Camera in care am intrat era – mi se spusese – „de lux“: adica avea usa si doua (din trei) geamuri. Al treilea cadru trebuia acoperit, saptamanal, cu o folie de plastic. „O rupe vantul“ – explica o blonda – „femeia“ proprietarului. Adica a lui Gica: 19 ani, tigan, si mandru ca are „femeie“ si serviciu: descarca noaptea TIR-uri intr-un depozit si mai da cu matura, de-o paine. „Fara contract“, completeaza, „dar am macar un franc, ma mai descurc“. Da, se mai descurca: usa lui are tabliile prinse destul de bine si are (inca) yala si clanta. „E nevoie – ca nebunii de aici intra peste tot“.
Camera lui Gica e in blocul groazei, din bulevardul Poitiers. Cine crede ca o duce greu sau ca orasul e intruchiparea civilizatiei ar trebui sa dea o fuga pe acolo. Un bloc de trei etaje, candva proiectat pentru nefamilistii de la Fortus, a fost luat in primire de oamenii strazii. Fara usi si ferestre si cu depozite de gunoi la fiecare doua camere, cele trei etaje ale blocului cu pricina au adunat o lume pestrita, salbatica si saraca, aflata la sute de ani de celalalt Iasi – orasul culturii.
Istoria blocului – ca si a oamenilor despre care va voi povesti – e simpla. A fost abandonat, dupa ‘89, din lipsa banilor si a resurselor. Blocul – de catre Fortus si, ulterior, de municipalitatea ieseana (aflata, culmea, in criza de locuinte). Oamenii din el – de o societate aflata in delir si parazitata, la varf, de birocrati. Oamenii nici nu exista din punctul de vedere al statului, pentru ca majoritatea nu au acte.
Doi copii
Am oprit masina ocolind zeci de gropi si balti, sub privirile curios – suspicioase ale copiilor. Ce cauta astia aici? Ce cautam!? Doi copii de 15 si 16 ani – un cuplu – care dadusera nastere unei fetite. Isi gasisera loc intr-o camera in blocul groazei. Fata de Gica, Costel – tatal – nu avea la ferestre decat un tol murdar si cateva fasii de plastic. Patul – cateva scanduri, acoperite cu carpe murdare, sprijinite – la capete pe cararmizi. Peretii si podeaua – acoperite de jeg. Usa, inchisa cu un carlig, era prea scurta: lasa, noaptea, sa intre sobolanii, asa ca cei doi nu prea aveau somn. Alt mobilier: un soi de godin, pe care „femeia“ lui Costel incerca manevre culinare.
Fetita avea cateva zile si plangea mai tot timpul. „Nu am san si nu prea am ce-i da de mancare“ – explica copila de 15 ani, Raluca. Fugita de acasa, abandonase scoala si plecase cu iubirea vietii ei, Costel. Ai ei? „Nu-i intereseaza. Tata bea si mai sunt si alti 6 frati“. Fara pamant, fara slujbe, parintii ei nu au timp de fetita slabuta care, intre timp, a devenit mama. „Nici n-au vrut sa mai auda de mine cand au aflat ca Costel e tigan“.
Asa ca fac amandoi foame. Din cand in cand, Costel mai aduce cate ceva – cand apuca sa munceasca pe la patronii din oras. Ma intreb ce-o zice legea de treaba asta, cu angajarea minorilor, dar legea tace: Costel nu exista. Nici macar pentru ai lui. „Pai m-a crescut bunica“, zice. „Si da statul niste bani – probabil alocatia, n.r. – dar o duce greu si ea“. Sta undeva prin Pacurari, intr-un apartament cu doua camere la care nu are cu ce plati nici intretinerea, nici curentul.
Mic, slab, tiganos si cu mustata, la 16 ani, Costel vrea sa munceasca: are de-acum familie. Dar nu a terminat nici clasa a VIII-a.
Ni se facuse mila si noua, si altora, asa ca am strans cate ceva si le-am dus. Cel putin, gandeam, cea mica va avea cate ceva. Culmea e ca, dupa cateva zile, „problema Costel“ a ajuns unde n-am fi crezut. Directia pentru Protectia Copilului le oferise – un timp – cazare
si masa, iar cateva asistente inimoase au trimis medicamente si o asteptau si pe Raluca: ii aranjasera un consult. Dupa o saptamana se stransesera bani: am primit un telefon din Canada si unul din Japonia.
O poveste ciudata
Am ajuns in blocul groazei, sa le spunem ca in urma demersului nostru, se stransesera – la preturile de atunci – 11 milioane de lei, pentru ei, si ca primarul de atunci al Harlaului, Nicolae Popovici, le aranjase cate ceva. Cazare, masa, loc de munca si, dupa scoala, se oferea sa le fie nas. Costel parea picat din luna si avea aerul ca nu e adevarat ce i se intampla.
I-am dus, pentru o noapte, la caminele Directiei pentru Protectia Copilului. L-am convins cu greu pe Costel sa doarma in pavilionul baietilor si sa o lase pe Raluca in mainile personalului.
A doua zi am aflat ca fetita – hranita prost – e distrofica si subdezvoltata, si ca ar fi bine daca cei trei ar ramane in grija statului.
Pana la urma am plecat – imbarcati in doua masini – spre Harlau. Ne astepta Nicolae.
Happy end !?
Locul era frumos: o ferma pomicola. Acolo urmau sa stea cei doi, intr-o camera mobilata, cu cantina la doi pasi si sanitarii la zece minute. Nicolae aranjase sa fie reprimiti la scoala – sa termine macar clasa a opta, si-i daduse pe mana sefului fermei. Un om dintr-o bucata care, practic, il angajase pe Costel.
Am plecat de acolo cu sentimentul ca ne-am facut datoria de oameni. Copiii isi cumparasera mai de toate, aveau ceva bani si viitorul parea aranjat.
Dupa o saptamana, Costel fugise – cu Raluca si copilul – in Harlau. „La spital“, mi-a zis mai tarziu. „Au fost la cumparaturi“, mi-a spus seful fermei, „sa-si ia televizor“. Fetita, distrofica, a racit, apoi a dat intr-o pneumonie, tot purtata pe drumuri. Dupa o luna, Costel vanduse tot ce-si cumparase, in afara de haine, si fugise din nou: „nu vrea la munca“, ne-a zis seful fermei.
Dupa sase saptamani, fetita lor murea. Dupa inca o saptamana, Costel si Raluca si-au recuperat camera din blocul groazei. Dupa doua luni, politia si gardienii au evacuat blocul, aruncand in strada pe toti nedoritii Iasului. Dupa un an, blocul groazei, neschimbat, are iarasi locatari. Alte chipuri, dar aceiasi oameni – saraci si inexistenti.
Proba de utopie
A minca si a defeca, a face un pui si a te adaposti nu insemna a fi om. Nu ii critic pe cei descrisi ci va critic pe dumneavoastra ca traiti cu iluzia spirituala privitoare la om.
Ca sa fii om trebuie sa fi suferit atit de mult incit sa te salti din pura animalitate.
O singura privire trebuia sa aruncati asupra lor si sa-i patrundeti pina in cauza care ii face ca sa traiasca.
Nu cred intr-o solutie sociologica a cazului.
Va intreb de ce nu ati luat pentru experiment o femela si un mascul nu importa din ce specie si sa-i puneti in fata un manunchi de reguli sociale: permisiuni, interdictii, obligatii. Urma sa asteptati ca automat ei sa se realizeze ca oameni. Ce ipoteza ati avut la plecare? Aud?
N-am intentia sa fac filozofie. Nu stiu, si nici nu vreau sa stiu, daca suferinta te face mai om. Probabil ca definitia omului – ca si a umanitatii – are, printre altele, si „suferinta”; dar mi se pare cel putin deplasat ca, atunci cind judec pe cineva (un lucru de care incerc sa ma feresc) sa-i pretind, in schimbul recunoastrerii „umanitatii” sau „umanului”, sa sufere. Sa sufere ce? Sa fi suferit mai mult decit sufereau?
Sincer, cred in ajutorul dat cuiva – cred in solidaritate si in societate – poate ca si asta face parte din definitia omului; cit despre experimentul propus (cu mascului si femela, din orice specie) ar trebui sa va reamintesc ca gorilele au un asemenea sistem de organizare sociala – dar nu ajung oameni decit in filme.
Solutia sociologica a cazului… mi se par vorbe mari. Nu pot impusca pe nimeni, si nici nu vreau. Si nici nu vreau sa condamn oameni – la indiferenta mai ales – oameni de care societatea se dispenseaza crezind in experimente cu maimutze.
al dv., daniel vlas
Bunatatea si rautatea.
Este bine ca ati raspuns.
Chinul este miscarea circulara a durerii, in miscare vicioasa care deci te intoarce de unde ai plecat. In ea fiinta nu invata.
Suferinta este miscarea spiralica a durerii care deci te scoate deci din ce ai fost si te baga in ce nu ai fost. Este durerea devenirii. In ea pe linga durere traiesti si spaima de necunoscutul care iti apare mereu nou in fata si poate sa te piarda. Aici multi indivizi se sperie si prefera chinul. De exemplu sclavul crede ca binele este sa ramina sclav. Aici avantajul(?) este ca te poti uita in „spate” macar, dindu-ti seama cam ce s-a intimplat cu tine.
Punctul nodal este important: atunci cind simti limita dintre chin si suferinta. In principal nu este o problema de cunoastere ci este esentialmente o problema actionala mai precis atitudinala (pozitia ta fata de…).
In consecinta nu numai cuplul in discutie ci toti cei care se afla intr-o faza asemanatoare au de trecut fatalmente prin procesul susmentionat.
Abia dupa aceea vom putea dialoga cu ei.
Ca sa va convinga ce am scris priviti la virfurile de lance ale umanitatii. Stau ei sa vada pe Ionel si pe Marioara daca au invatat sau nu sa calce pe Pamint?
Nu.
Ne-am prabusi cu totii si ei o stiu bine. Mai mult decit atit ei stiu ca ei insisi sunt neimpliniti in raport cu ceea ce trebuie sa fie. Bunatatea lor consta in a face ce trebuie ei sa faca iar rautatea lor ar fi sa-si abandoneze miscarea pentru a crede doar ca fac un bine „incalzind” cuplurile care nu-si depasesc conditia.