Va fi interesant de urmarit cum un rezultat al alegerilor din 28 noiembrie ce indica, din orice unghi am privi, o puternica opozitie, se va traduce in respectarea acordului stand-by semnat in prima jumatate a acestui an cu Fondul Monetar International. Acordul, care deocamdata nu prevede imprumuturi decat pentru cazuri de urgenta (dar “asigurand spatele” administratiei romane creaza premisele unor ratinguri bune pentru investitori si deci o posibila sansa de prosperitate economica) o sa cada pe masa viitorului guvern ca o bomba cu ceas.
Cat de mari vor fi frustrarile opozitiei pentru a boicota masurile menite sa duca la indeplinirea planului? Cat de fidel vor fi indeplinite promisiunile din scrisoarea de intentie a guvernului Romaniei, facute sub presiunea unui an electoral dar bucurandu-se de sprijin din partea organizatiilor patronale si a sindicatelor care au fost invitate la negocieri separate cu reprezentantii IMF? Cat de mult vor conta ambitiile politice in raport cu urgenta punerii la treaba a tuturor resurselor disponibile si pastrarea credibilitatii pe care a obtinut-o Romania atat de greu in ultimii 15 ani?
Ramane de vazut. In acest mic comentariu nu ne propunem decat o scurta recapitulare a ceea ce s-a promis, in asa fel incat cititorii nostri sa inteleaga mai bine ce va urma in una dintre ultimele tari europene in care patronii spera ca angajatii lor sa traiasca multi ani de acum inainte cu echivalentul a $100/luna… iar angajatii, ca sa poata sa aiba o viata normala (familii, un acoperis deasupra capului si o paine pe masa copiilor) nu au alta sansa decat a pleca in afara sa-si vanda munca.
Se doreste ca:
– anual, cresterea economica medie sa fie in jur de 5%;
– inflatia sa scada de la 9% in 2004 la 6% in 2005 si 5% in 2006;
– deficitul bugetar sa se mentina sub 5.5% din PIB, pentru urmatorii trei ani;
– rezerva valutara sa acopere cel putin 3 luni si jumatate de importuri;
– deficitul bugetar de stat sa se mentina sub 3% din PIB;
– sa se mentina cresterea salariilor din sectorul public in limitele inflatiei (cu exceptia lucratorilor de la caile ferate pentru care s-au agreat mariri de 12%);
– sa se reduca aproximativ 25000 de locuri de munca dintre care 6000 in caile ferate, 7000 in industria miniera si 11000 in intreprinderi de stat ce urmeaza a fi restructurate;
– sa se reduca impozitul pe venituri de la 49.5% la 44%.
In speranta ca iesiti din alegeri romanilor le va arde si de redresare economica si creare de locuri de munca, vom incerca sa observam masurile economice si politice capabile sa duca la indeplinirea acestor deziderate. Se vede clar insa, din lista de mai sus, ca oricine va forma guvernul are, pe langa reformele structurale solicitate de negocierile de aderare la UE si un mare caiet de sarcini economice care, nu este si probabil multa vreme de acum incolo nu va mai fi conceput la Bucuresti.