Numai sora-mea putea fi atit de suie incit sa dea cu juma de spray de tintari ca sa se duca putoarea de parfum din baie; deh, trebuia sa se dezinfecteze – cosul ala trebuia stors… dupa doua zile stia tot blocu’ isprava, si cu furunculele, si cu spray-ul, si ca-i iesise o buba si mai mare dupa isprava; da asta-i alta poveste, care-a ametit un doctor si citeva asistente medicale – carora shuia de sora-mea le-a facut capu’ cit sifonierul cind s-a dus la spital. Sa se trateze.
Ma mir c-au lasat-o sa plece… eu cred c-au rugat-o frumos, altfel nu se explica.
Dar ea era (si inca mai este) Ioana d-Arc si Ecaterina Teodoroiu la un loc, si are un curaj nebun – probabil de aia a plecat in Israel. La munca. Cred ca inca mai plinge la telenovele si ca inca mai bea bere cu sticla.
Asta e sora-mea. S-a maritat, odata, cu un tip, care-a dat de bani, apoi a dat de-o amanta – si sora-mea plingea si mai tare (sa stiti ca plinsu-ngrasa si mai tare decit risu), apoi a facut un copil. Apoi a facut o pasiune din vizite, si de la subiectele ei preferate din telenovele ajungea invariabil la „astea care strica casnicii”, ca-mi ziceam „taci!” in minte cind o auzeam – ca sa nu m-apuc sa-njur. Prea ma seca vorbaria, si ma simteam penibil – mai ales ca trecusem deja printr-un divort cu scintei, iar iubita mea cea mai formidabila
seamana mult cu un vulcan; am poreclit-o Etna – si-asa ii zic acum toti prietenii nostri comuni. Apoi sora-mea s-a consolat – si dupa doi ani s-a carat in Israel; avea miinile aspre, i le-am pupat la plecare si-am plins amindoi ca niste copii. Era mare – mare cit China si se facuse tata, sora-mea, si nici eu nu eram prea departe de frumos. Nu sint Marlon Brando – ultima oara cind am incercat sa fiu m-am facut de ris incercind sa agat ceea ce credeam a fi „femeia perfecta”.
Au trecut trei ani de-atunci. Sora-mea e o fata faina, acum; munca i-a facut bine – da e la fel de nebuna; oricum, nu ma mai suna noaptea sa-ntrebe ce face si pe la cine se duce barbata-su. A consumat pentru asta nervii citorva loseri din Israel care-si imaginau ca blonda care bea bere cu sticla nu poate fi altceva decit o femeie singura; si-acu mi-e mila de citiva dintre ei.
Dar tot ma mai intreaba, cu un fel de graba, ce mai fac – ca si cum ar fi secret. Si-i raspund asa cum imi face si ea mie cind o-ntreb: „nu-i treaba ta”. Pai nu-i – viata mea e alta telenovela. Fiecare cu telenovela lui.
Intr-a ei, si-a facut loc cu greu (ca-i mare) un tip de 130 de kile, si culmea ca feciorul sora-mi (care era sa moara, ultima oara, acu vreo sapte ani) abia asteapta sa-l cunoasca. Ca, dac-a fost in Israel, ala nu-i un loser ca taica-su; nu, nu-i, i- am spus, da m-am gindit la loserul de taica-su ce-ar zice.
N-ar zice nimic, ii plecat cu una sa-si toace iar banii pe care mama ii trimite din Israel pentru intretinere – mi-a raspuns.
Intr-a mea, am o republica – la etajul trei din Iasi. Nu fac nimic in republica asta, si nici nu trebuie sa fac – ca-i criza politica: iubita mea (care-i prim ministru) m-a pus sa jur ca avem cu ce plati lumina si gazul, si m-a pupat vreo doua ore – ca i-am zis ca daca ne taie de la curent ma frec pe cap pina produc electricitate. Nici nu ma indoiesc ca in republica mea (are trei camere si doua balcoane, e o republica mare) o sa vina vremea sa inaugurez – oare se poate altfel – o strada, ceva, care sa nu poarte numele meu. Ar fi jenant sa aud pe unu sau altul ca au dat de gropi pe strada cu numele meu. Sau ca nu-i
lumina. O sa-mi pun maieul preferat acusi, in republica mea, si-o sa ma duc la fereastra. E mai ieftin decit televizorul si, oricum, n-avem cablu.
Vreau sa ma uit pe strada, la oameni. Sa vad si alte telenovele.
Va rog, aveti grija de care parte a telecomenzii stati.