste decat a beneficia de o satisfactie interioara, iar firescul (implinirea de sine a interlocutorului) ramane in plan secundar.
Nu stiu daca sunt in masura sa ma exprim, dar consider ca in ordinea fireasca a lucrurilor, multumirea, satisfactia interioara trebuie sa fie un fruct al dragostei, nu un obiectiv urmarit. Ceea ce innobileaza cu adevarat este gratuitatea; celalalt sa fie iubit pentru el insusi, pentru ceea ce este, asa cum este, nu pentru noi insine…
Un alt aspect deosebit de interesant al unei relatii este incercarea de dominare a partenerului/interlocutorului (uneori chiar fara a constientiza acest lucru).
Prin dominare se traieste – constient sau nu – ca proprietar al celuilalt. Se poate intampla acest lucru o anumita perioada de timp, mai mica sau mai mare… Dar la un moment dat, cel ce se simte dominat va cauta sa fuga; automat, relatia nu mai evolueaza in directia in care am fi vrut si de obicei, atunci devenim constienti de eroare.
Ca in orice problema exista si o solutie. Solutia in acest caz ar fi regasirea echilibrului. Firesc, acest echilibru poate fi redobandit acceptand un mai mare respect pentru celalalt, o dragoste sincera si mai ales autentica.
Cum se naste aceasta tendinta de dominare?
Desigur miscarea in sine poate avea initial bune intentii: crezand ca ai dreptate, doresti “educarea” celuilalt. E dureros mai ales atunci cand nu constientizezi faptul ca responsabilitatea, mai exact conceptia ta despre responsbailitate este una falsa; gresesti impunand interlocutorului solutia pe care TU o consideri optima. Se spune ca tendintele de dominare a celuilalt isi au de obicei radacinile in suferintele si traumele traite de subiect in propriul sau trecut (Giuseppe Sovernigo).
Cum pastram o relatie? Consider ca e cel mai dificil aspect al unversului relational. De ce? Pentru ca fiecare dintre noi avem propriul ritm de evolutie. Nimeni nu “creste” niciodata, sa spunem, cu viteza cu care noi am vrea. Si greseala apare in mod inerent: fortam aceasta “crestere. Cum? Prin exces de sfaturi, propunand pasi mult prea mari decat ii este interlocutorului posibil sa faca.. Si relatia este din nou sortita esecului.
Desigur, stim cum este ideal: sa inaintam spre perfectiune cu pasul celuilalt, impreuna cu el. Dar cum idealul este atat de greu de atins… ajugem sa vorbim de intelepciune… Care a putea fi definitia intelepciunii? Desigur, veti spune: exista nenumarate definitii ale acesteia. Da, dar cu siguranta una dintre ele se refera la constientizarea propriilor limite… Limite pe care este necesar sa ni le asumam. Limite care s-ar putea traduce (si) prin urmatorii doi termeni: creativitatea si vulnerabilitatea, de exemplu…Contactul cu acestea poate fi foarte dificil. Se poate ca atunci cand le constientizam sa ne deranjeze, simtind o senzatie de disconfort. Atunci cred ca nu gresesc spunand, ca mai avem destul pana a fi…intelepti…
Despre relatii e mult, enorm de mult de vorbit. Ma veti condamna poate ca nu am abordat decat erorile ce pot aparea (si acestea, categoric, abordate destul de superficial)….
Subiectul ramane deschis. Si ca sa provoc in a mi se raspunde in vreun fel sau altul voi incerca sa identific si o solutie: voi pomeni deci, ca si solutie, incercarea de identificare a acestor neajunsuri in noi insine, in propria persoana. Aici trebuie intervenit intru educare.
Nu-i de ignorat, cred, nici carenta de empatie fata de interlocutor, bineinteles. Pentru ca o relatie sa existe e necesar ca problemele interioare ale celuilalt sa ne faca sa vibram Ce ar mai fi necesar pentru a mentine sau salva o relatie? Sa preferam dezbaterea rechizitoriului: de acord… Sa optam pentru nuanta, flexibilitate in detrimentul rigiditatii, al simplificarii…De acord… Ce sa mai luam in calcul? Ca moderatia poate oricand castiga teren in fata radicalismului, rigorismului….
Sau de ce sa ne incrancenam, sa ne maniem, cand putem cel mult ironiza…
Doamne, cat de dificil este sa relationam…
Stimate cititor, care e parerea ta?
Astept verdictul…
„Cum pastram o relatie? Consider ca e cel mai dificil aspect al unversului relational. De ce? Pentru ca fiecare dintre noi avem propriul ritm de evolutie.”
..discutabil..poate nu diferentele de ritm sunt demne a fi mentionate intii, ci modul de intelegere si asumare a Sinceritatii..si inevitabil, a Minciunii..
Interesant…gindeam acest raspuns cu 7 zile inainte de a fi scris d-voastra aceste rinduri..
>>>>
NR. Publicam aceste randuri pentru ca sunt coerente si le consideram interesante, in particular probabil ca Adriana ar vrea sa raspunda. Cu toate acestea imi permit sa intreb autorul acestor randuri, care se semneaza „un oarecare”, in ce masura declararea identitatii dumnealui i-ar aduce neplaceri esentiale? Chiar ne-ar face placere sa ii cunoastem pe cititorii nostri „activi” si sa stim cu cine stam de vorba. Dupa cum stiti, absolut oricine poate posta ecouri, nu facem nici un fel de discriminare, desigur atata vreme cat mesajele sunt decente si nu bat campii (trebuie sa stiti ca primim si din astea)- aici intervine rolul moderatorului. Pe langa acestea, e desigur la latitudinea editorului sa publice mesajele nesemnate, indiferent care ar fi ele. Eu zic ca e vremea ca cei care au ceva de spus sa o spuna direct si responsabil si nu sub protectia unui anonimat care este necesar doar atata vreme cat dumneavoastra va incapatanati sa il considerati necesar. Autosugestia si o mentalitate care refuza sa se schimbe sunt cauze potentiale aici. Intrebarea de mai sus e valabila si pentru alti cititori ai nostri care au ceva de comunicat dar prefera sa o faca doar in conditii de anonimat. Nu vrem sa avem de-a face cu oameni „oarecare”, ci cu oameni interesati de ceea ce se scrie, interesati sa ne comunice gandurile lor si poate, pe viitor, posibili colaboratori ai RLIV prin trimitere de articole.
Sebi Buhai, editor rubrica „Social”
Ca intotdeauna cind fac un comentariu am sentimentul ca sint neserios.Ce poti face intr-un comentariu in niste minute.Depinde de ceea ce a scris autorul textului comentat, de raportul logic intre sfera preocuparilor comentatorului si sfera de preocupari ale autorului.Iata o relatie.Am putea porni de la ea.
Dar voi porni de undeva din cit mai general ca sa „avem loc de miscare”.O relatie intre doi indivizi se poate origina in obiectiv fiind determinata de miscarea lumii materiale.In cazul acesta ea poate dura mult si independent de afectivitatea celor doi.De exemplu sintem sinistrati si trebuie sa ne salvam si salvarea aceasta se esaloneaza in timp de…
O relatie intre doi indivizi poate avea origine psihologica.De exemplu o traire comuna a unei emotii, a unui sentiment, a unei pasiuni.Originea subiectiva nu poate garanta durabilitatea relatiei.Luati exemplu probator infantilismul unor femei si barbati in relatia lor de prietenie.Se pare ca pentru o relatie durabila doi indivizi trebuie sa se intemeieze pe conditii,cauze si legi anterioare omului si abia apoi sa aseze potrivirile si dinamica psihologica dintre ei dar si aceasta cu conditia unui filon continuu intre ratiunea obiectiva si cea subiectiva a vietii si evolutiei celor doi.Se pare de asemenea avind in vedere caracterul de sistem al societii ca relatia dintre doi oameni nu este un scop in sine ci este un mijloc sau o faza inspre altceva ce parca transcende existenta individuala.
As vrea sa raspund primului interlocutor spunand ca intr-adevar, cele afirmate de mine in ce priveste pastrarea/destramarea unei relatii sunt criterii „discutabile”, asa cum spuneti, mai ales din punct de vedere al intaietatii de care pomeneati…
Sinceritatea si Minciuna… iata un subiect cum nu se poate mai interesant pentru un alt articol…
Multumim!
relatii!!! de fapt toata viata noastra, fiecare clipa, fiecare zi se bazeaza pe relatii… nu poti exista de unul singur si atunci esti nevoit sa coexisti. spun „nevoit” deoarece multi din noi isi inchipuie libertatea ca lipsa unor relatii cu orice si oricine, spun „nevoit” deoarece de multe ori suntem nevoiti sa intretinem relatii cu persoane pe care nu le agream, persoane care (imi permit sa citez autorul) isi satisfac capriciul de a face bine, chiar daca binele iti este impus sau te-ar costa mai mult decit rezultatul final!
eu personal am cele mai mari probleme cu mine insumi! nu am personalitate dubla, din contra, doua identitati similare* care afecteaza relatiile mele cu alte persoane… sau o singura identitate care uneori se satura sa mai fie EA, incearca sa fie altfel si…cade.
mai grav mi se pare, insa, atunci cind, evitind relatii inutile, ajungi la momentul cind nu te mai poti descurca de unul singur, devii dependent! si orice dependenta distruge omul…
de multe ori, nu apreciem relatia pe care o avem cu o persoana, ni se pare ca acea persoana urmareste niste interese meschine, personale, chiar daca ne vrea si ne arata tot binele din lume, ne dam seama de golul pe care il provoaca lipsa persoanei, abia atunci cind nu e cale de intoarcere, cind e prea tirziu, cind nu mai putem face nimic si atunci cautam pe altcineva, desi suntem prea altruisti ca sa iubim (mi-am permis sa interpretez autorul), cautam alinare si fara sa vrem acceptam o alta dependenta! si astfel ne continuam viata, pentru ca, spre sfirsitul acesteia, sa constatam ca am ramas tot singuri… dar inca dependenti!!!