Motto: „Urmeaza-ti intotdeauna visele, privind cu speranta viitorul”
Nisipul isi scutura firele in aerul viu al diminetii, infiorat de atingerea vantului incruntat al toamnei ce amana tot mai mult sfarsiturile de nopti. Marea se rostogolea domoala peste tarm, in valuri crestate cu alb de creta, aducand cu sine murmurul indepartat al panzelor de corabii ratacite in furtuni. O noua zi urma sa inceapa, invelind pamantul si apa in causul palmelor sale, ca intr-un ritual nascut odata cu facerea lumii.
Briel se trezise mult mai devreme decat albatrosii ce-si roteau trupurile sidefate in vazduhul mirosind inca a noapte. Baiatul sezuse vreme indelungata pe marginea patului sau de nuiele, privind cerul prin ferestruica baracii, pana ce ultima stea isi luase ramas bun, disparand spre miazanoapte, intr-o ultima si ademenitoare sclipire. Candva, in timpurile in care il insotea pe tatal sau la pescuit, in larg, il intrebase pe acesta de ce se sting miile de luminite in zori de zi. Barbatul zambise si, in timp ce strangea cu brate vanjoase navodul din apele marii, i-a spus ca toate stelele se intorc din ratacirea lor nocturna, adunandu-se una langa alta intr-un cerc de foc, ce va lumina apoi pamantul timp de o zi intreaga, dupa care, plictisite sa stea laolalta, ele vor incepe iar sa haladuiasca pe cerul noptii, risipite in toate cele patru zari.
Briel isi amintea fiecare clipa petrecuta langa tatal sau, chiar daca acesta plecase de multa vreme cu barca acolo unde cerul intalnea apa, dincolo de valurile cenusii, si de unde nu se mai intorsese niciodata. Isi aducea aminte cum, in acea seara, norii erau strapunsi de sagetile arzatoare ale fulgerelor ce insoteau naprasnica furtuna care se abatuse peste mare. Valuri tuilburi se inaltau spre tariile cerului si se spargeau bubuind de stancile tarmului. Briel a stat toata noaptea ghemuit in baraca zgaltaita de vant, rugandu-se ca furtuna blestemata sa se risipeasca cat mai repede si cat mai departe de casa sa. Nu mai stia cat tinuse urgia naturii. Cand totul s-a limpezit in jur, iar marea a redevenit calma, baiatul a iesit pe plaja, luminand cu un felinar nisipul imbibat de torentii de apa cazuti din pantecul norilor. A asteptat in zadar pe stanca cea mai inalta de pe coasta, cu flacara din felinar palpaind in intuneric, in speranta ca lumina ei il va calauzi pe tatal sau spre casa. Zorii l-au gasit tot acolo, pe stanca zvantata si rece, cu ochii durandu-l de nesomn si de lacrimi. La un moment dat s-a ridicat in picioare si a inceput sa strige numele tatalui spre orizont, dar tipatul sau s-a amestecat cu cele ale pescarusilor solitari, intr-o chemare a disperarii si a neputintei.
S-a intors in casa tarziu si nu a mai parasit-o vreme de cateva zile. In acest timp si-a dat seama ca viata sa nu va mai fi la fel ca inainte si ca va trebui sa aiba grija de unul singur de casa, de hrana si viitorul lui.
De atunci trecusera mai bine de trei ani. Briel cel de acum era un baiat cu chipul inca luminos, cu pielea alba si parul auriu, doar umerii i se latisera, pasii ii erau mai vigurosi, iar cine l-ar fi vazut in aceste zile cu siguranta ca ar fi zarit o umbra in privirea sa azurie, umbra ce aparea ori de cate ori privea spre intinderea nesfarsita a apei.
Aceasta intunecare o observa si strainul ce sosise pe plaja in acea dimineata. Acesta tragea dupa el un carucior cu roti metalice, peste care era asezat un cufar imens si vopsit in cele mai aprinse culori. Il insotea o fata subtire, imbracata intr-o rochita de panza ce abia ii ajungea pana la genunchii mici si rotunzi.
Cei doi se oprira in fata lui Briel, barbatul oftand si impingandu-si palaria de paie spre ceafa, iar fata iscodindu-l pe baiat pe sub genele lungi si intoarse spre cer.
– Buna ziua, baiete… saluta strainul, punand mainile in solduri.
– Buna ziua, domnule…
Briel se apropie cativa pasi de straini, inca nedumerit de prezenta lor acolo. Foarte putini oameni treceau pe langa casa sa, iar acestia erau de prin partea locului, astfel incat ii cunostea pe toti.
– Numele meu este Manir, iar ea este fata mea, Iela… Suntem actori…
– Actori? izbucni in ras baiatul, dar vazand ca cei doi il privesc brusc cu raceala, isi potoli rasul, lasand doar un zambet curios sa-i destinda fata.
– Eu ma numesc Briel. Sunt pescar…
Barbatul ii intinse mana pe care Briel o stranse cu forta.
– Ce faceti aici, pe plaja ?
– Cred ca ne-am ratacit, suspina barbatul, parand brusc imbatranit in jalea sa. Ne-am abatut de la calea aleasa, incercand sa ajungem mai devreme pana la primul sat, dar am pierdut firul drumului. Asa ca ne-am gandit sa mergem de-a lungul tarmului, sperand ca vom reusi astfel sa gasim acel sat de pescari pe care il cautam.
– Aveti cale lunga in fata…
– Dar si mai multa in urma noastra… Suntem foarte obositi.
Strainul isi puse mana streasina la ochi, privind spre baraca aflata la cateva zeci de pasi.
– E casa dumitale?
– Da.
– Ti-am fi recunoscatori daca vei avea bunavointa de a ne gazdui peste noapte…
Briel privi spre fruntea senina a Ielei, peste care vantul semanase fire palide de nisip, apoi isi opri cautatura in ochii adanci ai fetei, simtind ca dincolo de ei respira un suflet cald.
– Veniti cu mine, spuse el, hotarat. Casa mea este si a voastra…
… Ziua trecu parca mai repede decat celelalte. Briel reusi sa termine de vopsit barca la care mesterise toata vara. Mai ramanea sa o boteze cu un nume potrivit pe care sa il scrie pe lemnul geluit si aceasta ar fi fost gata sa il poarte pe cararile invizibile ale marii. Privind-o cum straluceste mandra si tacuta in bratele soarelui ce apunea, baiatul se gandi sa o numeasca Iela, intocmai ca pe frumoasa fata a strainului, dar se rusina imediat de acest gand indraznet. Isi lua scaunelul pe care sezuse cat muncise, pensulele si cutia cu vopsea si intra in casa, incercand sa nu faca zgomot, intrucat stia ca oaspetii sai se odihneau in camera sa de cateva ore bune.
Dar baiatul ramase surprins cand vazu ca, dimpotriva, cei doi erau in picioare, imbracati in costume ciudate si plimbandu-se preocupati prin incapere.
La vederea lui, chipul strainului se lumina si ii facu semn de bun venit.
– Esti un baiat vrednic, Briel. Toata ziua te-am urmarit pe fereastra cum lucrezi la barca. Ai facut o treaba strasnica.
Baiatul pleca ochii in jos, stingherit.
– Lucrez la ea de multe luni de zile. E visul meu, sa imi fac o barca noua, mai mare si mai puternica decat cea a tatalui meu…
Ultimele cuvinte fusera rostite in soapta, lucru pe care strainul nu putu sa nu-l observe.
– Nu mi-ai spus nimic de tatal tau…
Briel aseza cutia cu vopsea si pensulele pe un raft, intors cu spatele catre Manir.
– Tatal meu a plecat intr-o lunga calatorie. Mi-a spus sa il astept si il voi astepta, chiar de-ar fi sa imi pierd mintile privind catre largul marii.
Se lasa o tacere plina de ganduri.
Manir isi aseza mana pe umarul baiatului, facandu-l pe acesta sa tresara.
– Briel, asa cum ti-am spus, iti vom fi recunoscatori pentru omenia pe care ne-ai aratat-o, gazduindu-ne in casa ta . Bani nu avem, dar ne-am gandit sa te rasplatim cu ce avem mai bun, adica talentul nostru si arta careia ii slujim.
Manir facu o plecaciune scurta.
– In aceasta seara, pentru prima oara in cariera noastra de actori, vom juca in fata unui singur om. Omul care ne-a ajutat si caruia ii vom multumi astfel.
II facu semn lui Briel sa stea pe scaunelul adus de pe plaja. Baiatului ii placu tot ce spusese Manir si se aseza, devenind curios. Auzise de spectacolele de teatru, de faima ce aureola actorii, de salile fastuoase si pline de lumea buna din marile orase. Acum, in modesta sa casa urma sa fie unicul spectator al jocului unor actori adevarati si asta il facea mandru.
Manir isi drese glasul si scoase un turban violet din cufarul asezat langa fereastra. Si-l aseza tacticos pe cap, timp in care Iela, care pana atunci nu facuse nici un gest, se apropie de Briel, schitand o reverenta in fata acestuia.
– Va invitam sa fiti martorul unei zile din misterioasa si aventuroasa viata a celui mai luminat invatat din regatul nisipurilor, printul Manir.
Baiatul zambi si facu din ochi fetei, dar aceasta isi ridica un val de matase pana peste nas, privindu-l tainic.
Manir pasi spre mijlocuil camerei, infasurat intr-o pelerina alba. Isi mangaie ganditor barbia, privind atent pe fereastra, spre apusul ce sosise tacut.
Apoi spuse:
– In lume exista multa Fericire, dar se afla si multa Tristete, deopotriva. Fericiti sunt cei ce isi inchina intreaga viata slujirii binelui, si care, mergand pe al lor drum, sunt feriti de ispita raului. Unii oameni sunt foarte bogati, atat de bogati incat nu exista piatra pretioasa nascuta din maruntaiele pamantului pe care sa nu o aiba in vistieria lor. Alti oameni insa sunt dureros de saraci. Saracia lor ii face sa se taraie in genunchi la portile marilor palate, cersind o paine mucegaita de la cel a carui piatra pretioasa vegheaza la capataiul sau in fiecare seara, facandu-l sa se simta puternic. Si totusi, noi, oamenii, suntem la fel, ne-am nascut cu totii din aceeasi dragoste a parintilor nostri, si cel bogat si cel sarac au vazut lumina zilei cu acelasi strigat de bucurie al triumfului unei noi vieti zamislite pe pamant. Ce intamplare, ce rost nefericit ne face apoi sa devenim unii bogati, neinchipuit de bogati, iar ceilalti umilitor de saraci?
Manir se apropie de baiat, scrutandu-l cu ochii sai aprinsi.
– Nu vom afla niciodata de acest lucru misterios care face ca drumurile oamenilor sa se desparta, continua Manir. Este peste putiintele omului sa patrunda taina atotputerniciei banului pe pamant. Dar inteleptii acesti lumi au aflat de foarte mult timp ca pana si cel din urma sarac poate fi, peste noapte, cel mai bogat om de pe aceasta lume. Nu, nu este vorba de alchimia prefacerii nisipului in aur. Acest lucru maret care ne face puternici pe noi, cei saraci si umiliti, este Speranta! Ea este cea mai de pret comoara a noastra si pe care nu trebuie sa o cautam in ungherele intunecoase ale pamantului, ci ea exista in sufletul fiecaruia dintre noi. Cu ajutorul sperantei, vom putea gasi lesne Fericirea, iar odata atinsi de aripile binecuvantate ale fericirii, nu vom mai fi saraci niciodata…
Glasul lui Manir capatase tonuri inalte. Ferestrele vibrau, iar dincolo de ele vuietul marii se intetise. Lui Briel i se facu frica, simtea ca urma sa se intample ceva.
Manir se aseza in genunchi langa el, fixandu-l atent cu ochii mai vii ca niciodata.
– Care este cea mai mare dorinta a ta, Briel?
Baiatul trase adanc aer in piept, incercand sa isi adune gandurile. Iela il privea tacuta dintr-un colt al camerei, nemiscata, iar aerul devenise brusc fierbinte in jur.
– Vreau sa plec de aici! Vreau sa vad lumea, sa cunosc toate minunatiile acestui pamant de care tatal meu imi povestea in fiecare seara. Vreau sa vad piramidele uriase, porturile din Galitia, insulele intesate de cocotieri, vulcanii care scuipa foc din Jawa, nemasuratele paduri amazoniene…
– Atunci de ce nu pleci de pe acest tarm blestemat? De ce nu vii cu noi? De ce refuzi speranta?
– Pentru ca…inca mai cred ca tata se va mai intoarce si nu vreau sa gaseasca aceasta casa pustie! izbucni in plans Briel.
Un tunet zvacni in cer. Ca la un semn, ploaia incepu sa rapaie tumultuoasa pe acoperis. Incaperea se cufunda brusc in intuneric, dar cei trei nu se miscara din loc.
Apoi, o voce porni sa cuvante, o voce pe care Briel nu o auzise de mai bine de trei ani…
“ Copile, lasa pentru cateva clipe joaca cu stelele si apropie-te de mine. Iti voi mangaia parul si iti voi lua mana in mana mea, privind impreuna rasaritul soarelui cocotati pe stanca izbita de valurile starnite de musoni. Pasari ne vor atinge crestetele noastre ridicate spre cer, ca niste turnuri de veghe uriase, prin care vom vedea pana dincolo de ecuator, poate chiar pana in salasul inghetat al pinguinilor. Vom privi cum soarele saruta marea, facand-o sa se inroseasca, sclipiri de vitraliu vor clipi marunt in picaturile risipite in aerul pur al diminetii, chemandu-ne spre misterioase departari. Pescarusii ne vor ridica inimile in slava cerului, purtandu-le in aripile lor imaculate, incalzindu-le in emotia zborului desfasurat peste pamanturi si ape nemaivazute. Tari invaluite in negura se vor lasa cucerite de cantul nostru de barbati porniti catre capatul lumii, corsari cu sange rece si neclintiti in fata furtunilor. In orase cutreierate de drumeti aventurieri, impanzite de targoveti galagiosi si domnite impurpurate in fecioria lor, ne vom odihni oasele prea obosite de zborul nostru in inalturi. Noptile ne vor gasi in taverne bantuite de hoti de cai si femei usoare, de pelerini plecati spre sacre asezari si negustori de arme, langa toti acestia bandu-ne si noi licoarea ce ne va aduce caldura in vene si stralucire in ochii rosii de fumul gros din jurul nostru, vom privi dansuri tiganesti, vom rade nerusinati la glume deocheate, apoi vom pleca in noapte, urcandu-ne pe cai rotati, dand pinteni zdraveni catre portile orasului, spre drumul ce duce in orizontul intunecat al aventurii… Iar daca in calea aceasta, ma vor ataca sacalii si voi ramane schiopatand nefiresc in urma avantului tau, sa nu te opresti nici o clipa pentru mine. Tu, copile, sa privesti mereu spre linia albastra a departarii, sa fii mereu atent la soaptele vantului si sa asculti glasul fierbinte al desertului, sa gasesti pasii caravanelor catre imensitatea si puritatea noilor teritorii ce te asteapta sa le ridici valul uitarii si necunoasterii. Eu voi adasta la cumpana cea tainica din mijlocul nisipurilor, rapus de coltii unui sacal ratacit in sufletul meu, dar tu, copile, sa te ridici in picioare pe calul cel naravas si sa scrutezi pacea fiintei pamantului in care vei zidi cetatea visurilor tale. Sa nu privesti niciodata in urma, cautandu-mi privirea, este inutil, ea oricum va deveni privirea ta, iar inima mea va locui alaturi de inima ta, in pieptul ce va infrunta potrivnicia vremurilor si a oamenilor. De aici, din causul negru al pierderii de fiinta, iti spun sa nu te departezi niciodata de onoare si demnitate, sa nu calci niciodata in locurile innoroiate ale porcilor, pentru ca atunci stralucirea ta va deveni icoana manjita. Sa nu te insotesti cu omul care iti va batjocori mereu daruirea ta fata de semeni, sa nu te asemeni niciodata celui pentru care viata unui om e tot atat de importanta ca si o pietricica aruncata in haul unui put. Sa ai tovarasi de drum credinciosi tie si ma voi ruga lui Dumnezeu ca acesti tovarasi sa nu te paraseasca atunci cand nisipul starnit de simun iti va intuneca vederea si te va face sa ingenunchezi neputincios, cuprins de deznadejde…
Copilul meu, ridica-ti fruntea si priveste spre miracolul bunatatii si caldurii umane. Copilul meu, cutreiera toate locurile binecuvantate de pe acest pamant…
Eu te voi astepta la capatul drumului tau drept…”
Briel tasni de pe scaun, napustindu-se afara, in panza de apa a furtunii ce izbea din toate partile plaja si casa. Alerga orbeste spre stanci, simtindu-si fruntea, obrajii si pieptul dezgolit de camasa sfichiuite de rafalele de ploaie usturator de reci. Un fulger despica cerul in doua si lumina intinderea marii. Zbuciumata de valuri, o barca fu azvarlita peste tarm, afundandu-se in nisipul ingreunat de apa.
Baiatul o recunoscu imediat. Era barca tatalui sau. Goala…
… Soarele incalzea apatic plaja ravasita de furtuna din ajun. De-a lungul fasiei de nisip, strainul tragea dupa el un carucior cu roti metalice peste care era asezat un cufar imens si vopsit in culori aprinse. Il insoteau o fetita subtire, frumoasa si tacuta, si un baiat ce nu mai purta nici o umbra in privirea sa.
Cu totii, vegheati de speranta, plecasera spre capatul lumii…